Decizie nr. 814 din 24 noiembrie 2015

Daniel Marius Morar - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Goodmills - S.A. din localitatea Pantelimon, judeţul Ilfov (fostă Titan - S.A.) în Dosarul nr. 39.828/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.268D/2015.

2.La apelul nominal răspunde avocatul Marius Eftimie, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, pentru Societatea Goodmills - S.A. (fostă Titan - S.A.), precum şi partea Ştefan Blacioti. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, susţinând, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate reglementează o interdicţie absolută a concedierii salariaţilor cu funcţii eligibile într-un sindicat, indiferent de motivul concedierii, ceea ce constituie un privilegiu nejustificat al salariatului lider sindical faţă de ceilalţi salariaţi şi încalcă, astfel, art. 16 din Constituţie. Pe de altă parte, şi reprezentanţii salariaţilor au acelaşi rol, dar ei nu beneficiază de aceeaşi protecţie legală ca persoanele cu funcţii eligibile într-un sindicat, ceea ce constituie discriminare, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011. Mai mult, în Expunerea de motive a Legii nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii s-a menţionat că se doreşte eliminarea protecţiei absolute a liderilor sindicali. Arată că, în cazul desfiinţării postului şi când salariatul refuză alt post oferit, angajatorul este obligat să plătească salariatul care este şi lider sindical, fără ca acesta să presteze muncă, ceea ce afectează dreptul de proprietate al angajatorului, în acelaşi sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.276 din 12 octombrie 2010. În final, arată că, în speţă, imediat ce s-a aflat despre desfiinţarea posturilor, salariaţii au intrat în concediu medical, timp în care au constituit un sindicat şi s-au ales în diferite funcţii de conducere, ceea ce pune angajatorul în imposibilitate de a-i concedia. Depune la dosar o copie a Expunerii de motive a Legii nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011.

4.Preşedintele întreabă pe reprezentantul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dacă în practica instanţelor judecătoreşti referitoare la interpretarea art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii s-a reţinut că interdicţia concedierii se referă atât la motive care ţin de persoana angajatului, cât şi la motive care nu ţin de persoana acestuia. Răspunzând acestei întrebări, reprezentantul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate arată că, printr-o singură decizie, Curtea de Apel Timişoara a constatat că protecţia oferită liderilor sindicali se referă doar la activitatea sindicală şi, interpretând coroborat textele din Codul muncii, a decis că, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, concedierea este admisibilă, decizie ce a generat practică neunitară. Curtea de Apel Bucureşti are jurisprudenţă constantă în sensul că interdicţia prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii se referă la toate motivele de concediere, atât la cele care ţin de persoana salariatului, cât şi la cele care nu ţin de persoana acestuia, cu excepţia concedierii pentru motive disciplinare. Mai mult, prin Decizia nr. 19/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată, deoarece există deja practică neunitară. Însă, în opinia judecătorilor-raportori, concedierea aplicabilă categoriei de salariaţi care deţin o funcţie eligibilă într-un organism sindical nu este posibilă, pe durata exercitării mandatului, nici pentru motive care ţin de îndeplinirea mandatului şi nici pentru alte motive, reglementate de lege (care ţin sau nu de persoana salariatului), cu excepţia concedierii pentru motive disciplinare în sensul art. 61 lit. a) din Codul muncii şi pentru motive care intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condiţiile legii.

5.Având cuvântul, partea Ştefan Blacioti solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă aspecte ale situaţiei de fapt din dosar, referitoare la data intrării în concediu medical şi la data desfiinţării locului de muncă.

6.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că egalitatea nu înseamnă uniformitate, iar situaţiile diferite impun diferenţa de tratament juridic.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

7.Prin Încheierea din 2 iulie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 39.828/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de intimata Societatea Goodmills - S.A. din localitatea Pantelimon, judeţul Ilfov (fostă Titan - S.A.) într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei la decizia de concediere, formulată de Ştefan Blacioti.

