Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Zoltan Boer în Dosarul nr. 10.984/111/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.477D/2015.2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, apărătorul ales Norel Neagu, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Astfel, susţine că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât creează discriminare între procuror şi partea civilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, având în vedere că acesta din urmă nu poate formula recurs în casaţie în situaţia în care instanţa de apel, în mod greşit, nu a dispus încetarea procesului penal.

4.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că partea civilă şi inculpatul nu se găsesc în aceeaşi situaţie juridică raportat la ipoteza reglementată de dispoziţiile de lege criticate. Astfel, în cazul în care instanţa de apel, în mod greşit, dispune încetarea procesului penal, partea civilă nu poate invoca decât motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, în timp ce inculpatul are la dispoziţie calea de atac a recursului în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, respectiv contestaţia în anulare pentru cazul stabilit de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5.Prin Încheierea din 8 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 10.984/111/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Zoltan Boer cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie.

6.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât creează discriminare între Ministerul Public şi partea civilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte. Astfel, arată că numai procurorul şi partea civilă au interes să promoveze calea de atac a recursului în casaţie în cazul în care, în mod greşit, instanţa de apel a constatat existenţa unei cauze de încetare a procesului. În schimb, pentru situaţia în care instanţa, în mod greşit, nu a dispus încetarea procesului penal - ipoteză în care inculpatul ar fi acela care ar avea interes în promovarea căii de atac extraordinare a recursului în casaţie - textul de lege criticat nu prevede o atare posibilitate. Consideră că procurorul, partea civilă şi inculpatul trebuie să aibă aceleaşi drepturi în privinţa posibilităţii de a folosi calea de atac a recursului în casaţie împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive. Susţine că este evidentă inegalitatea - sub aspectul dreptului de a promova recurs în casaţie în situaţia în care au fost greşit aplicate dispoziţiile de lege referitoare la încetarea procesului penal -, întrucât numai procurorul şi partea civilă au acest drept, în timp ce inculpatul nu are, în mod simetric, o atare posibilitate. Totodată, consideră că discriminarea este evidentă şi faţă de scopul recursului în casaţie prevăzut de art. 433 din Codul de procedură penală, şi anume conformitatea hotărârilor penale definitive cu regulile de drept aplicabile. În fine, arată că raţiunile pentru care a fost instituit acest caz de casare se regăsesc atât în situaţia în care instanţa - în mod nelegal - a dispus încetarea procesului penal, cât şi în ipoteza în care instanţa - potrivit legii - ar fi trebuit să pronunţe încetarea procesului penal, dar nu a procedat astfel.

7.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală - prin raportare la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în materia criticilor ce au vizat încălcarea, prin modul în care sunt reglementate căile de atac, a accesului la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la un recurs efectiv - este nefondată. În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie. În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind o cale extraordinară de atac, sub denumirea de „recurs în casaţie“, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Aşa cum reiese din expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, exercitată doar în cazuri excepţionale şi numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac - a cărei soluţionare este numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - este analizată conformitatea cu regulile de drept a hotărârilor definitive atacate, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În Codul de procedură penală sunt stabilite expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Faţă de specificul recursului în casaţie, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii - iar nu chestiuni de fapt -, putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea accesului la justiţie, a actelor internaţionale la care România este parte, a dreptului la un proces echitabil şi pentru considerente ce ţin de înfăptuirea justiţiei ar presupune să se constate fie că părţilor nu li se recunoaşte un grad de jurisdicţie în condiţiile impuse de tratatele internaţionale, fie că, în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, fie că textele invocate limitează dreptul la apărare. Referitor la faptul că autorul excepţiei consideră că textul de lege criticat încalcă prevederile art. 16 din Constituţie, instanţa de judecată arată că respectarea egalităţii în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite. Principiul egalităţii nu presupune uniformitate, ci stabileşte ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar la situaţii diferite să existe un tratament diferit. Altfel spus, principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite. Dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală sunt în acord cu prevederile care reglementează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, întrucât recursul în casaţie se poate exercita numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, având în vedere caracterul acestuia de cale extraordinară de atac, şi nu împiedică părţile interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti, să îşi exercite dreptul la apărare, să promoveze căile de atac ordinare prevăzute de lege şi să se prevaleze de garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil.

8.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, arată că autorul excepţiei nu critică textul de lege menţionat pentru ceea ce conţine acesta, ci pentru ceea ce nu conţine, şi anume pentru că nu permite inculpatului să promoveze un recurs în casaţie în ipoteza în care instanţa de apel a dispus o soluţie greşită, în sensul că nu a dispus încetarea procesului penal. Consideră că autorul excepţiei solicită, în realitate, adoptarea unei noi soluţii legislative, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 13 februarie 2007. În subsidiar, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât „situaţia procurorului şi a inculpatului din procesul penal nu sunt identice, ci, dimpotrivă, sunt diferite“. Reaminteşte cele reţinute prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi anume că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

10.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Arată că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. În acest sens menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea exista numai atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 41 din 11 aprilie 1996). Totodată, arată că instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, scopul fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Recursul în casaţie declarat în cazul în care, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal poate viza fie condamnarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei - dacă este declarat de procuror sau de partea civilă -, fie achitarea inculpatului. În ipoteza inversă - la care face referire şi autorul excepţiei de neconstituţionalitate -, când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal, nu mai este incident acest caz de recurs în casaţie. Situaţia se circumscrie motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, şi anume cazului când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. În plus, menţionează că normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.

