Decizia nr. 248 din 4 iunie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horațiu Radu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepție ridicată de Delia Elena Mailat în Dosarul nr. 1.883/102/2015 al Tribunalului Mureș - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.882D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume deciziile nr. 113 din 28 februarie 2019 și nr. 544 din 26 septembrie 2019. Arată, în acest sens, că tratamentul sancționator al concursului ideal de infracțiuni constituie un aspect ce ține de politica penală a statului, intrând în marja de apreciere a legiuitorului. Consideră că gradul de pericol social al concursului formal este la fel de mare ca cel al concursului real, întrucât prin săvârșirea unei singure acțiuni/inacțiuni se produc rezultatele mai multor infracțiuni, astfel că se impune același tratament sancționator.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.Prin Încheierea din 22 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.883/102/2015, Tribunalul Mureș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Delia Elena Mailat cu ocazia soluționării unei cauze penale.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, precum și condițiile privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, raportate la libertatea individuală, întrucât stabilesc un regim sancționator rigid - cu spor obligatoriu și fix - inclusiv pentru concursul ideal de infracțiuni. Consideră, astfel, că „este discriminată persoana care datorită unei singure acțiuni/omisiuni răspunde pentru un concurs ideal raportat la un regim sancționator identic (cumul juridic cu spor obligatoriu) celui aplicabil persoanei care acționează în mod repetat (acțiuni multiple), la diferite intervale de timp și în baza unor rezoluții infracționale distincte“. Arată că, sub imperiul Codului penal din 1969, sporul facultativ oferea instanței de judecată posibilitatea de a opera o distincție între concursul real și cel ideal atunci când aplica pedeapsa rezultantă, în timp ce textul de lege criticat impune un tratament sancționator identic pentru cele două forme ale concursului de infracțiuni. Or, „dincolo de libertatea legiuitorului de a alege regimul sancționator în materia concursului de infracțiuni, nu se poate susține că acesta are o libertate absolută și discreționară de a oferi un tratament identic sub aspectul regimului sancționator, atâta vreme cât acesta poate duce la o restrângere drastică a dreptului fundamental la libertate, ce nu poate fi justificată din perspectiva principiului proporționalității, prevăzut de art. 53 alin. (2) din Constituție“. Invocă, în acest sens, considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 661 din 4 iulie 2007, nr. 256 din 5 mai 2016, paragraful 16, nr. 545 din 12 iulie 2016, paragraful 26, și nr. 368 din 30 mai 2017, paragraful 22. Menționează că, potrivit jurisprudenței Curții, regimul sancționator al concursului de infracțiuni are scopul de a sancționa în mod adecvat perseverența infracțională a inculpatului (Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragraful 28, Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, paragraful 16, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, paragrafele 19 și 21, Decizia nr. 256 din 5 mai 2016, paragraful 18, Decizia nr. 329 din 24 mai 2016, paragraful 19, Decizia nr. 497 din 30 iunie 2016, paragraful 16, și Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, paragraful 25). Or, în cazul concursului ideal nu se pune problema vreunei perseverențe infracționale din moment ce de esența acestuia este faptul că inculpatului i se reproșează o singură acțiune/omisiune, care se situează sub incidența unor texte de incriminare multiple. Cu privire la necesitatea de a oferi un tratament sancționator diferit concursului formal de infracțiuni în raport cu cel real, autoarea excepției arată că, potrivit unei opinii exprimate în literatura de specialitate, unificarea tratamentului sancționator al concursului ideal și real este criticabilă și rar întâlnită, fiind regăsită acolo unde s-a ales sistemul absorbției, întrucât, din moment ce faptele în concurs ideal denotă într-o mai mică măsură o perseverență infracțională, este normal ca această formă să beneficieze de un tratament mai blând decât concursul real. Subliniază faptul că, prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, paragraful 22, Curtea Constituțională a evidențiat o problemă de proporționalitate a regimului sancționator aplicabil infracțiunii continuate. Or, perseverența infracțională este evidentă atât în materia concursului real, cât și în cazul infracțiunii continuate, care presupune o conduită infracțională ce se repetă la diferite intervale de timp, chiar dacă aceasta se situează sub incidența unității legale, „spre deosebire de concursul ideal unde conduita inculpatului are la bază o singură acțiune/omisiune, care nu poate evidenția o perseverență ori o repetabilitate cu valență infracțională“. Tocmai de aceea, în dreptul german, italian, spaniol etc., s-a apreciat că trebuie să existe un tratament sancționator diferit pentru cele două forme ale concursului de infracțiuni, iar acolo unde nu s-a făcut o astfel de distincție sistemul ales a fost cel al absorbției, de exemplu, în dreptul francez și austriac. De asemenea, arată că legiuitorul a făcut distincție între regimul sancționator al concursului real și al celui ideal în cazul unor infracțiuni care au în structura lor o unitate legală, oferind practic un tratament sancționator atenuat în cazul concursului ideal în raport cu regimul sancționator al concursului real [art. 189 alin. (1) lit. f) - omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane, art. 192 alin. (3) - uciderea din culpă a două sau a mai multor persoane și art. 196 alin. (4) - vătămarea corporală din culpă a două sau a mai multor persoane, toate texte de incriminare din Codul penal]. Așadar, legiuitorul a apreciat ca fiind excesiv tratamentul sancționator al concursului ideal și a stabilit în cazul anumitor fapte penale existența unei unități legale de infracțiune, care vizează în mod expres ipoteza concursului ideal și care derogă de la regimul sancționator al acestuia. În concluzie, apreciază că excepția de neconstituționalitate poate fi admisă în sensul că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituționale doar în măsura în care, în ceea ce privește concursul ideal, se utilizează sistemul absorbției sau al cumulului juridic cu spor facultativ. De asemenea, Curtea Constituțională are posibilitatea de a decide că textul de lege criticat trebuie interpretat în sensul că tratamentul sancționator reglementat se aplică doar în materia concursului real. În acest ultim caz, până la reglementarea tratamentului sancționator al concursului ideal ar fi aplicabil sistemul absorbției, deoarece „stabilirea oricărei alte rezultante nu ar fi prevăzută de lege“.

6.Tribunalul Mureș - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. În acest sens, menționează că, așa cum arată autoarea excepției, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri asupra unor excepții similare, respingându-le, însă a fost avută în vedere doar ipoteza reținerii unui concurs real de infracțiuni, nu și ipoteza concursului ideal. Este adevărat că textul art. 39 din Codul penal se referă la concursul de infracțiuni, indicând modalitățile de stabilire a pedepsei principale, fără a face distincție între concursul real și cel ideal. Însă, în jurisprudența Curții Constituționale, s-a justificat necesitatea aplicării sporului, dată fiind perseverența infracțională a inculpatului, perseverență care se regăsește și este vizibilă doar în cazul concursului real de infracțiuni. În cazul concursului ideal nu se poate vorbi de o perseverență infracțională propriu-zisă, întrucât inculpatul are o singură conduită infracțională care este încadrată juridic în mai multe texte de incriminare, adică se consideră că întrunește elementele constitutive ale mai multor infracțiuni în același timp. Așadar, conduita infracțională a inculpatului în cazul concursului ideal diferă substanțial de conduita celui în privința căruia se poate reține concursul real. Apreciază că se poate reține încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât, în cazul a două persoane aflate în situații diferite, se aplică un regim juridic sancționator identic, ceea ce constituie un tratament discriminatoriu ca și în ipoteza în care două persoane aflate într-o situație identică ori asemănătoare beneficiază de un tratament juridic diferit.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Avocatul Poporului arată că își menține punctul de vedere exprimat anterior și reținut în deciziile Curții Constituționale nr. 256 din 5 mai 2016, nr. 329 din 24 mai 2016, nr. 545 din 12 iulie 2016 și nr. 368 din 30 mai 2017, în sensul că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.

9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care au următorul cuprins: „În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“.

12.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, precum și ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, raportat la art. 23 referitor la libertatea individuală.

13.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai fost supuse, în numeroase rânduri, controlului de constituționalitate prin raportare la principiile fundamentale privind egalitatea în fața legii, libertatea individuală și condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, consacrate de prevederile art. 16 alin. (1), ale art. 23 și ale art. 53 din Constituție.

14.Astfel, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, reținând, în paragraful 18, că noul Cod penal reglementează un regim juridic sancționator cu privire la cele două forme ale concursului de infracțiuni, real și formal, referitor la persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se pot observa mai multe sisteme de sancționare. În acest sens, Curtea a observat că dispozițiile art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancționarea concursului de infracțiuni potrivit regulilor privind: sistemul absorbției [lit. a)] - atunci când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa detențiunii pe viață; sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix [lit. b) și c)] - în situația în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare sau numai pedepse cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; sistemul cumulului aritmetic [lit. d)] - când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; precum și sistemul mixt al cumulului juridic (cu spor obligatoriu și fix) combinat cu cel aritmetic [lit. e)] - atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață [art. 39 alin. (2) din Codul penal].

