Decizie nr. 455 din 22 aprilie 2008

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Marinela Mincă - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68^1, art. 143 şi art. 160^b din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Shyti Blenis în Dosarul nr. 2.751/36/2007 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Ministerul Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, arătând că normele criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 10 decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 2.751/36/2007, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68^1, art. 143 şi art. 160^b din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Shyti Blenis.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 143 din Codul de procedură penală prevăd posibilitatea luării măsurii arestării preventive "fără o acoperire legală în sensul normelor constituţionale". Astfel, "judecătorul este lăsat să aprecieze ce anume reprezintă probe în raport cu comportamentul social viitor al persoanei cercetate" şi, de asemenea, se lasă la liberul arbitru al judecătorului "să aprecieze subiectiv în ce ar consta pericolul concret pentru ordinea publică al unor eventuale fapte viitoare", cu consecinţa introducerii de "elemente discriminatorii între persoane". Se mai arată că art. 143 din Codul de procedură penală nu transpune întocmai în dreptul intern prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; astfel, textul criticat stabileşte ca temei al arestării preventive existenţa unor "indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală", în timp ce, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, temeiul arestării preventive constă în existenţa unor "date" care să obiectiveze "motivele" pentru care se bănuieşte că persoana faţă de care s-a dispus arestarea preventivă a săvârşit o infracţiune. În plus, sintagma "rezultă presupunerea" cuprinsă în normele criticate "lasă loc arbitrariului şi aprecierii subiective a judecătorului, ceea ce introduce elemente discriminatorii între persoane, fără a exista un criteriu obiectiv şi neinterpretabil de apreciere". În opinia autorului excepţiei, faţă de elementele dosarului nu există motive plauzibile - în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului - pentru a fi bănuit de comiterea infracţiunii de care este acuzat, motivele invocate de instanţă fiind incompatibile cu criteriile impuse de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se face referire, detaliat, la situaţia de fapt în cauză, cu raportare la principiile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi se conchide în sensul că "urmează a se reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2), art. 11 din Constituţie, art. 5, 6, 13 din Convenţie".

În ceea ce priveşte dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii, se susţine că determină o discriminare între inculpaţii care se află în cursul urmăririi penale şi cei aflaţi în cursul judecăţii, "deoarece numai cei din cursul urmăririi penale au dreptul la un recurs efectiv". Astfel, dacă în ceea ce priveşte această categorie de inculpaţi, potrivit art. 158 alin. 8 din Codul de procedură penală, recursul împotriva încheierii prin care s-a prelungit măsura arestării preventive se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate, în cursul judecăţii un asemenea recurs se poate soluţiona şi după expirarea măsurii arestării preventive.

Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie apreciază că excepţia este neîntemeiată, "prevederile legale atacate răspunzând normelor constituţionale şi celor europene adoptate de către România".

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textele de lege criticate nu încalcă normele constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale şi, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68^1, art. 143 şi art. 160^b din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:

–Art. 68^1 (Indicii temeinice): "Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.";

–Art. 143 (Condiţiile reţinerii): "Măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Organul de cercetare penală este obligat să îl încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.

Procurorul sau organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege."

–Art. 160^b (Verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii):

În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.

Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160^a alin. 2 aplicându-se în mod corespunzător.

În susţinerea excepţiei se invocă încălcarea prevederilor constituţionale cuprinse în: art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 18 alin. (1) privind protecţia cetăţenilor străini şi a apatrizilor, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 23 privind libertatea individuală, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 52 alin. (1) privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 126 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei. Se invocă, totodată, dispoziţiile art. 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, precum şi cele ale art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice privind dreptul oricărei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de a fi prezentă la proces şi de a se apăra ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată următoarele:

1.În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 143 din Codul de procedură penală, în raport de dispoziţiile constituţionale ale art. 11 privind Dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi faţă de cele ale art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora: "1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: [

] c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia."

Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 21 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 februarie 2005, Curtea a constatat că, în mod contrar afirmaţiilor autorului excepţiei, prevederile art. 143 din Codul de procedură penală transpun întocmai în dreptul intern prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, nu a putut fi reţinută nici pretinsa încălcare prin textul de lege criticat a prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 alin. (2), respectiv în art. 20 alin. (2). În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 344 din 5 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 11 februarie 2003, şi, respectiv, Decizia nr. 462 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 11 ianuarie 2005, prin care Curtea a mai statuat, pentru considerentele acolo reţinute, că art. 143 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (1) potrivit cărora "Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", respectiv pe cele ale art. 23 alin. (11), conform cărora, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată".

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia pronunţată anterior de Curte, precum şi considerentele care au fundamentat-o sunt valabile şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 68^1 din Codul de procedură penală, în raport de care nu au fost formulate critici distincte.

În plus, în prezenta cauză se mai invocă încălcarea, prin acelaşi text de lege, a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în: art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 18 alin. (1) privind protecţia cetăţenilor străini şi a apatrizilor, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 52 alin. (1) privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 126 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei. Se invocă, totodată, încălcarea dispoziţiilor art.6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, precum şi cele ale art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice privind dreptul oricărei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de a fi prezentă la proces şi de a se apăra ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea.

Nici aceste critici nu pot fi reţinute. Dispoziţiile procedural-penale care reglementează condiţiile reţinerii, respectiv cele care definesc sintagma indicii temeinice, nu introduc nicio discriminare şi, de asemenea, nu îngrădesc dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, de a fi apărată şi de a se prevala de toate garanţiile care caracterizează un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale. De altfel, se constată că ceea ce se invocă în realitate este încălcarea acestor garanţii în cauza dedusă judecăţii, aspect ce excedează însă competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată.

II. În ceea ce priveşte dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii, neconstituţionalitatea acestora este dedusă din compararea lor cu normele cuprinse în art. 159 alin. 8 din Codul de procedură penală. Asemenea critici nu pot fi reţinute, deoarece, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, sau prin Decizia nr. 1.192 din 13 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2008, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţii din Constituţie sau din instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele. În plus, autorul critică modul în care instanţa a aplicat în cauză normele criticate, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale.

Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68^1, art. 143 şi art. 160^b din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Shyti Blenis în Dosarul nr. 2.751/36/2007 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 aprilie 2008.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Marieta Safta