Decizie nr. 66 din 21 februarie 2018

Publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 213 din 9 martie 2018

1.Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, obiecție formulată de un număr de 51 de deputați.

2.Obiecția de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțional cu nr. 480/22 ianuarie 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 90A/2018.3. În motivarea obiecției de neconstituționalitate, autorii acesteia arată, în prealabil, că este admisibilă, chiar dacă a fost depusă după expirarea termenului de protecție prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Sunt invocate, în acest sens, deciziile nr. 718 din 8 noiembrie 2017, nr. 89 din 28 februarie 2017, nr. 767 din 14 decembrie 2016, nr. 1.612 din 15 decembrie 2010 și nr. 975 din 7 iulie 2010.

4.În privința criticilor de neconstituționalitate extrinsecă se subliniază că prin instituirea în beneficiul Comisiei speciale comune de a examina, modifica și completa toate actele normative cu incidență asupra justiției a fost eliminată din competența comisiilor juridice permanente ale Camerei Deputaților și Senatului dezbaterea inițiativelor și proiectelor legislative existente sau viitoare cu incidență într-un întreg domeniu de reglementare ce ținea de competența lor exclusivă. Restrângerea competenței comisiilor permanente de a dezbate, examina, modifica și completa proiecte și inițiative legislative dintr-un anumit domeniu de reglementare, în favoarea unei singure comisii speciale comune, a încălcat principiul conform căruia dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracție de evaluarea acesteia în plenul ambelor Camere ale Parlamentului, care este posibilă numai atunci când organele de lucru interne ale fiecăreia se pot exprima cu privire la conținutul respectivelor proiecte de lege sau propuneri legislative, aspect fundamental pentru respectarea principiului bicameralismului. De asemenea se susține că activitatea de legiferare desfășurată în mod neregulamentar poate reprezenta și o încălcare a principiului respectării legii, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituție.

5.În consecință, se propune schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în privința criticilor de neconstituționalitate analizate și respinse de aceasta. Motivul principal pentru care s-ar justifica acest reviriment este că, în lipsa exercitării unui control asupra modului în care Parlamentul legiferează, din perspectiva respectării sau încălcării normelor de procedură stabilite prin regulamente proprii, cu consecința constatării ca neconstituționale a legilor adoptate, competența Curții Constituționale de a cenzura regulamentele și hotărârile Parlamentului din perspectiva conformității cu Legea fundamentală este golită de conținut.

6.În continuare, se arată că a fost încălcată ordinea de sesizare a Camerelor, în sensul că legea criticată trebuia adoptată mai întâi de Senat, în calitate de Cameră de reflecție, și, ulterior, de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională; în consecință, se susține că au fost încălcate prevederile art. 74 alin. (4) și (5) și art. 75 alin. (1) din Constituție.

7.Se consideră că legea analizată a fost adoptată cu încălcarea art. 6, art. 30 alin. (1) lit. a) și art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, arătându-se că expunerea de motive fundamentează în mod derizoriu necesitatea adoptării legii, menționează existența unor presupuse deficiențe în funcționarea sistemului judiciar, fără a fi indicate în mod concret, și enumeră unele modificări pe care le aduce legea analizată. Or, simpla înșiruire a unor modificări legislative preconizate nu poate fi considerată expunere de motive. Practic, legea nu are o expunere de motive, întrucât aceasta ar fi presupus ca inițiatorii să explice, pentru fiecare schimbare importantă, de ce forma actuală a legii a devenit necorespunzătoare sau insuficientă față de raporturile sociale pe care le reglementează, astfel încât să fie necesară modificarea și/sau completarea sa, respectiv modul în care amendamentele propuse vor putea remedia deficiențele respective, care, la rândul lor, ar fi trebuit să fie constatate prin anumite modalități sau cel puțin semnalate de instituții ale autorității judecătorești. Prin urmare, se consideră că legea încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție.

8.Se susține că legea criticată încalcă art. 148 alin. (2) din Constituție, prin prisma obligației statului român de a aplica Mecanismul de Cooperare și Verificare și de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru. În acest sens este invocat raportul "MCV" din 15 noiembrie 2017, concluzionându-se că legea a fost adoptată cu ignorarea recomandărilor acestuia.