11.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...] 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;“.

14.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în reglementarea anterioară, cu începere de la Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, a cărei declanşare determina - pentru o serie de motive prevăzute de lege - verificarea legalităţii şi a temeiniciei hotărârii atacate. În noua reglementare însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, reprezentat de judecata în fond şi de cea în apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază numai dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile, în scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei.

16.Având în vedere că recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriuzis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Aşadar, spre deosebire de celelalte căi extraordinare de atac - şi anume contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, şi revizuirea, care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată - recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

17.Curtea reţine că, faţă de specificul recursului în casaţie, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele stabilite de lege. Cazurile de recurs în casaţie, potrivit noii reglementări, se limitează la motivele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii - iar nu chestiuni de fapt -, putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. În ceea ce priveşte obiectul recursului în casaţie, fiind vorba de o cale de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărârile penale definitive.

18.Referitor la persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie, Curtea constată că, potrivit art. 436 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.

19.Curtea reţine că motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală este incident atunci când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, corespunzând cazului de casare de la art. 385^9 alin. 1 pct. 16 din Codul de procedură penală din 1968. Potrivit art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal se pronunţă atunci când: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. Prin urmare, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală priveşte situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele de mai sus. De exemplu, pentru că lipseşte plângerea prealabilă [art. 16 alin. (1) lit. e)], în condiţiile în care pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu; sau pentru că a intervenit prescripţia [art. 16 alin. (1) lit. f)], deşi termenul de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit; ori pentru că există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i)], deşi cel faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal nu a mai fost judecat în mod definitiv pentru aceeaşi faptă. Pentru constatarea acestui motiv de nelegalitate, existenţa sau nu a cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

20.Curtea observă că recursul în casaţie declarat pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală poate viza fie condamnarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei - dacă este declarat de procuror sau de partea civilă -, fie achitarea inculpatului.

21.În ipoteza inversă - când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal - nu este incident motivul de recurs în casaţie stabilit de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală. Curtea reţine că situaţia invocată de autorul excepţiei se circumscrie cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, şi anume cazului „când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal“. Contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală poate fi introdusă atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia autorităţii de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală], care constituie motiv distinct de contestaţie în anulare, potrivit art. 426 lit. i) din acelaşi cod, care reglementează cazul „când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă“. Curtea observă însă şi faptul că, în situaţia în care instanţa a analizat cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu, şi a apreciat că ea nu este incidentă, pronunţând o hotărâre de condamnare ce a dobândit autoritate de lucru judecat, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) şi i) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

22.Curtea constată că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală ar încălca prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât ar crea discriminare între procuror şi partea civilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, pe motiv că acesta din urmă nu poate formula recurs în casaţie în situaţia în care în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

23.Referitor la limitarea sferei motivelor de recurs în casaţie, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că: „aşa cum reiese şi din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac“ (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, şi Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragraful 25).

24.Curtea constată că recursul în casaţie constituie o cale extraordinară de atac, reglementată de legiuitor în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi ale art. 129, care statuează că „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Aceste dispoziţii constituţionale conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată şi îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, inclusiv modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, aşa cum este şi situaţia reglementării cazurilor în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, reglementare realizată prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală.

25.Astfel, în ceea ce priveşte interesul inculpatului condamnat definitiv de a formula o cale extraordinară de atac în scopul de a obţine o soluţie de încetare a procesului penal, Curtea observă că interesul său procesual ar putea fi valorificat - în condiţiile mai sus menţionate - potrivit dispoziţiilor art. 426 lit. b) şi i) din Codul de procedură penală referitoare la contestaţia în anulare.

26.Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, şi Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17). Or, în situaţia în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, nu numai procurorul şi partea civilă pot invoca motivul de casare prevăzut de textul de lege criticat - vizând o soluţie de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei -, ci şi inculpatul poate formula recurs în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, în scopul obţinerii însă a unei soluţii de achitare. Prin urmare, tratamentul juridic diferenţiat aplicabil procurorului şi părţii civile, pe de o parte, şi inculpatului, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casaţie, respectiv a contestaţiei în anulare, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanţi în cauza penală şi nu conduce la o discriminare.

27.Mai mult, nu există un drept fundamental - prevăzut de Constituţie sau de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - la exercitarea unor căi extraordinare de atac în materie penală. Unul dintre elementele principiului preeminenţei dreptului îl constituie securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi rediscutată. Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede numai dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, ceea ce înseamnă judecarea cauzei în fond şi în apel.

28.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Zoltan Boer în Dosarul nr. 10.984/111/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 noiembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică