Decizie nr. 1.338 din 11 octombrie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Gagu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Margareta Tănase în Dosarul nr. 7.621/2/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 251D/2011.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 4 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 7.621/2/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă.

Excepţia a fost ridicată de Margareta Tănase cu prilejul soluţionării recursului declarat împotriva Sentinţei nr. 393 din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal într-o cauză având ca obiect recunoaşterea dreptului asupra unor sporuri salariale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că reglementarea recursului în interesul legii permite Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se substituie legislativului şi să impună instanţelor judecătoreşti, independente şi imparţiale, o interpretare obligatorie, care nu poate fi supusă controlului niciunei alte instanţe judecătoreşti. Invocând Decizia nr. 20/2009, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, autorul arată că, prin intermediul unei norme procedurale - art. 329 din Codul de procedură civilă -, se impune cauzei sale o soluţie dinainte cunoscută şi stabilită, vădit incorectă, fiind astfel lipsit de dreptul fundamental de a beneficia de o judecată reală, eficientă şi corectă. Se ajunge astfel în situaţia în care, printr-o decizie, pe care autorul excepţiei o consideră nefondată, neîntemeiată şi emisă cu exces de putere, sunt desfiinţate drepturi ale funcţionarilor publici prevăzute în mod expres într-o lege organică - Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

De asemenea, sunt invocate aspecte din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind caracterul efectiv al căilor interne de recurs, cu referire la hotărârile pronunţate în cauzele Tudor Tudor împotriva României, 2009, Viaşu împotriva României, 2008, Faimblat împotriva României, 2009, Katz împotriva României, 2009.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată şi că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din notele scrise ale autorului din 20 octombrie 2010 şi din Încheierea de sesizare din 4 februarie 2011, îl constituie prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă.

Curtea reţine că, la data sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate, prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă erau modificate şi completate prin art. I pct. 32 şi 33 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, soluţia legislativă criticată fiind preluată, de principiu, de prevederile art. 329-330^7 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare.

În acelaşi timp, Curtea reţine că prevederile art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 stabilesc că: "Dispoziţiile art. 20, art. 105 alin. 1, art. 129 alin. 5 şi 5^1, art. 136, art. 158 alin. 3, art. 159, art. 159^1, art. 281^2a, art. 297 alin. 1, art. 304 pct. 3, art. 312 alin. 6^1, art. 315 alin. 3^1, precum şi ale art. 329-330^7 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi."

În aceste condiţii, Curtea constată că obiect al excepţiei îl constituie prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă în forma redacţională anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, prevederi ce au următorul cuprins: "Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic şi social, art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaţionale, în cazul unor neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi art. 129 privind folosirea căilor de atac, precum şi prevederile art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 14 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, invocate din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă şi, răspunzând unor critici asemănătoare, a statuat constant că prevederile respective sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale (Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, şi Decizia nr. 1.027 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 5 octombrie 2011).

Cu acele prilejuri Curtea a reţinut, în esenţă, că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza C.R. contra Regatului Unit, paragraful 34) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [... ]".

Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. De altfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti", astfel încât instituirea recursului în interesul legii nu face decât să transpună în legislaţie conţinutul acestei dispoziţii constituţionale.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

De asemenea, Curtea a reţinut că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică, aspect subliniat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Astfel, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se sprijină pe un ansamblu de jurisdicţii de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale", a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, care persistă în timp şi cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicţii supreme era tocmai cel de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţă" (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal amp; Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, paragraful 59).

Aşa fiind, Curtea a statuat că prevederile criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.

Soluţia şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia din 6 septembrie 2011, pronunţată în Cauza Zelca şi alţii împotriva României, paragraful 15, statuând asupra admisibilităţii cererii unor funcţionari publici români privind neacordarea sporurilor salariale, a reţinut că mecanismul recursului în interesul legii prevăzut în Codul de procedură civilă s-a dovedit a fi eficient, în sensul că a pus capăt într-un termen relativ scurt divergenţei de jurisprudenţă existente în materia acordării drepturilor salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru funcţionarii publici.

În fine, Curtea observă că susţinerile autorului excepţiei privind aplicarea Deciziei nr. 20/2009, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vizează aspecte ce ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti, nefiind, prin urmare, o problemă de resortul contenciosului constituţional.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Margareta Tănase în Dosarul nr. 7.621/2/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 octombrie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Gagu