8.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că textul de lege criticat contravine art. 16 din Constituţie, deoarece instituie un privilegiu pentru liderii sindicali, în condiţiile în care aceştia se află în aceeaşi situaţie ca şi alţi salariaţi ale căror posturi sunt desfiinţate şi care urmează a fi disponibilizaţi. Deşi liderii sindicali au un statut special, în sensul că sunt aleşi în vederea apărării intereselor salariaţilor, în ceea ce priveşte situaţia obiectivă a desfiinţării postului ocupat, ei se află într-o situaţie analogă cu ceilalţi salariaţi care nu ocupă funcţii sindicale, deoarece concedierea nu are nicio legătură cu activitatea sindicală. Mai mult, tot aceeaşi calitate de apărători ai angajaţilor o au şi reprezentanţii salariaţilor, aleşi în condiţiile art. 221 şi următoarele din Codul muncii, care însă nu beneficiază de acest privilegiu, singura interdicţie la concedierea acestora fiind cea prevăzută de art. 226 din Codul muncii, respectiv faptul că nu pot fi concediaţi "pentru motive ce ţin de mandatul pe care l-au primit de la salariaţi". De altfel, însăşi Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 că diferenţa de tratament între protecţia conferită liderilor de sindicat şi cea conferită reprezentanţilor aleşi ai salariaţilor creează o situaţie cu efecte discriminatorii. Deşi Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că protecţia sporită acordată liderilor de sindicat are caracterul unei garanţii legale împotriva eventualelor acţiuni de constrângere, de şantaj sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului, aceasta a vizat concedierea dispusă pentru motive ce au legătură cu exercitarea mandatului de către liderii sindicali. Or, dispoziţiile de lege criticate instituie o interdicţie absolută la concediere, pentru orice ipoteză dintre cele prevăzute la art. 61 şi 65 din Codul muncii, singura excepţie fiind concedierea disciplinară pentru abateri grave sau repetate. Susţine că, în cazul de faţă, este vorba despre o situaţie obiectivă, respectiv desfiinţarea locului de muncă ocupat de către salariatul care în acelaşi timp ocupă şi o funcţie sindicală, fără a avea nicio legătură cu exercitarea mandatului de lider sindical, aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, desfiinţarea postului a avut loc anterior înfiinţării sindicatului şi dobândirii calităţii de lider sindical de către reclamant. Ca mijloc de protecţie şi ca o garanţie suficientă legea reglementează posibilitatea salariatului de a contesta decizia de concediere în faţa instanţei judecătoreşti, iar dacă se va proba că adevăratul motiv al concedierii îl reprezintă activitatea sindicală, atunci instanţa va putea anula decizia în temeiul altor prevederi legale, cum ar fi: art. 59 din Codul muncii, art. 220 alin. (2) din Codul muncii şi art. 10 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011. De altfel, însăşi Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1971 instituie o protecţie a liderilor sindicali care să aibă în vedere exercitarea mandatului, iar nu o protecţie absolută. În acelaşi sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.276 din 12 octombrie 2010, prin care s-a arătat că este neconstituţională "o măsură care nu instituie un raport just de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit". Caracterul absolut al protecţiei prevăzute de art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii are în vedere toate tipurile de concediere (cu excepţia celei disciplinare) prevăzute la art. 61 şi 65 din Codul muncii, cum sunt: cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, cazul în care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat, cazul desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Or, toate aceste situaţii au caracter obiectiv, unele fiind constatate de alte organe ale statului, caracter ce poate fi verificat de instanţele judecătoreşti în cadrul contestării deciziei de concediere. Însă, din modul de redactare a dispoziţiilor de lege criticate, rezultă că nu se poate dispune concedierea unui lider de sindicat în niciuna din ipotezele menţionate.

9.Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin şi prevederilor constituţionale ale art. 41 referitoare la dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, deoarece prin instituirea imunităţii la concediere a liderilor sindicali este afectat dreptul la protecţie în caz de concediere al celorlalţi salariaţi care se află în aceeaşi situaţie obiectivă. Prin privilegiul instituit de art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii se afectează în esenţa sa dreptul salariatului la protecţie împotriva concedierii, deoarece pot exista situaţii în care, potrivit criteriilor obiective, un anumit salariat nu ar trebui selectat în vederea concedierii, ci liderul sindical.