15.Curtea a constatat, în paragrafele 19 și 24 ale deciziei mai sus menționate, existența unor modificări substanțiale față de concepția Codului penal din 1969, care reglementa sancționarea concursului de infracțiuni, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, în cuprinsul art. 34, prevăzând - în dispozițiile alin. (1) lit. b) și c) ale acestui text de lege - că, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani, respectiv, că, atunci când s-au stabilit numai amenzi, se aplica pedeapsa cea mai mare, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim. Aceste dispoziții de lege consacrau - ca tratament juridic al concursului de infracțiuni în situațiile precizate - sistemul cumulului juridic cu spor facultativ și variabil. Curtea a observat că, în practică, agravarea pedepsei avea un caracter excepțional, de vreme ce, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, instanța putea să facă abstracție de adăugarea vreunui spor și să se limiteze la aplicarea sistemului absorbției în cazurile menționate. Dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal - care reglementează tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni săvârșite de persoana fizică, infractor major, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare - prevăd însă aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix. Potrivit prevederilor de lege criticate, dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

16.În continuare, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, citată anterior, paragrafele 38-40, Curtea a constatat că individualizarea sancțiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabilește normativ pedepsele și celelalte sancțiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime și maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanței valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat, totodată, importanța individualizării legale a sancțiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări și aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancțiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancțiune - și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul și maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiași judecător instrumentele care îi permit alegerea și determinarea unei sancțiuni concrete, în raport cu particularitățile faptei și cu persoana infractorului. Astfel, în prima etapă a operațiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracțiuni, judecătorul stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune concurentă în parte, ca și cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei și, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracțiune care se află în pluralitatea de infracțiuni săvârșite de infractor, făcându-se abstracție de existența celorlalte infracțiuni, fiecare infracțiune păstrându-și gradul său de pericol social. Curtea a reținut, așadar, deplina independență a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancțiunilor pentru fiecare dintre infracțiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracțiunile, așadar, pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracțiunilor concurente.

17.De asemenea, Curtea a reținut - în considerentele Deciziei nr. 711 din 27 octombrie 2015, mai sus citată, paragrafele 26, 27 și 41 - că, în noul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracțiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni, în contextul în care critica principală a tendințelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracțiuni, a fost aceea că sistemul sancționator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că soluția de dorit nu este o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică, motiv pentru care limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a noului Cod penal trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care permit o agravare proporțională a regimului sancționator în cazul pluralității de infracțiuni. Legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mai eficiente de sancționare, în condițiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracțiuni, deși un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancționată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situații, ignorată de instanțe în aplicarea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Așadar, în cazul concursului de infracțiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancțiune aplicată în mod obișnuit de către instanțe sub legea veche - sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Curtea a reținut, astfel, că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracțiuni, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix, intră în atribuțiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Așa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancționare a celor două forme de concurs de infracțiuni, real și formal - cât privește persoana fizică, infractor major -, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.

18.În același sens sunt și Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016, Decizia nr. 256 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2016, Decizia nr. 329 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 21 iulie 2016, Decizia nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016, Decizia nr. 775 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2017, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Decizia nr. 740 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 21 martie 2018, Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, Decizia nr. 859 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2019, Decizia nr. 113 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 27 mai 2019, Decizia nr. 288 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 octombrie 2019, Decizia nr. 294 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 19 septembrie 2019, și Decizia nr. 544 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 31 ianuarie 2020.19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale cu privire la dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

20.Din jurisprudența mai sus citată reiese că argumentele care au stat la baza respingerii, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate nu au avut în vedere numai/exclusiv repetarea comportamentului infracțional, adică perseverența pe calea infracțională a persoanei care comite două sau mai multe infracțiuni aflate în concurs real. Potrivit celor reținute de Curte, de exemplu, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, citată anterior, paragraful 27, simpla existență a unei pluralități de infracțiuni constituie un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, indiferent că este vorba de un concurs de infracțiuni real sau formal/ideal.

21.Curtea observă că în cazul concursului formal/ideal - când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană realizează conținutul mai multor infracțiuni în raport cu împrejurările în care a avut loc acțiunea/inacțiunea sau cu urmările produse [art. 38 alin. (2) din Codul penal] - acțiunea sau inacțiunea unică comprimă, obiectiv și subiectiv, elementele mai multor infracțiuni. În concepția Codului penal din 1969 și a noului Cod penal, concursul formal/ideal reprezintă o pluralitate reală - iar nu o pluralitate aparentă de infracțiuni - întocmai precum concursul real, ambele fiind susceptibile de același tratament sancționator, spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 103 din Codul penal din 1937), potrivit căreia concursul formal constituia o pluralitate fictivă de infracțiuni, fiind reținută numai infracțiunea care prevedea pedeapsa cea mai severă.

22.Având în vedere faptul că săvârșirea mai multor infracțiuni de către o persoană sub forma concursului formal/ideal demonstrează un grad mai ridicat de periculozitate decât în cazul unității de infracțiune, Curtea reține că legiuitorul este cel care, în concordanță cu politica penală a statului, are competența de a stabili sistemul de sancționare adecvat pentru asigurarea constrângerii și a reeducării, sistem reglementat cu respectarea Constituției și a supremației sale.

23.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Delia Elena Mailat în Dosarul nr. 1.883/102/2015 al Tribunalului Mureș - Secția penală și constată că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Mureș - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana-Cristina Puică