Decizia nr. 728 din 8 octombrie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, excepție ridicată de Vasile Chirilă în Dosarul nr. 11.938/300/2018 al Judecătoriei Sectorului 2 București și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 972D/2018.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că dispozițiile legii criticate nu contravin art. 21 și nici art. 24 din Constituție, deoarece judecătorul care soluționează cererea de revocare a ordinului de protecție este desemnat prin repartizare aleatorie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Sentința civilă nr. 6.145 din 11 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 11.938/300/2018, Judecătoria Sectorului 2 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, „în ceea ce privește îngrădirea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare cu referire la posibilitatea de a soluționa o cerere de revocare a ordinului de către judecătorul care a mai soluționat o cerere de revocare“. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamantul Vasile Chirilă, în cadrul soluționării cererii de revocare a ordinului de protecție emis la data de 1 februarie 2018 în temeiul Legii nr. 217/2003.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale, în ceea ce privește îngrădirea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare cu referire la posibilitatea de a soluționa o cerere de revocare a ordinului de către judecătorul care a mai soluționat o cerere de revocare. În acest sens, arată că judecătorul care a emis ordinul de restricție este și cel care verifică în continuare celelalte criterii, în condițiile în care, ținând cont de simetria actelor juridice, „judecătorul de drepturi și libertăți care a emis un mandat de arestare unui inculpat nu îl mai judecă în tot cursul procesului penal“. Or, în acest fel, este încălcat dreptul la un proces echitabil.

6.Totodată, se susține că legea criticată nu dă posibilitatea celui acuzat să își exprime punctul de vedere, posibilitate pe care inculpatul în proces penal o are, astfel că se încalcă și dispozițiile art. 24 din Constituție.

7.Judecătoria Sectorului 2 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece judecătorul desemnat prin repartizare aleatorie să soluționeze cererea de revocare nu este același cu cel care a soluționat cererea privind emiterea ordinului de protecție. Totodată, critica potrivit căreia Legea nr. 217/2003 încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, deoarece permite judecătorului care a soluționat o cerere de revocare să soluționeze o cerere ulterioară de revocare, este neîntemeiată, deoarece, în concordanță cu art. 34 din Legea nr. 217/2003, cererea de revocare vizează verificarea îndeplinirii condițiilor privind revocarea raportat la momente diferite în timp, iar, la soluționarea unei cereri de revocare, instanța are în vedere un anumit interval de timp și împrejurările existente până la acel moment.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București depus la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum este menționat în actul de sesizare a Curții Constituționale, îl constituie dispozițiile Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare. Din analiza motivării excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul acesteia critică procedura de soluționare a cererii de revocare a ordinului de protecție. Or, această procedură este reglementată de art. 34 din Legea nr. 217/2003, care are următorul conținut:

(1)Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.

(2)Revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

a)agresorul a respectat interdicțiile sau obligațiile impuse;

b)agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii;

c)dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competențelor de către un serviciu de probațiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut și faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5.

(3)Cererea de revocare se soluționează cu citarea părților și a unității de poliție care a pus în executare ordinul de protecție a cărui revocare se solicită. Participarea procurorului este obligatorie.

12.Prin urmare, Curtea constată că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie doar prevederile art. 34 din Legea nr. 217/2003.

13.În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și în art. 24 privind dreptul la apărare.

14.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, referitor la constituționalitatea unor dispoziții cuprinse în Legea nr. 217/2003, s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015 sau prin Decizia nr. 826 din 11 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 11 februarie 2019, însă din alte perspective decât cea invocată în cauza de față. În prezenta cauză, autorul excepției critică, pe de-o parte, faptul că cererea de revocare a ordinului de protecție este soluționată de același judecător ca cel care a emis ordinul de protecție sau ca cel care a mai soluționat o cerere de revocare, iar, pe de ală parte, faptul că, în cadrul soluționării cererii de revocare a ordinului de protecție nu se dă posibilitatea celui acuzat să își exprime punctul de vedere.

15.Curtea observă că, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 217/2003, protecția și promovarea drepturilor victimelor violenței domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalității și principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Emiterea unui ordin de protecție impune menținerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violență (emiterea ordinului de protecție vizând restrângerea dreptului la viață privată și a libertății de mișcare) și drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violență.