10.Totodată, autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin şi art. 44 din Constituţie privind protecţia proprietăţii private, deoarece, în situaţia obiectivă în care locul de muncă ocupat de salariatul lider sindical este desfiinţat, în mod automat dispar şi atribuţiile aferente acelui post, astfel încât salariatul nu mai are cum să presteze activitate pentru angajator, lipsind obiectul muncii. În condiţiile în care salariatul nu acceptă un alt post vacant compatibil cu pregătirea sa profesională sau dacă un astfel de post nu există în cadrul unităţii, prin interdicţia de concediere prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii angajatorul nu poate înceta contractul de muncă, rămânând în continuare obligat să îi plătească salariul respectivului angajat. Mai gravă este situaţia în care salariatul este declarat inapt fizic sau psihic, situaţie în care îi este interzis angajatorului să îl folosească pentru vreo activitate. Or, prin obligarea angajatorului de a menţine un salariat care nu mai prestează munca, dar faţă de care este obligat să îi plătească salariul, în virtutea unui contract de muncă activ, este afectat în esenţa sa dreptul de proprietate al angajatorului, ceea ce contravine art. 44 din Constituţie. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.276 din 12 octombrie 2010.

11.Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În privinţa pretinsei încălcări a art. 16 din Constituţie arată că salariaţii se află într-o situaţie diferită faţă de salariaţii-lideri sindicali, întrucât numai aceştia din urmă contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. Astfel, salariaţii-lideri sindicali pot întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiuni în justiţie, în numele membrilor de sindicat, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Aşadar, prin specificul atribuţiilor lor, aceştia constituie un puternic factor de echilibru economic şi social, capabil să asigure îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale membrilor de sindicat. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 107 din 1 noiembrie 1995 şi nr. 14 din 22 ianuarie 2013) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, sau din 28 noiembrie 1984, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei). În aceste condiţii nu se poate susţine nici încălcarea art. 41 din Constituţie, cu atât mai mult cu cât Codul muncii prevede numeroase garanţii, menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului individual de muncă în urma manifestării unilaterale de voinţă a angajatorului. Prevederile de lege criticate trebuie coroborate cu art. 220 alin. (2) din Codul muncii şi cu cele ale art. 10 din Legea dialogului social nr. 62/2011 şi, ca urmare, protecţia liderilor sindicali nu este absolută, concedierea acestora fiind posibilă în toate celelalte cazuri prevăzute de Codul muncii (pentru motive care ţin de persoana salariatului sau pentru motive care nu ţin de această persoană - art. 61 şi 65). De altfel, în art. 24 lit. a) din Carta socială europeană revizuită se prevede posibilitatea concedierii salariaţilor pentru "un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului". Totodată, persoanele care exercită funcţii eligibile într-un organism sindical sunt remunerate pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, prevăzute la art. 223 din Codul muncii, şi anume apărarea şi promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale salariaţilor.

14.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autoarei excepţiei şi ale părţii prezenţi la dezbateri, actele depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, având următorul cuprins: "(1) Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă: [...] g) pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat;".

17.Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii şi ale art. 44 alin. (1) privind protecţia proprietăţii private.

18.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, cu privire la cadrul legislativ referitor la protecţia persoanelor care ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical, că Legea nr. 53/2003 - Codul muncii prevede în titlul VII: "Dialogul social", cap. II: "Sindicatele", art. 220 alin. (2), următoarele: "Pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate." Reglementări referitoare la protecţia persoanelor alese în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale sunt cuprinse şi în Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, titlul II, cap. II, secţiunea a 2-a: "Conducerea organizaţiilor sindicale". Astfel, potrivit art. 9, "Membrilor organelor de conducere alese ale organizaţiilor sindicale li se asigură protecţia legii contra oricăror forme de condiţionare, constrângere sau limitare în exercitarea funcţiilor lor", iar, în conformitate cu art. 10 alin. (1), "Sunt interzise modificarea şi/sau desfacerea contractelor individuale de muncă ale membrilor organizaţiilor sindicale pentru motive care privesc apartenenţa la sindicat şi activitatea sindicală.".

19.Curtea reţine că dispoziţia de lege criticată face parte din titlul II: "Contractul individual de muncă", cap. V: "Încetarea contractului individual de muncă", secţiunea a 2-a: "Concedierea" (art. 58-60) din Codul muncii. Potrivit art. 58, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului şi poate fi dispusă pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume pentru motive care ţin de persoana salariatului (prevăzute la art. 61) sau pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (prevăzute la art. 65). Art. 59 instituie interdicţii generale de concediere, stabilind că este interzisă concedierea pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală [lit. a)] şi pentru exercitarea, în condiţiile legii, a dreptului la grevă şi a drepturilor sindicale [lit. b)], iar art. 60 alin. (1) reglementează interdicţii temporare de concediere, şi anume: "a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii;

b)pe durata suspendării activităţii ca urmare a instituirii carantinei;

c)pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere;

d)pe durata concediului de maternitate;

e)pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;

f)pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

g)pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat;

h)pe durata efectuării concediului de odihnă.", iar art. 60 alin. (2) stabileşte că prevederile alin. (1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condiţiile legii.

20.Curtea constată că, în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, şi republicării Legii nr. 53/2003 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţia de lege criticată se regăsea la art. 60 alin. (1) lit. h) şi avea acelaşi conţinut. Însă dispoziţiile art. 220 alin. (2), care, înainte de republicare se regăseau la art. 223 alin. (2), prevedeau că "Pe toată durata exercitării mandatului, precum şi pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate". Totodată, art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, lege abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011, prevedeau următoarele: "(1) În timpul mandatului şi în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizaţiei sindicale.

(2)Sunt interzise modificarea şi/sau desfacerea contractelor individuale de muncă, atât ale reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, cât şi ale membrilor acestora, din iniţiativa angajatorului, pentru motive care privesc activitatea sindicală."

21.De asemenea, referitor la protecţia reprezentanţilor sindicali, Curtea reţine că, potrivit art. 1 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acordă acestora nr. 135/1971, ratificată de România prin Decretul nr. 83/1975, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975, "Reprezentanţii lucrătorilor din întreprinderi trebuie să beneficieze de o protecţie eficace împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de muncă, şi care ar avea drept cauză calitatea sau activităţile lor de reprezentanţi ai lucrătorilor, apartenenţa sindicală sau participarea la activităţi sindicale, în măsura în care acţionează potrivit legilor, convenţiilor colective sau altor aranjamente convenţionale în vigoare", iar potrivit art. 2, "1. În întreprinderi trebuie să se acorde înlesniri reprezentanţilor lucrătorilor, pentru a putea să-şi îndeplinească repede şi eficace funcţiile lor.

2.Din acest punct de vedere, trebuie să se ţină seama de caracteristicile sistemului de relaţii profesionale aplicate în ţara respectivă, precum şi de nevoile, importanţa şi posibilităţile întreprinderii interesate.

3.Acordarea înlesnirilor nu trebuie să împiedice buna funcţionare a întreprinderii interesate."

22.Totodată, Curtea constată că art. 7 (cu denumirea marginală "Protecţia reprezentanţilor lucrătorilor") din Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare şi consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial seria L, nr. 80/2002, prevede că "Statele membre se asigură că reprezentanţii salariaţilor, în exerciţiul funcţiunii, beneficiază de protecţie şi garanţii suficiente pentru a le permite să îşi îndeplinească corespunzător obligaţiile care le-au fost încredinţate". Prin Hotărârea din 11 februarie 2010, în Cauza C - 405/08, Ingeniorforeningen i Danmark împotriva Dansk Arbejdsgiverforening, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, răspunzând unei întrebări preliminare, că art. 7 din Directiva 2002/14/CE trebuie interpretat în sensul că nu impune ca reprezentanţilor lucrătorilor să le fie acordată o protecţie sporită împotriva concedierii, dar a precizat că orice măsură luată pentru transpunerea directivei, indiferent dacă este prevăzută de o lege sau de o convenţie colectivă, trebuie să respecte limita minimă de protecţie prevăzută la art. 7 din Directiva 2002/14/CE. S-a subliniat totodată, în cuprinsul considerentelor, că directiva face referire la un cadru general care stabileşte cerinţe minime, astfel că, "în ceea ce priveşte măsurile de protecţie şi garanţiile care trebuie acordate în privinţa reprezentanţilor lucrătorilor, legiuitorul Uniunii a lăsat o largă libertate de apreciere statelor membre, sub rezerva obligaţiei acestora din urmă de a garanta atingerea rezultatelor impuse de această directivă".

23.Având în vedere acest cadru legislativ intern şi internaţional, Curtea Constituţională constată că protecţia persoanelor alese într-un organism sindical este expresia libertăţii sindicale, prevăzute de art. 9 din Constituţie, potrivit căruia sindicatele "contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor". În acest sens, o protecţie eficace şi garanţii suficiente pentru a le permite reprezentanţilor sindicali să îşi îndeplinească corespunzător obligaţiile care le-au fost încredinţate sunt prevăzute de art. 1 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 135/1971 şi de art. 7 din Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2002. În plan legislativ intern, această protecţie este prevăzută de dispoziţiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, care interzic concedierea persoanelor alese în funcţii de conducere într-un organism sindical pentru motive ce privesc activitatea sindicală desfăşurată, şi de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 care interzice modificarea şi/sau desfacerea contractelor individuale de muncă ale membrilor organizaţiilor sindicale pentru motive care privesc apartenenţa la sindicat şi activitatea sindicală. Pe de altă parte, însă, dispoziţiile de lege criticate interzic absolut concedierea salariaţilor cu funcţii eligibile într-un organism sindical (cu cele două excepţii permise de lege, şi anume concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate şi concedierea pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condiţiile legii), indiferent dacă există sau nu o legătură între activitatea sindicală desfăşurată şi motivele de concediere, astfel cum sunt prevăzute la art. 61 (motive care ţin de persoana salariatului) şi art. 65 (motive care nu ţin de persoana salariatului) din Codul muncii.

24.Referitor la dispoziţiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, ce instituie protecţia împotriva concedierii din motive ce ţin de activitatea sindicală, Curtea s-a pronunţat în numeroase rânduri asupra excepţiei de neconstituţionalitate a acestora, raportată la art. 16 din Constituţie, statuând că aceste dispoziţii, atât în forma anterioară republicării Codului muncii, cât şi în forma ulterioară, sunt constituţionale. Astfel, Curtea a reţinut că liderii sindicali se află într-o situaţie diferită de cea a celorlalţi salariaţi, iar protecţia lor legală este nu numai justificată, dar şi necesară. Angajaţii cu funcţii eligibile într-un organism sindical sunt în situaţii diferite faţă de ceilalţi angajaţi, astfel încât tratamentul juridic aplicabil cu privire la concediere este justificat obiectiv. Măsura de protecţie a mandatului exercitat de reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor are caracterul unei garanţii legale împotriva eventualelor acţiuni de constrângere, de şantaj sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului. Este evident că liderii sindicali nu şi-ar putea îndeplini mandatul încredinţat de salariaţi de a le apăra drepturile şi de a promova interesele profesionale, economice şi sociale ale acestora, dacă ar fi expuşi unor represalii, ameninţări sau şantajări din partea angajatorilor. Situaţia deosebită în care se află salariaţii membri ai organelor de conducere ale sindicatelor este determinată de atribuţiile lor în asigurarea îndeplinirii rolului sindicatelor, prevăzut în teza a doua a art. 9 din Constituţie, potrivit căreia sindicatele "contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor". De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate reprezintă o măsură de protecţie a liderilor sindicali, pentru ca aceştia să poată îndeplini în bune condiţii atribuţiile cu care au fost însărcinaţi de salariaţii membri de sindicat care i-au ales. Măsura de protecţie se justifică prin necesitatea de a se contracara eventualele măsuri abuzive, cu caracter represiv sau de intimidare, din partea angajatorului. În acest sens sunt deciziile nr. 104 din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26 februarie 1996, nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, nr. 194 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 2 iunie 2005, nr. 124 din 15 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 29 martie 2007. Prin Decizia nr. 104 din 31 octombrie 1995, Curtea a mai stabilit că art. 11 din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate nu are însă semnificaţia unui privilegiu, ci a unei măsuri de protecţie spre a se asigura egalitatea de tratament între sindicat, pe de o parte, şi societatea comercială, pe de altă parte, ca părţi în contractul colectiv de muncă. În lipsa unei asemenea măsuri de protecţie, societatea comercială ar avea un puternic mijloc de presiune asupra reprezentantului sindicatului, care ar afecta poziţia de egalitate a sindicatului faţă de societatea comercială, precum şi îndeplinirea de către sindicat a rolului său constituţional, consfinţit de art. 9 din Constituţie, de a apăra interesele profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. Prin Decizia nr. 124 din 15 februarie 2007, Curtea a reţinut că organizaţiile sindicale, şi mai ales liderii acestora, în calitatea lor de reprezentare, promovare şi apărare a drepturilor şi intereselor profesionale şi economice ale salariaţilor, vin mai des în contact direct cu reprezentanţii angajatorului, adesea în stări conflictuale, situaţii în care nu ar mai putea acţiona eficient dacă ar fi expuşi eventualelor măsuri represive din partea angajatorului. Aceste circumstanţe îi plasează pe liderii sindicali într-o situaţie obiectiv diferită faţă de cea a celorlalţi salariaţi, ceea ce justifică şi tratamentul juridic diferenţiat, prin reglementarea unor măsuri speciale şi mai eficiente de apărare a stabilităţii raporturilor de muncă.

25.Ţinând cont de această jurisprudenţă, Curtea constată că protecţia de care beneficiază persoanele cu funcţii eligibile într-un organism sindical, prevăzută de art. 220 alin. (2) din Codul muncii, este o protecţie necesară, adecvată, eficace şi care corespunde cerinţelor constituţionale şi celor prevăzute de actele internaţionale, instituită în scopul respectării libertăţii sindicale. Curtea reţine că protecţia legală a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical se impune şi trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată, fiind asigurată, aşa cum s-a arătat, de prevederile art. 220 alin. (2) din Codul muncii.

26.Analizând dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, Curtea reţine, însă, că acestea reglementează o interdicţie absolută, generală, de concediere a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, atât pentru motive care ţin de persoana salariatului, cât şi pentru motive care nu ţin de persoana acestuia, singurele excepţii fiind concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate şi concedierea pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului. Potrivit textului de lege criticat, persoanele cu funcţii eligibile într-un organism sindical nu pot fi concediate nici pentru celelalte motive care ţin de persoana salariatului, prevăzute de art. 61 din Codul muncii [şi anume lit. b) - "în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală"; lit. c) - "în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat"; lit. d) - "în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat"], nici pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, prevăzute de art. 65 din Codul muncii (şi anume "desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia"). Aşadar, Curtea constată că, indiferent dacă măsura concedierii are sau nu legătură cu activitatea sindicală desfăşurată, concedierea angajaţilor cu funcţii eligibile într-un organism sindical este interzisă. Totodată, Curtea constată, pe de-o parte, că dispoziţiile de lege criticate prevăd că interdicţia concedierii se aplică pe toată durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, durată care nu este limitată, iar, pe de altă parte, că nu există nicio prevedere de lege care să precizeze categoriile de funcţii eligibile care pot beneficia de această protecţie, persoanele protejate fiind aşadar hotărâte exclusiv de organismul sindical.

27.În aceste condiţii, Curtea constată că textul de lege criticat nu distinge între situaţiile în care concedierea pentru unul din motivele prevăzute de art. 61 şi 65 din Codul muncii ar avea legătură cu activitatea sindicală şi situaţiile în care nu există această legătură, doar în aceste din urmă situaţii concedierea pentru unul din motivele de la art. 61 şi 65 putând fi justificată. Astfel, textul de lege criticat instituie o prezumţie absolută a existenţei legăturii între activitatea sindicală şi unul din motivele de concediere prevăzute de art. 61 şi 65 din Codul muncii. Or, protecţia persoanelor alese în funcţii de conducere ale organismului sindical trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată [astfel cum este prevăzută de art. 220 alin. (2) din Codul muncii], iar nu şi în ceea ce priveşte activitatea profesională - de bază - a angajatului.

28.Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (A se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Curtea constată că reglementarea motivelor expres şi limitativ prevăzute de Codul muncii pentru încetarea raportului de muncă din iniţiativa angajatorului reprezintă o garanţie a tuturor salariaţilor pentru neîngrădirea dreptului la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituţie. Potrivit dispoziţiilor de lege criticate, salariaţii care ocupă şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical nu pot fi concediaţi, beneficiind astfel de un tratament juridic diferit faţă de ceilalţi salariaţi.

29.Curtea constată că, în situaţiile în care motivele de concediere prevăzute de art. 61 şi 65 din Codul muncii au legătură cu motivul ce priveşte îndeplinirea mandatului în cadrul organismului sindical, tratamentul juridic diferenţiat al persoanelor ce ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical, prin reglementarea unor măsuri speciale şi mai eficiente de apărare a stabilităţii raporturilor de muncă, instituit prin dispoziţiile de lege criticate, este justificat în mod obiectiv şi rezonabil, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa constantă, menţionată la paragraful 24.

30.Însă, în ipotezele în care nu există o legătură între activitatea sindicală şi concedierea pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 61 şi 65 din Codul muncii, Curtea constată că instituirea tratamentului juridic diferit al persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, şi anume interdicţia de concediere a acestora, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, protecţia acestor persoane trebuind să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată. Prin urmare, textul de lege criticat, interzicând concedierea salariaţilor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, în cazurile în care aceasta nu are legătură cu activitatea sindicală desfăşurată, instituie un privilegiu al acestor persoane faţă de ceilalţi salariaţi, sub aspectul garanţiilor pentru neîngrădirea dreptului la muncă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.

31.Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 44 din Constituţie, Curtea reţine că prevederile de lege criticate obligă angajatorul la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de situaţia concretă şi obiectivă a salariatului care ocupă şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical şi care este, de exemplu, arestat preventiv sau arestat la domiciliu pe o perioadă mai mare de 30 zile sau faţă de care s-a constatat inaptitudinea fizică şi/sau psihică, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, sau faţă de care s-a constatat că nu corespunde profesional sau căruia i s-a desfiinţat locul de muncă. Or, în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de aceste situaţii concrete şi obiective. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea şi prin Decizia nr. 1.276 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 9 noiembrie 2010, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (potrivit căruia "Membrii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariaţi, au dreptul la reducerea programului lunar cu 3-5 zile pentru activităţi sindicale, fără afectarea drepturilor salariale"), prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că textul de lege criticat afectează în esenţa sa dreptul de proprietate al angajatorului, ceea ce contravine art. 44 din Constituţie, deoarece, "în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de această situaţie concretă şi obiectivă." Având în vedere acestea, şi în cauza de faţă, Curtea constată că scopul reglementării, acela de a proteja activitatea sindicală, vine într-o evidentă coliziune cu interesele angajatorului, care este pus în situaţia de a suporta o sarcină excesivă, de natură a-i afecta esenţa dreptului de proprietate, şi, în consecinţă, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 44 din Constituţie.

32.În continuare, Curtea reţine că interzicerea absolută a concedierii, atât pentru motive care ţin de persoana salariatului (şi anume arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, constatarea inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat; necorespunderea profesională cu locul de muncă în care este încadrat), cât şi pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (şi anume desfiinţarea locului de muncă), îngrădeşte dreptul angajatorului de a-şi organiza în plan intern activitatea, prin limitarea dreptului de a concedia - chiar şi în condiţiile stricte prevăzute de lege. Astfel, imposibilitatea absolută a angajatorului de a concedia persoanele care ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical (cu cele două excepţii prevăzute de lege) reprezintă o limitare a activităţii economice, prin îngrădirea prerogativei angajatorului de a hotărî cu privire la organizarea activităţii sale în unitate, limitare evidentă, de exemplu, în cazul desfiinţării locului de muncă. Potrivit art. 45 din Constituţie, accesul liber al persoanei la o activitate economică şi exercitarea acesteia în condiţiile legii sunt garantate, iar legiuitorul are, astfel, posibilitatea de a stabili condiţiile şi limitele exercitării activităţii economice.

33.Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, concretizate, cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Curtea va analiza, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă o astfel de limitare este justificată, dacă obiectivul urmărit califică scopul reglementării ca fiind unul legitim şi dacă limitarea este rezonabilă în raport cu obiectivul urmărit şi nu tinde la transformarea acestui drept în unul iluzoriu/teoretic. Conform principiului proporţionalităţii, astfel cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 28, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.

34.Aplicând aceste considerente de principiu la speţa de faţă, Curtea constată că limitarea activităţii economice a angajatorului, prin interdicţia de a concedia persoanele care ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical, este justificată de interesul asigurării libertăţii sindicale prin protejarea acelor salariaţi care au rol de reprezentare, promovare şi apărare a drepturilor şi intereselor profesionale şi economice ale salariaţilor, scopul reglementării prevăzute de art. 60 alin. (1) lit. g) fiind unul legitim. Măsura de limitare este adecvată, fiind capabilă să ducă la îndeplinirea scopului protejării activităţii sindicale şi este necesară pentru îndeplinirea acestui scop. Însă, întrucât dispoziţiile criticate prezumă absolut existenţa unei legături între motivul de concediere şi activitatea sindicală, fără a lăsa posibilitatea angajatorului de a concedia salariatul care ocupă şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical, pentru motive care nu ţin de activitatea sindicală, această soluţie legislativă impune angajatorului o sarcină nerezonabilă şi excesivă în raport cu obiectivul care trebuie atins - protecţia libertăţii sindicale, neexistând astfel un just echilibru între interesele concurente. Prin urmare, Curtea constată că soluţia legislativă criticată nu este proporţională cu obiectivul urmărit prin limitarea activităţii economice a angajatorului.