9.Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă se arată că separarea competențelor decizionale ale Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera judecătorilor de cea a procurorilor încalcă art. 133 alin. (1) și art. 134 alin. (4) din Constituție. Or, potrivit Constituției, toate atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii care privesc aspectele generale și comune ale carierei magistraților și organizarea instanțelor și parchetelor trebuie să aparțină, în exclusivitate, plenului Consiliului Superior al Magistraturii. În acest sens se arată că în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii interferează în mod inevitabil cu cariera procurorilor și viceversa, invocându-se art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din Constituție. Se apreciază că singura modalitate de separare strictă a carierei judecătorilor de cea a procurorilor este prin revizuirea prealabilă a Constituției.

10.Se mai arată că art. I pct. 1 [referitor la art. 1 alin. (2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta sa privind calitatea legii, întrucât sintagma "judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor și nici procurorii în cea a judecătorilor", cuprinsă în acest text, nu este previzibilă, nefiind clară și precisă, din moment ce imixtiunile în cariera ori activitatea unui judecător sau procuror constituie oricum o abatere disciplinară. Sunt enumerate 29 de puncte ale art. I din lege care privesc separarea carierei judecătorilor de cea a procurorilor, concluzionându-se în sensul că toate acestea sunt contrare art. 133 alin. (1) și art. 134 alin. (4) din Constituție.

11.Cu privire la art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza întâi și a patra] din lege se apreciază că încalcă art. 1 alin. (5) și art. 124 din Constituție, întrucât, din modul său de redactare, se înțelege că, în căile de atac, se pot exercita influențe, intervenții, presiuni asupra judecătorilor și că, prin urmare, aceștia nu mai trebuie să fie independenți și imparțiali.

12.Cu privire la art. I pct. 3 [cu referire la art. 3 alin. (1)] din lege se arată că acesta reproduce art. 132 alin. (1) din Constituție, ceea ce reprezintă un paralelism legislativ, contrar art. 16 din Legea nr. 24/2000.

13.Cu privire la art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^1)] din lege se arată că încalcă art. 131 din Constituție, întrucât, prin trimiterea efectuată la Legea nr. 303/2004, este limitată independența procurorului la soluțiile date în cauză, acesta nemaiputând efectua, în mod independent, acte anterioare momentului pronunțării instanței judecătorești [spre exemplu, propunerea adresată judecătorului de drepturi și libertăți de arestare preventivă]. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 924 din 1 noiembrie 2012.

14.Cu privire la art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (3) și (4)] din lege se apreciază că încalcă art. 1 alin. (5) și art. 131 alin. (1) din Constituție, destinatarii normei neputând înțelege cu exactitate conduita pe care trebuie să o adopte, mai ales raportat la aparența de independență a unui magistrat față de un alt magistrat. De asemenea nu sunt stabilite criteriile privind "aparența de independență".

15.Cu privire la art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5)] din lege se apreciază, pe de o parte, că instituirea competenței unei comisii parlamentare de a verifica veridicitatea unor declarații date de magistrați încalcă art. 1 alin. (4) și (5), art. 133 alin. (1) și art. 124 alin. (3) din Constituție, iar, pe de altă parte, că sintagma "Răspunsul eronat se pedepsește conform legii" nu este previzibilă.

16.Cu privire la art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)] din lege se apreciază că obligația judecătorilor/procurorilor de a se abține de la manifestări sau exprimări defăimătoare la adresa celorlalte puteri ale statului încalcă art. 1 alin. (4) și (5), art. 30 și art. 31 alin. (2) din Constituție, întrucât termenul "defăimare" este unul imprevizibil, pentru că nu se stabilesc criterii privind aprecierea unei manifestări sau exprimări ca fiind defăimătoare și pentru că permite celorlalte puteri ale statului să formuleze sesizări împotriva unui magistrat care, în exercitarea atribuțiilor, face aprecieri asupra conduitei unei autorități a statului. De asemenea se apreciază că se încalcă libertatea de exprimare a judecătorilor.

17.Cu privire la art. I pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)], pct. 112 [cu referire la art. 62^2], pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] și pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (1) și (2)] din lege se apreciază că sunt contrare art. 1 alin. (4) și art. 125 alin. (3) din Constituție, întrucât, potrivit Constituției, funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu calitatea de magistrat, or, textele criticate prevăd exact contrariul.

18.Cu privire la art. I pct. 156 [cu referire la art. 96] din lege se arată că numai Consiliul Superior al Magistraturii poate constata reaua-credință și grava neglijență a magistratului în cadrul procedurii disciplinare, și nu vreo altă instanță judecătorească, astfel cum reiese din textul criticat. Se apreciază că sunt încălcate art. 133 alin. (1) și art. 134 alin. (2) din Constituție. Se mai susține că termenul de "eroare judiciară", astfel cum este definit, este total imprevizibil și vag. Se ajunge la situația în care magistratul va răspunde pentru faptele săvârșite din culpă simplă, ceea ce este excesiv. De asemenea, sintagmele folosite în definirea erorii judiciare sunt pur colocviale.

19.Se mai arată că reglementarea caracterului obligatoriu a acțiunii în regres reprezintă o formă de presiune asupra magistraților, din moment ce pentru exercitarea acesteia nu este prevăzută nicio evaluare ex ante.

20.Sunt redate anumite exemple de drept comparat cu privire la răspunderea magistratului [Spania, Franța și Germania].

21.Se mai arată că statul își instituie o sarcină bugetară absolut împovărătoare și cu consecințe imprevizibile, asumându-și răspunderea pentru orice eroare de drept procesual sau material, care, de fapt, se îndreaptă în orice sistem de drept în căile de atac. Se mai arată că, sub aspectul competenței de judecată, în accepțiunea textului analizat, tribunalul, instanță inferioară și nespecializată, va verifica hotărâri ale instanțelor superioare, chiar ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

22.Cu privire la art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d^1] din lege se apreciază că încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (3) și art. 124 alin. (3) din Constituție, întrucât reglementează o retrogradare în grad profesional nelimitată în timp, ceea ce reprezintă o măsură lipsită de proporționalitate și contrară teoriei drepturilor câștigate, precum și dreptului la reputație profesională.

23.În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, obiecția de neconstitutionalitate a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și exprima punctele lor de vedere.

24.Președintele Camerei Deputaților apreciază că obiecția de neconstituționalitate formulată este neîntemeiată.

25.Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă, raportate la încălcarea principiului bicameralismului, se arată că autorii obiecției de neconstituționalitate fac obiecțiuni la Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 prin care a fost constituită Comisia specială comună pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției și nicidecum la faptul că legea ar fi fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului. Se arată că, prin constituirea acestei comisii, nu s-a încălcat dreptul comisiilor permanente de a examina proiectul/propunerea legislativă. Este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 828 din 13 decembrie 2017.

26.Se mai arată că aspecte criticate referitoare la modul de aplicare a regulamentelor parlamentare nu sunt de competența Curții Constituționale, ci a Camerelor Parlamentului, astfel încât contestațiile privind aplicarea în concret a acestora țin de competența exclusivă a Camerei Deputaților și Senatului pe căile și procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament.

27.Cu privire la ordinea de sesizare a Camerelor se arată că aceasta a fost respectată, invocându-se, în acest sens, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 75 și art. 125 din Constituție. Cu privire la inexistența de iure a expunerii de motive a legii se arată că aceasta nu numai că a fost realizată, dar că numai inițiatorii săi sunt în măsură să decidă cuprinsul și volumul propunerii legislative formulate. În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea obligațiilor statului român rezultate din aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, raportate la consultările ce ar fi trebuit să existe între instituțiile și autoritățile publice, se arată că procedura de consultare a Consiliului Superior al Magistraturii, sub forma avizului, a fost îndeplinită.

28.Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă se arată că, prin separarea carierei judecătorilor de cea a procurorilor, nu este afectată competența Consiliului Superior al Magistraturii și nu încalcă art. 133 și art. 134 din Constituție. Se mai susține că aprecierile autorilor obiecției de neconstituționalitate în privința modificărilor aduse art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (3) și art. 7 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul încălcării cerințelor de previzibilitate a legii, nu reprezintă veritabile critici de neconstituționalitate. Totodată, preluarea unei prevederi constituționale în corpul unei legi cu intenția dezvoltării sale nu este contrară art. 1 alin. (5) din Constituție. Se mai arată că acordarea comisiilor speciale parlamentare a competenței de a verifica veridicitatea declarațiilor date de magistrați nu încalcă Constituția, iar sintagmele folosite în textul analizat, cu referire la răspunderea pentru informațiile furnizate, sunt clare, precise și previzibile. Se mai apreciază că textele legale care reglementează suspendarea din funcție a magistratului pe perioada exercitării unei funcții de demnitate publică fac posibilă numirea magistratului astfel suspendat într-o funcție de demnitate publică, fără a încălca textele constituționale de referință.