16.Cu privire la susținerea potrivit căreia cererea de revocare a ordinului de protecție este soluționată de același judecător ca cel care a emis ordinul de protecție, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, nicio dispoziție din cuprinsul Legii nr. 217/2003 nu prevede că cererea de revocare a ordinului de protecție este soluționată de același judecător ca cel care a emis ordinul de protecție. Potrivit art. 34 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, „Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse“, iar, potrivit art. 34 alin. (3) din aceeași lege, „Cererea de revocare se soluționează cu citarea părților și a unității de poliție care a pus în executare ordinul de protecție a cărui revocare se solicită. Participarea procurorului este obligatorie.“ În speță, așa cum menționează și instanța judecătorească în cadrul opiniei cu privire la excepția de neconstituționalitate, judecătorul desemnat prin repartizare aleatorie să soluționeze cererea de revocare nu este același cu cel care a soluționat cererea privind emiterea ordinului de protecție. Însă, judecătorul desemnat prin repartizare aleatorie să soluționeze cererea de revocare a mai soluționat anterior o cerere de revocare formulată de aceeași persoană.

17.Curtea reține că revocarea ordinului de protecție se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 [a) agresorul a respectat interdicțiile sau obligațiile impuse;

b)agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii;

c)dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competențelor de către un serviciu de probațiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut și faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5]. Cu privire la această ultimă cerință, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, că, „în situația în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului nu trebuie întocmită de către serviciul de probațiune o evaluare a riscului de recidivă, conform art. 34 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003. În acest caz, instanța va efectua o evaluare proprie a existenței unui risc real pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție.“18. Astfel, soluționarea de către același judecător (desemnat prin repartizare aleatorie) a unor cereri distincte de revocare a ordinului de protecție, cereri formulate la intervale diferite de timp de către persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție, nu poate conduce de plano la concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil, în componenta privind imparțialitatea judecătorului.

19.Potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Referitor la imparțialitatea magistratului, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că imparțialitatea poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (paragraful 30). Această definiție este reluată și în Hotărârea din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară (paragraful 47). În schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121).

20.Aplicând aceste considerente la cauza de față, Curtea constată că soluționarea de către același judecător, desemnat prin repartizare aleatorie, a mai multor cereri de revocare a aceluiași ordin de protecție, formulate la intervale diferite de timp, nu echivalează cu lipsa de imparțialitate a judecătorului care, potrivit art. 34 din Legea nr. 217/2003, trebuie să verifice îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru revocare, verificare care este raportată la intervale diferite de timp, luând în considerare o serie de factori, în special de natură factuală, emoțională și psihologică, materială și medicală, factori care pot diferi în funcție de momentul la care se soluționează cererea de revocare. Astfel, în soluționarea fiecărei cereri de revocare, judecătorul realizează o evaluare proprie, distinctă, a existenței unui risc real pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia, evaluare raportată la împrejurările existente la momentul soluționării cererii.

21.Referitor la critica potrivit căreia Legea nr. 217/2003 încalcă dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție, deoarece nu dă posibilitatea celui acuzat să își exprime punctul de vedere, posibilitate pe care inculpatul în proces penal o are, Curtea constată că și această critică este neîntemeiată. Astfel, referindu-se la procedura emiterii ordinului de protecție, prin raportare la art. 24 din Constituție, prin Decizia nr. 676 din 2 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 16 februarie 2018, paragraful 20, Curtea a reținut că legea oferă suficiente garanții pentru respectarea dreptului la apărare. Astfel, citarea părților se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente [art. 27 alin. (2) din lege], iar asistența juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecție este obligatorie [art. 27 alin. (4) din lege]. Totodată, Curtea a reținut că judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecție se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat, iar, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003, hotărârea prin care se dispune ordinul de protecție este supusă numai apelului, în termen de 3 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, apelul judecându-se cu citarea părților, participarea procurorului fiind obligatorie.

22.În ceea ce privește procedura de revocare a ordinului de protecție, Curtea reține că, potrivit art. 34 alin. (3) din Legea nr. 217/2003, „Cererea de revocare se soluționează cu citarea părților și a unității de poliție care a pus în executare ordinul de protecție a cărui revocare se solicită. Participarea procurorului este obligatorie.“23. Referitor la dreptul la apărare, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că acesta este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, și Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). De asemenea, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă și invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33).

24.Având în vedere această jurisprudență, precum și dispozițiile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 217/2003, potrivit cărora cererea de revocare se soluționează cu citarea părților, critica autorului excepției referitoare la încălcarea dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție, este neîntemeiată.

25.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Chirilă în Dosarul nr. 11.938/300/2018 al Judecătoriei Sectorului 2 București și constată că dispozițiile art. 34 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 octombrie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean