Decizia nr. 351 din 27 iunie 2023

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 519 și ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Constantin Vlădulescu în Dosarul nr. 2.319/97/2018 al Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.268D/2019.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că prin dispozițiile criticate legiuitorul garantează rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în unificarea practicii judiciare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 25 noiembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.319/97/2018, Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 și ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de Constantin Vlădulescu, reclamant într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni de asigurări sociale cu privire la recalcularea pensiei.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată, în esență, că textele de lege criticate trebuie să asigure aplicabilitatea legii, și nu ambiguitatea acesteia, respectiv obligarea judecătorilor de a se supune unor interpretări limitative și ambigue pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin interpretările date unor texte de lege, sintagme, chestiuni de drept sau întrebări prejudiciale. Prin obligativitatea aplicării deciziilor luate de instanța supremă în soluționarea unor chestiuni de drept se încalcă art. 1 din Constituție, în interpretarea unitară pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o dă în chestiunile de drept, și nu în cadrul legilor, observându-se imixtiunea acestei instanțe în judecarea cauzelor ce au ca obiect recalcularea pensiilor, de vreme ce pensiile reprezintă un segment juridico-social de strictă specialitate, care este dat spre competența secțiilor specializate în asigurări sociale ale instanțelor judecătorești.

6.Autorul apreciază că interpretările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor dosare ce au ca obiect pensiile ar trebui să fie limitate, întrucât nu pot fi aplicate unor categorii de persoane care au drepturile de pensie deja stabilite în baza unor acte normative care au operat în timp și ale căror efecte se prelungesc pe perioada vieții, cât timp instanța supremă nu judecă litigii privind drepturi de pensie în nicio cale de atac. În această materie, stabilirea uniformă a stagiilor de cotizare la determinarea punctajelor medii anuale este imposibilă, deoarece actele normative aplicabile efectelor viitoare ale deciziilor de pensionare emise sub imperiul Legii nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat și pensia suplimentară și al Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, aflate în plată la momentul adoptării lor, au valoare de acte tranzitorii, astfel încât pensiilor stabilite sub legea veche să le poată fi aplicate, pentru efectele lor viitoare, dispozițiile legii noi, cu atât mai mult cu cât legile ulterioare operează cu alte noțiuni și categorii juridice pentru stabilirea dreptului la pensie, care nu au un corespondent în legile vechi. Având în vedere că fiecare pensie are particularitatea sa, situația juridică a fiecărei pensii care intră sub incidența art. 169^1 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, ar trebui clarificată de Înalta Curte de Casație și Justiție din punctul de vedere al stagiului complet de cotizare aplicabil după majorarea de 50% a punctajelor anuale, deoarece sunt identice doar în aparență, în realitate fiind diferite. Autorul susține că, dacă s-ar accepta ideea transpusă în paragraful 74 al Deciziei nr. 69 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv că „noua lege implică o schimbare a concepției legiuitorului care, până la momentul adoptării actului normativ din 2018, a considerat sistematic că nu pot fi cumulate, în persoana aceluiași destinatar, și beneficiul majorării de punctaj, și cel al folosirii, la recalcularea pensiei, a unui stagiu de cotizare redus, reglementat de acte normative cu caracter special“, atunci s-ar ajunge la concluzia că existența art. 100 raportat la art. 169^1 din Legea nr. 263/2010 face incert scopul reglementării, lipsește de sens norma juridică și creează confuzie în procesul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale. Invocă, în susținerea acestor argumente, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a reținut că există discriminare în sensul art. 14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale atunci când persoane aflate în situații identice sau comparabile se bucură de un tratament preferențial unele față de altele.

7.Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă apreciază că excepția este neîntemeiată, sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezentând un mecanism menit să preîntâmpine apariția unei practici neunitare în aplicarea și interpretarea legii de către instanțele judecătorești. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin analizarea chestiunilor de drept cu care este sesizată și prin pronunțarea hotărârilor prealabile, îndeplinește prerogativele care îi sunt conferite de art. 126 alin. (3) din Constituție, astfel că prin recunoașterea obligativității hotărârii preliminare, prevederile legale criticate nu contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5), ale art. 21, 124 și 126 din Constituție, ci asigură înfăptuirea justiției, în mod unitar, precum și supremația legii, fără să încalce în vreun fel accesul la justiție ori să îngrădească independența judecătorilor.

8.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 519 și ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care au următorul conținut:

–Art. 519: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“;

–Art. 521 alin. (3): „Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanța care a solicitat dezlegarea, de la data pronunțării deciziei.“12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind principiul statului de drept și principiul legalității, ale art. 21 privind liberul acces la justiție, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției și ale art. 126 alin. (1) și (3) privind instanțele judecătorești.

13.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a mai pronunțat cu privire la constituționalitatea mecanismului juridic al sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost recunoscută posibilitatea instanțelor de a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe hotărâri prin care să dea rezolvări de principiu chestiunilor de drept de a căror clarificare depinde soluționarea pe fond a cauzelor și cu privire la care judecătorii, în cursul judecății, consideră că este necesar să solicite concursul instanței supreme în vederea tranșării cu titlu definitiv a problemei în discuție. Această nouă competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost reglementată în scopul prevenirii apariției jurisprudenței neunitare la nivelul instanțelor naționale, prin oferirea de soluții care se impun cu forță obligatorie atât instanței care a solicitat pronunțarea unei astfel de hotărâri prealabile, cât și celorlalte instanțe care se confruntă cu probleme de drept similare, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție având, în toate cazurile, efecte doar pentru viitor. Analiza Înaltei Curți de Casație și Justiție poartă exclusiv asupra problemei punctuale indicate de judecătorul cauzei, care, anticipând dificultatea chestiunii și riscul ca aceasta să genereze interpretări diferite în momentul în care diverse instanțe ar ajunge să examineze respectiva chestiune de drept, solicită instanței supreme să statueze într-o manieră care să clarifice și să fixeze o optică unitară, generalizată la nivelul tuturor instanțelor din țară. Funcția preventivă și unificatoare a acestei proceduri este benefică actului de justiție, asigurând realizarea premiselor pentru întrunirea caracteristicilor unui proces echitabil, ca exigență a statului de drept izvorâtă din prevederile art. 21 din Legea fundamentală, dar și din cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta, deoarece se evită interpretările diferite pe care diverse instanțe le-ar putea da aceleiași problematici, iar părțile din proces beneficiază de certitudinea previzibilității dispozițiilor legale aplicabile situației de fapt conflictuale în care se află. Totodată, prin această procedură se asigură și respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților publice, procesele urmând să fie soluționate în baza unor prevederi legale interpretate unitar, astfel încât persoanele implicate în litigii aflate pe rolul unor instanțe diferite vor beneficia de un tratament juridic egal (a se vedea în acest sens Decizia nr. 541 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 27 ianuarie 2020, paragrafele 14-16).

14.Cu privire la caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în scopul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, Curtea Constituțională s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, sau prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009. Curtea a reținut că scopul reglementării îl constituie promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, astfel că nu se poate considera că deciziile pronunțate în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării. Prin textul de lege criticat de autorul excepției, legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 (în prezent art. 514) din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat. Curtea a mai reținut că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunțată în asemenea cazuri nu este extra legem și, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.

15.Așadar, obiectul sesizării instanței supreme cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunțarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. Părțile din proces pot solicita instanței de judecată să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, însă instanța are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea ei. Prin Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 13 noiembrie 2018, paragrafele 29 și 30, Curtea a reținut că este aplicabilă în acest caz teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanța poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluția chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudența anterioară sau atunci când aceasta este clară. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza deciziei instanței de a nu sesiza instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, cât și la baza deciziilor celorlalte instanțe de a nu suspenda judecarea cauzei, dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunțarea unei astfel de hotărâri.

16.Curtea reamintește că în jurisprudența sa a statuat că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fiind de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. În consecință, legiuitorul poate stabili, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile instituite de lege (în acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 227 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 30 mai 2014). Stabilirea unor condiții specifice, în care să se realizeze sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reprezentat voința exclusivă a legiuitorului, fiind în concordanță cu principiile constituționale.

17.Totodată, Curtea observă că dispozițiile legale criticate sunt clare, precise și previzibile, îndeplinind condițiile referitoare la calitatea legii, astfel că nu încalcă nici prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la principiul legalității. Analizate în ansamblul reglementării din care fac parte, respectiv cap. II - Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cuprins în titlul III - Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare din Codul de procedură civilă, prevederile legale criticate sunt redactate cu suficientă precizie și claritate astfel încât să permită destinatarilor interpretarea și aplicarea lor, dată fiind și calitatea destinatarilor dispoziției legale criticate, respectiv un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 321 din 18 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 20 septembrie 2021, paragraful 25).

18.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

19.Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Constantin Vlădulescu în Dosarul nr. 2.319/97/2018 al Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 519 și ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 27 iunie 2023.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent-șef,

Mihaela Senia Costinescu