29.Cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 156 [cu referire la art. 96] din lege se arată că modificarea operată vizează transformarea caracterului acțiunii în regres împotriva magistratului din facultativ în obligatoriu. În susținerea constituționalității acestui text de lege este invocat in extenso Avizul Comisiei de la Veneția nr. 847/2016.30. Se arată că, potrivit textului de lege criticat, au fost reglementate procedura prin care statul poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, precum și acțiunea promovată de stat împotriva judecătorului sau procurorului care a produs eroarea judiciară în activitatea sa profesională. În prima etapă a procedurii, acțiunea este promovată de pretinsa parte vătămată împotriva statului, astfel încât hotărârea definitivă pronunțată este între partea vătămată și stat. În cea de-a doua etapă a procedurii, statul urmează să promoveze o acțiune pe rolul Curții de Apel București în contradictoriu cu judecătorul/procurorul, care are calitatea de pârât, pentru a se stabili dacă activitatea profesională a acestuia a dus la crearea prejudiciului prin exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Hotărârea Curții de Apel București poate fi atacată la Înalta Curte de Casație și Justiție; hotărârea definitivă dintre stat și partea vătămată nu prezintă autoritate de lucru judecat în raport cu judecătorul sau procurorul chemat în cea de-a doua etapă procesuală, nici cu privire la eroarea judiciară și nici cu privire la eventuala întindere a prejudiciului creat și achitat de stat.

31.Prin urmare, se arată că art. 96, astfel cum a fost modificat, face distincție între răspunderea penală, disciplinară și materială a magistratului.

32.Cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d^1)] din lege se arată că reglementarea retrogradării în grad profesional nu încalcă principiul inamovibilității, inamovibilitatea dobândită prin numirea prin decret prezidențial în funcția respectivă păstrându-se. Ceea ce se modifică este locul de muncă și salarizarea judecătorului/procurorului, retrogradarea fiind, însă, dispusă ca o măsură disciplinară pe o perioadă determinată. Or, legiuitorul poate reglementa prin lege organică sancțiunile și întinderea acestora.

33.Președintele Senatului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecției de neconstituționalitate.

34.La dosarul cauzei, Asociația Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în București, a depus, în calitate de amicus curiae, un memoriu cu privire la obiecția de neconstituționalitate formulată.

CURTEA,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legii criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

35.Curtea Constituțională a fost sesizată, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 1, art. 10, art. 15 și art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze obiecția de neconstitutionalitate.

36.Obiectul controlului de constituționalitate îl constituie dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

37.Textele constituționale invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) și (5) privind separația puterilor în stat, respectiv calitatea legii, art. 30 privind libertatea de exprimare, art. 31 alin. (2) privind dreptul la informație, art. 44 alin. (3) privind exproprierea, art. 52 alin. (3) privind răspunderea magistraților, art. 61 alin. (2) raportat la art. 75 privind principiul bicameralismului, art. 75 alin. (1) privind ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului, art. 124 privind înfăptuirea justiției, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 131 privind rolul Ministerului Public, art. 132 privind statutul procurorilor, art. 133 privind rolul și structura Consiliului Superior al Magistraturii, art. 134 privind atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii și art. 148 alin. (2) privind obligațiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană. În susținerea obiecției de neconstituționalitate este invocat și art. 10 privind libertatea de exprimare din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea sunt invocate și prevederile art. 3 alin. (1), art. 6, art. 16, art. 30 alin. (1) lit. a) și art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.38. În prealabil examinării obiecției de neconstituționalitate, Curtea are obligația verificării condițiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanța constituțională, precum și a obiectului controlului de constituționalitate. Dacă primele două condiții se referă la regularitatea sesizării instanței constituționale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competență, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiții.

39.Cu privire la regularitatea sesizării instanței constituționale, din perspectiva titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate a fost semnată de un număr de 51 deputați, dintre care doi deputați au semnat, însă, și o altă obiecție de neconstituționalitate privind aceeași lege, cu care Curtea a fost, de asemenea, sesizată. Mai exact, obiecția de neconstituționalitate privind Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, depusă la Curtea Constituțională la data de 22 decembrie 2017 și care a format obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.964A/2017, a fost semnată de un număr de 56 deputați, între care se regăsesc atât doamna deputat Ana-Adriana Săftoiu, cât și domnul deputat Ionel Palăr. Prezenta obiecție de neconstituționalitate, vizând aceeași lege, a fost semnată de 51 deputați, între care se regăsesc, de asemenea, doamna deputat Ana-Adriana Săftoiu și domnul deputat Ionel Palăr.

40.Or, deputații și senatorii nu pot semna două sau mai multe obiecții de neconstituționalitate, actul semnării fiind unul unic și univoc în privința susținerii unei singure astfel de sesizări. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care acelorași deputați/senatori să li se confere îndreptățirea de a sesiza la nesfârșit Curtea Constituțională, cu privire la una și aceeași lege, ceea ce ar duce la tergiversarea sine die a promulgării legii. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că legiuitorul constituant a dat dovadă de o atenție deosebită în privința configurării subiectului colectiv de sorginte parlamentară care poate sesiza Curtea Constituțională; astfel, acesta a avut în vedere, pe de o parte, fixarea unui anumit grad de reprezentativitate a acestui subiect colectiv, raportat la numărul total al deputaților/senatorilor, iar, pe de altă parte, crearea tuturor condițiilor necesare pentru a permite opoziției parlamentare să se exprime. În consecință, Curtea constată că intenția legiuitorului constituant, în urma configurării acestui subiect colectiv ținând cont de cele două rațiuni antereferite, a fost aceea de a pune la dispoziția opoziției parlamentare un mecanism constituțional suplu, apt să deschidă calea controlului a priori de constituționalitate, și nu să blocheze legea în această fază ca urmare a sesizării repetate a Curții Constituționale de către aceiași deputați/senatori care își exercitaseră deja dreptul de sesizare. Aceste considerente sunt valabile mutatis mutandis și în privința celorlalți titulari ai dreptului de sesizare a Curții Constituționale prevăzuți de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, astfel încât Președintele României, președintele Camerei Deputaților, președintele Senatului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție și Avocatul Poporului își pot exercita o singură dată dreptul de sesizare a Curții Constituționale cu o obiecție de neconstituționalitate vizând una și aceeași lege.

41.În aceste condiții, raportat la cauza de față, eliminând din numărul celor 51 de deputați care au sesizat Curtea Constituțională pe cei doi deputați care au semnat, așadar, două sesizări de neconstitutionalitate în mod succesiv, rezultă că numărul celor care au semnat în mod valid obiecția de neconstituționalitate aflată pe rolul instanței constituționale este de 49 de deputați. Prin urmare, Curtea constată că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare la titularii dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată valid de 49 de deputați, și nu de un număr de cel puțin 50, astfel cum prevede art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție.

42.În legătură cu numărul minim de 50 de deputați sau 25 de senatori necesar pentru sesizarea Curții Constituționale, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că nu sunt valide sesizările semnate de un număr mai mic de deputați, respectiv senatori și că sesizările trebuie semnate distinct de către deputați și senatori, chiar și în situația în care legea a fost adoptată în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, constatând că în cuprinsul listei celor 50 de deputați care au semnat obiecția de neconstituționalitate figura și un senator, Curtea a stabilit că sesizarea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, deoarece, prin eliminarea domnului senator de pe lista deputaților semnatari ai sesizării, numărul acestora scade sub 50, drept care Curtea, nefiind legal sesizată, nu s-a putut pronunța asupra obiecției de neconstituționalitate formulate [Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995]. într-o altă cauză, fiind sesizată cu o obiecție de neconstituționalitate de către un grup de 53 de deputați și 11 senatori, Curtea a reținut că numărul senatorilor fiind inferior celui de 25 de senatori prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, Curtea este legal sesizată numai de către grupul de deputați [Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 în 11 aprilie 1996]. În același sens, Curtea a statuat, fiind sesizată de un număr de 39 de deputați și 28 de senatori, că, dintre aceștia, doar cei 28 de senatori anterior menționați îndeplinesc condițiile constituționale pentru a deține calitatea de titular al sesizării, potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 146 lit. a) teza întâi [Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, paragraful 21].

43.Astfel, Curtea constată neîndeplinirea cerințelor constituționale fixate prin art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție sub aspectul titularului dreptului de sesizare, ceea ce produce efecte dirimante în privința analizării respectării celorlalte condiții de admisibilitate menționate la paragraful 38 al prezentei decizii. Prin urmare, având în vedere că nu a fost legal sesizată, Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate formulată este inadmisibilă și, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, o va respinge ca atare.

44.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

în numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 februarie 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-șef,

Benke Karoly

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția pronunțată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituțională formulăm prezenta opinie separată,

considerând că, sesizarea de neconstituționalitate - formulată de cei 51 deputați aparținând Grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvați România, Partidului Mișcarea Populară și Partidului Național Liberal, Grupului parlamentar al minorităților naționale și un deputat neafiliat - se impunea fi examinată pe fond și nu respinsă ca inadmisibilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

1.Prealabil examinării pe fond a obiecției de neconstituționalitate, instanța de contencios constituțional are obligația verificării admisibilității acesteia. Cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanșarea sau extinderea procedurii de control a constituționalității legilor. Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudențială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ. De aceea, Curtea trebuie să procedeze în mod obligatoriu la examinarea admisibilității sesizărilor care îi sunt adresate, ca etapă prealabilă examinării fondului lor, iar, în situația în care identifică existența unei astfel de cauze, să procedeze la respingerea sesizării ca inadmisibilă. În această privință, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să mențină Curtea Constituțională în granițele rolului său constituțional.

2.Analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la dispozițiile art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în care sunt prevăzute condițiile referitoare la atribuția Curții Constituționale de exercitare a controlului de constituționalitate a legilor înainte de promulgare și care vizează trei aspecte:

–dreptul de sesizare a Curții;

–termenul de sesizare;

–obiectul sesizării.

3.Cu privire la regularitatea sesizării Curții Constituționale din perspectiva titularului dreptului de sesizare - în raport cu care, în opinia majoritară, s-a apreciat că sesizarea se impune a fi respinsă ca inadmisibilă - considerăm că, în prezenta cauză, instanța de contencios constituțional a fost legal sesizată, obiecția de neconstituționalitate fiind formulată cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție și de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - în privința titularului dreptului de sesizare.

4.Astfel, examinând textul art. 146 lit. a) din Constituție constatăm că legiuitorul a înțeles să confere calitatea de subiect de sezină (de titular al dreptului de sesizare) a Curții pentru a se pronunța asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, fie unor subiecte individuale - Președintele României, președintele Camerei Deputaților, președintele Senatului, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și Avocatul Poporului -, fie unor subiecte colective - un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori -, strict și limitativ determinate de norma constituțională și care reprezintă entități instituționale cu rol bine definit în cadrul statului de drept.

5.Deși obiecția de neconstituționalitate a fost semnată de un număr de 51 de deputați, dintre care 2 deputați au semnat și o altă obiecție de neconstituționalitate, privind aceeași lege, cu care Curtea a fost sesizată anterior (respectiv, obiecția de neconstituționalitate privind Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și care a format obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.964A/2017), cu toate acestea nu există normă constituțională care să limiteze exercitarea dreptului de a solicita controlul de constituționalitate a priori la o singură dată pentru fiecare titular, dintre cei enumerați în art. 146 lit. a) din Constituție, singura limită fiind doar cea temporală, dată de promulgarea legii.

6.Dacă legiuitorul constituant ar fi avut o atare intenție - de limitare la o singură dată, pentru fiecare titular, a dreptului de a solicita Curții efectuarea controlului de constituționalitate a legilor înainte de promulgarea acestora -, ar fi exprimat-o explicit, așa cum a făcut-o în următoarele situații:

● în caz de reexaminare a legii înainte de promulgare, potrivit art. 77 alin. (2) din Constituție, președintele poate cere o singură dată reexaminarea legii, aspect neprecizat însă, în mod similar, în prevederile art. 146 lit. a) din Constituție pentru exercitarea de către Președintele statului a dreptului său de a sesiza Curtea în cadrul controlului de constituționalitate a legilor înainte de promulgarea acestora;

● în caz de dizolvare a Parlamentului, potrivit art. 89 alin. (2) din Constituție, "În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată" la solicitarea Președintelui statului;

● în situația formulării unei moțiuni de cenzură pentru retragerea încrederii acordate Guvernului, potrivit art. 113 alin. (4) din Constituție, aceiași deputați și senatori pot iniția o singură moțiune de cenzură în aceeași sesiune.

7.Față de cele expuse mai sus considerăm că o eventuală inadmisibilitate a sesizării în prezenta cauză ar fi putut fi susținută, doar dacă s-ar fi constatat o triplă identitate între titularul sesizării, obiectul sesizării și criticile de neconstituționalitate formulate.

Or, în prezenta cauză, doar 2 dintre cei 51 de semnatari ai sesizării au mai semnat și o altă sesizare anterioară, privind aceeași lege, în ansamblul său, dar cu motivări extrinseci și intrinseci diferite și față de texte diferite din aceeași lege supusă controlului de constituționalitate. Prin urmare, rezultă o diferență specifică ce conferă prezentei sesizări o identitate proprie, distinctă de cele anterioare.

8.Deși în susținerea soluției de inadmisibilitate a sesizării s-a invocat jurisprudență anterioară a Curții Constituționale, o examinare a considerentelor deciziilor invocate demonstrează că acestea nu sunt aplicabile mutatis mutandis cauzei de față. În realitate, Curtea Constituțională nu a mai fost confruntată și nu a mai analizat în precedent o situație identică.

Astfel:

–în Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, Curtea a reținut că "sesizarea de neconstituționalitate nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 144 lit. a) din Constituție [în prezent art. 146 lit. a) din Constituție], întrucât din examinarea listei de semnături rezultă că domnul M. C. - senator - figurează printre cei 50 de deputați, astfel că prin eliminarea acestuia scade sub 50 numărul de deputați cerut de textul constituțional pentru o sesizare legală a Curții; includerea printre autorii unei sesizări de neconstituționalitate provenind de la membrii uneia dintre Camere a unor membri ai celeilalte Camere reprezintă o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului".– în Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996, Curtea Constituțională a reținut că a fost sesizată de către 53 de deputați și un număr de 11 senatori. Numărul acestora din urmă fiind inferior celui de 25 de senatori, prevăzut de art. 144 lit. a) din Constituție [în prezent art. 146 lit. a) din Constituție], Curtea a considerat că este legal sesizată numai de către grupul de deputați;

–în Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, Curtea Constituțională a reținut că sesizarea a fost formulată de un număr de 39 de deputați și 28 de senatori și că "dintre aceștia doar cei 28 de senatori anterior menționați îndeplinesc condițiile constituționale pentru a deține calitatea de titular al sesizării."

Ca atare, deciziile menționate mai sus și indicate în opinia majoritară cu titlu de exemplu vizează respingerea ca inadmisibilă a obiecției de neconstituționalitate exclusiv pe motivul neîndeplinirii condiției numerice prevăzută în art. 146 lit. a) din Constituție - de cel puțin 50 de deputați/25 senatori -, prin raportare la calitatea de deputat sau senator, situație neaplicabilă prezentei cauze.

9.Controlul a priori de constituționalitate prevăzut în art. 146 lit. a) din Constituție este un control preventiv, de o importanță deosebită, fiind necesar pentru evitarea intrării în vigoare a unor legi ce prezintă vicii de constituționalitate, deci pentru protecția ordinii de drept și a principiului securității juridice. Acest control de constituționalitate contribuie la stabilitatea legislativă și înlătură urmările negative ce pot apărea în urma controlului posterior de constituționalitate, în cazurile în care legile sau dispoziții din acestea sunt recunoscute ca neconstituționale.

De aceea, împiedicarea de la a sesiza, chiar și succesiv, Curtea Constituțională în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție afectează exercitarea în mod activ a acestui drept prevăzut de Constituție, în mod expres, doar pentru anumiți titulari strict și limitativ determinați de legiuitorul constituant și doar pentru o perioadă limitată de timp, astfel că nu se poate pune în discuție o eventuală sesizare la nesfârșit a Curții, cu privire la aceeași lege și care să conducă la o blocare a acesteia în faza controlului a priori de constituționalitate.

Prin urmare, în această etapă, anterioară promulgării legii, este fundamental a fi utilizate toate mijloacele constituționale care să gireze compatibilitatea legii cu întreaga ordine de drept, în vederea intrării sale în vigoare și producerii de efecte juridice care să se armonizeze cu fondul activ al legislației, în care respectiva lege urmează să se integreze.

Pentru aceste considerente, Constituția nu limitează la o singură dată exercitarea, de către același titular, a dreptului său de a sesiza Curtea Constituțională în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție.

*

Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză - nedovedindu-se existența unei triple identități (între titularul dreptului de sesizare, obiectul sesizării și criticile de neconstituționalitate formulate, care ar fi putut îndreptăți Curtea să respingă sesizarea ca inadmisibilă) - s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate obiecția de neconstituționalitate ca fiind admisibilă și să o examineze pe fond.

Judecător,

dr. Livia Doina Stanciu