35.Curtea reţine că în acelaşi sens este şi art. 2 pct. 3 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 135/1971, potrivit căruia acordarea unor înlesniri în favoarea membrilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu trebuie să împiedice buna funcţionare a unităţii. Or, interzicerea absolută a concedierii liderilor sindicali, indiferent dacă măsura concedierii are sau nu legătură cu activitatea sindicală, poate să conducă la afectarea bunei desfăşurări a activităţii angajatorului, fără de care nu s-ar mai justifica nici existenţa organismului sindical.

36.În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 12 septembrie 2011, pronunţată în Cauza Palomo Sanchez şi alţii împotriva Spaniei, paragraful 27, a reţinut că, dintr-o cercetare de drept comparat, reiese că există o convergenţă a sistemelor juridice între cele 35 de state membre examinate: acestea prevăd şi organizează libertatea de exprimare şi libertatea sindicală a salariaţilor, cel mai adesea prin prevederi constituţionale sau, atunci când nu este cazul, prin norme legislative. Salariaţii care au responsabilităţi reprezentative beneficiază de o protecţie sporită care le facilitează exercitarea mandatului. În toate statele, reglementarea, în vederea concilierii exercitării acestui drept cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale altor persoane, stabileşte norme care permit sancţionarea unui abuz în exercitarea acestui drept. Prerogativele de care dispune angajatorul îi permit, în caz de necesitate, să exercite o acţiune disciplinară împotriva salariatului care a avut un comportament abuziv. Jurisprudenţa în materie este concordantă şi se caracterizează printr-un demers de examinare sistematică a proporţionalităţii dintre măsura concedierii şi faptele care au determinat-o. Prin aceeaşi hotărâre, paragraful 29, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "deţinerea unei competenţe disciplinare constituie una dintre prerogativele fundamentale ale oricărei persoane cu funcţie de conducere, fie că este din sectorul privat sau din sectorul public. Aceasta are, în materie, o amplă marjă de apreciere care îi permite să pronunţe sancţiunea pe care o consideră cea mai potrivită pentru faptele imputate salariatului; gama de sancţiuni posibile include capacitatea de a se dispensa de persoana care a compromis grav interesele întreprinderii sau ale serviciului public. În paralel, competenţa de a concedia este însoţită de interdicţia impusă persoanei cu funcţie de conducere de a se dispensa de salariat pentru motive legate de sindicat. Greşeala sau motivul legitim pot justifica măsura concedierii. Primul concept se referă la un comportament specific, identificat. Cel de al doilea se referă la un comportament considerat în ansamblu." La paragraful 30, instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut că "proporţionalitatea măsurii concedierii în raport cu comportamentul salariatului stă la baza tuturor legislaţiilor studiate."

37.În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate, prin interzicerea de a concedia persoanele care ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical, în cazurile în care concedierea nu are legătură cu activitatea sindicală, contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 45 privind activitatea economică.

38.În consecinţă, instanţele judecătoreşti, în cadrul analizării legalităţii deciziei de concediere a unui salariat care are şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical, sunt cele care examinează dacă există vreo legătură între motivul de concediere avut în vedere (prevăzut la art. 61 - motive care ţin de persoana salariatului sau art. 65 - motive care nu ţin de persoana salariatului, din Codul muncii) şi îndeplinirea mandatului pe care salariatul care ocupă o funcţie eligibilă în cadrul organismului sindical l-a primit de la salariaţii din unitate, angajatorului revenindu-i, potrivit art. 272 din Codul muncii, sarcina de a dovedi legalitatea deciziei de concediere. În cazul în care se constată vreo legătură între motivul de concediere şi activitatea de îndeplinire a mandatului pe care salariatul care ocupă o funcţie eligibilă într-un organism sindical l-a primit de la salariaţii din unitate, decizia de concediere a acestuia este nelegală, în baza art. 220 alin. (2) din Codul muncii, potrivit căruia, "Pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate".

39.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Goodmills - S.A. din localitatea Pantelimon, judeţul Ilfov (fostă Titan - S.A.) în Dosarul nr. 39.828/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2015.

PREŞEDINTE

DANIEL MARIUS MORAR

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean