Decizie nr. 445 din 28 iunie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 231 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 584/210/2015 al Judecătoriei Chişineu-Criş şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.121D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă şi jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 9 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 584/210/2015, Judecătoria Chişineu-Criş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 231 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze privind tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, consideră că dispoziţiile art. 159 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului român, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor. Astfel, arată că procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, ceea ce înseamnă că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc, ca regulă, din oficiu. O excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, care afectează desfăşurarea lui ulterioară, o reprezintă instituţia împăcării. În actuala reglementare, împăcarea intervine în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se exercită din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă, ceea ce înseamnă că - după începerea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii penale, care sunt atributele exclusive ale procurorului - poate să intervină, în cursul judecăţii, încetarea procesului penal prin voinţa inculpatului şi a persoanei vătămate sau, după caz, a părţii civile, fiind, astfel, cenzurată voinţa procurorului. Acţiunea penală se pune în mişcare, în condiţiile art. 309 din Codul de procedură penală, printre altele - aşa cum reiese din interpretarea per a contrario a art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală - atunci când există interes public în urmărirea penală a inculpatului. Or, a lăsa persoanei vătămate şi părţii civile opţiunea de a se împăca, respectiv de a înlătura răspunderea penală a inculpatului, cu toate că există interes public în urmărirea acestuia - apreciat ca atare de către procuror - înseamnă o imixtiune nepermisă din partea unei persoane care nu face parte din rândul organelor judiciare în atribuţiile procurorului, cenzurându-se actele acestuia de dispoziţie şi, totodată, limitându-i-se competenţele. În această situaţie, Ministerul Public nu mai poate reprezenta în mod corespunzător, aşa cum prevede art. 131 alin. (1) din Constituţie, interesele generale ale societăţii şi nu mai poate apăra corespunzător ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Nu în ultimul rând, textul criticat intră în contradicţie şi cu art. 132 alin. (1) din Constituţie, pentru că, faptic, procurorul este pus în subordinea inculpatului şi a persoanei vătămate sau, după caz, a părţii civile, având în vedere că aceşti participanţi în procesul penal pot "infirma" o dispoziţie a procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale sau de trimitere în judecată. Această reglementare intră în contradicţie şi cu art. 1 alin. (3) din Constituţie - care prevede că România este stat de drept -, atât timp cât persoane din afara sistemului judiciar pot cenzura actele procurorului şi îl lipsesc pe acesta de posibilitatea de a apăra statul de drept. Mai mult, actuala reglementare nu cuprinde criterii obiective şi raţionale care să facă previzibilă norma juridică, neexistând criterii după care legiuitorul a stabilit pentru ce infracţiuni pentru care urmărirea penală începe din oficiu se poate realiza împăcarea şi pentru care nu se poate realiza împăcarea. Prin această reglementare se încalcă şi art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, în contextul în care se creează un tratament juridic diferenţiat pentru situaţii care în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite, având în vedere că pentru anumite infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se poate realiza împăcarea, în timp ce în cazul altor infracţiuni nu se poate realiza, fără însă ca această diferenţiere să se bazeze pe criterii obiective şi raţionale.

6.Cu privire la dispoziţiile art. 159 alin. (2) din Codul penal, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât sunt lipsite de claritate şi precizie, ca elemente ale previzibilităţii legii, absolut necesare pentru a asigura calitatea acesteia. Astfel, din textul de lege criticat rezultă - ca efect al împăcării - că, ulterior, nu mai poate fi exercitată o acţiune civilă ce derivă din infracţiunea pentru care s-a stins procesul penal. Această normă de drept substanţial penal intră în contradicţie vădită cu art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală care prevede că, în cazul încetării procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală - inclusiv în situaţia împăcării - instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. Aşadar, din norma de procedură penală menţionată rezultă că ulterior încetării procesului penal, pe cale separată, se poate exercita acţiunea civilă ce derivă din infracţiunea pentru care s-a încetat procesul penal. Or, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative interzice reglementări contradictorii în aceeaşi materie [art. 13 lit. a)] şi permite doar cu titlu de excepţie reglementări cu acelaşi obiect în mai multe acte normative [art. 14 alin. (1)].

7.Referitor la art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, consideră că acest text de lege încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, întrucât creează discriminare între inculpaţii care pot beneficia de instituţia retragerii plângerii prealabile şi cei care pot apela la instituţia împăcării. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite. Situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. În cauză, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea au ca efect stingerea acţiunii penale şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în condiţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, momentul până la care se poate realiza împăcarea diferă faţă de momentul până la care poate interveni retragerea plângerii prealabile. Astfel, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, împăcarea poate avea loc până la citirea actului de sesizare, în timp ce retragerea plângerii prealabile poate interveni, conform art. 158 alin. (1) din Codul penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Atât timp cât finalitatea acţiunii penale este lăsată la dispoziţia persoanei vătămate şi a părţii civile în cazul retragerii plângerii prealabile, respectiv la dispoziţia persoanei vătămate, a părţii civile şi a inculpatului în cazul împăcării, cele două instituţii producând aceleaşi efecte juridice, simplul fapt că în primul caz începerea urmăririi penale este condiţionată de voinţa unei persoane, iar în al doilea caz de voinţa Ministerului Public nu este suficient pentru a nu reţine că s-a creat un tratament diferenţiat, cu caracter discriminatoriu, între persoanele ce pot apela la aceste două instituţii de drept penal, sub aspectul momentului până la care pot beneficia de respectivele reglementări. Or, în baza egalităţii de tratament juridic, ar trebui ca şi împăcarea să se poată realiza până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. În acest sens, menţionează că, potrivit art. 132 alin. 2 din Codul penal din 1969, împăcarea putea interveni până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

8.În fine, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracţiunii de furt calificat, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la Statul român, ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor. Arată, astfel, că incriminarea faptei de furt calificat ocroteşte relaţii sociale care depăşesc, în mod evident, interesul privat al persoanei vătămate. Or, acordarea posibilităţii inculpatului de a se împăca, cu toate că acesta a săvârşit o infracţiune gravă - prin natura relaţiilor sociale ocrotite şi a circumstanţelor agravante reţinute de către legiuitor -, încalcă obligaţia Statului, ca "stat de drept", de a ocroti demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi celelalte valori supreme prevăzute de art. (1) alin. (3) din Constituţie. Totodată, Ministerul Public nu mai poate apăra în mod adecvat, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, interesele generale ale societăţii şi ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în condiţiile în care acţiunea penală exercitată din oficiu de către procuror poate fi paralizată de voinţa inculpatului, adică a înseşi persoanei a cărei răspundere penală se urmăreşte, şi a persoanei vătămate sau, după caz, a părţii civile. Se încalcă, astfel, şi prevederile art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, voinţa procurorului fiind subordonată voinţei altor participanţi în procesul penal. Conferirea de către legiuitor a posibilităţii împăcării în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal contravine interesului general de protecţie împotriva săvârşirii de fapte penale şi nu există nicio justificare a acestei politici penale adoptate de legiuitor. Furtul calificat săvârşit în condiţiile art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal sancţionează fapte penale de o gravitate deosebită, care exced sferei interesului privat. Dispoziţiile de lege criticate nu ocrotesc numai drepturi subiective nepatrimoniale intim legate de persoana fizică - cu privire la care numai aceasta ar putea aprecia în ce măsură sunt lezate - şi nici nu ocrotesc numai anumite drepturi patrimoniale şi relaţii sociale care fac inoportună intervenţia din oficiu a statului şi care ar justifica lăsarea răspunderii penale a inculpatului la alegerea acestuia şi a persoanei vătămate, respectiv a părţii civile. Se impune păstrarea unui just echilibru între interesul public şi cel privat, iar în acest caz echilibrul este rupt în favoarea interesului privat al inculpatului de a nu răspunde penal. În practică, sunt situaţii în care interesul public impune luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, prin prisma gravităţii faptei de furt calificat săvârşite, iar, ulterior, intervenind împăcarea părţilor se ajunge la punerea în libertate a inculpatului şi la încetarea procesului penal. Lăsarea posibilităţii încetării procesului penal la aprecierea persoanei vătămate, respectiv a părţii civile, - participant, de cele mai multe ori, fără cunoştinţe de specialitate juridică - nu respectă standardul unui stat de drept.

9.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, arată că, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, statuând că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depăşit. După cum s-a pronunţat, în mod constant, în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională, egalitatea în faţa legii înseamnă aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru persoane aflate în situaţii similare, şi nu un regim juridic uniform pentru persoane aflate în situaţii diferite. Art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi trebuie interpretat în corelare cu art. 4 din Legea fundamentală, care stabileşte criteriile generale de discriminare, şi anume: rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială, or nicio astfel de diferenţiere nu se face în cadrul textului de lege criticat. Dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal nu instituie tratamente discriminatorii pentru anumite categorii de persoane, aplicându-se, în mod nediferenţiat, tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică. De altfel, chiar prevederile constituţionale permit reglementarea infracţiunilor, a pedepselor şi a regimului executării acestora prin lege organică, aşa încât nu se poate susţine încălcarea statului de drept şi nici a atribuţiilor Ministerului Public prin reglementarea unor mijloace de încetare a procesului penal, fie şi pentru infracţiuni pentru care urmărirea penală a început din oficiu. Referitor la dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, arată că legiuitorul a inclus în noul Cod penal posibilitatea împăcării în ipoteza săvârşirii unor infracţiuni apreciate ca fiind grave. Reglementarea instituţiei împăcării în cazul anumitor infracţiuni nu trebuie să fie asimilată şi identificată cu lipsa unei protecţii din partea statului şi cu un blocaj în ceea ce priveşte liberul acces la justiţie al persoanei vătămate. Dimpotrivă, posibilitatea împăcării reprezintă o concretizare a exerciţiului liberului acces la justiţie, deoarece dă posibilitatea persoanei vătămate, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, de a dispune cu privire la continuarea sau nu a acţiunii penale. Raţiunea Codului penal nu este aceea de a aplica pedepse cu orice preţ şi în orice ipoteză, ci aceea de a crea un cadru legal coherent şi complet, care să permită aplicarea în mod corect şi echitabil a legii penale. Or, în speţă, persoana vătămată este cea în drept să aprecieze dacă autorul infracţiunii trebuie tras la răspundere penală în continuare sau faptul că acesta s-a încadrat în condiţiile prescrise de lege pentru a interveni împăcarea constituie un argument suficient în favoarea reintegrării sociale a infractorului şi în defavoarea continuării procesului penal. În condiţiile în care incriminarea ca infracţiune a unei fapte trebuie să fie determinată de gradul de pericol social generic al acesteia, care este evaluat de legiuitor în mod abstract, luându-se în considerare o multitudine de factori - privind importanţa valorii sociale ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate, împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte - şi în contextul în care răspunderea penală este cea mai gravă dintre formele de răspundere juridică şi trebuie să intervină numai dacă celelalte forme de răspundere juridică nu sunt suficiente pentru a asigura protecţia corespunzătoare a valorilor sociale pe care legiuitorul urmăreşte să le ocrotească, consideră că reglementarea actuală este suficientă pentru ocrotirea eficientă a drepturilor constituţionale afectate printr-o infracţiune contra patrimoniului. De altfel, şi legislaţia anterioară permitea, prin art. 210 din Codul penal din 1969, aplicarea instituţiei împăcării părţilor în cazul infracţiunilor de furt simplu sau calificat. Deşi vechea reglementare permitea împăcarea numai între anumite categorii de persoane, totuşi acest lucru nu a atras neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 210 din Codul penal din 1969 pe motiv că într-o astfel de situaţie ar fi fost sacrificate şi încălcate ireversibil principii şi interese publice, generale, care creează o stare de pericol continuu, iminent şi real pentru colectivitate, aşa cum susţine instanţa de judecată, autoare a excepţiei. Mai mult, legiuitorul a reglementat posibilitatea încetării procesului penal ori a neînceperii pentru ipoteza în care lipseşte plângerea prealabilă şi în cazul altor infracţiuni grave, cum este cazul infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (2) din Codul penal, fără să se considere nici în prezent, nici prin raportare la prevederile Codului penal din 1969, că o astfel de reglementare ar impieta asupra dreptului statului de a trage la răspundere penală inculpatul.

11.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13.Potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 159 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 231 alin. (2) din Codul penal. Din considerentele încheierii de sesizare, reiese că, în realitate, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, critică, pe de o parte, dispoziţiile cuprinse în alin. (1), (2) şi (3) teza a doua din art. 159 al Codului penal, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal - introduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012 -, însă, numai cu referire la posibilitatea împăcării în cazul faptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 159 alin. (1), (2) şi (3) teza a doua şi ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal, care au următorul cuprins:

–Art. 159 alin. (1), (2) şi (3) teza a doua: "(1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

(2)Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

(3)Împăcarea produce efecte [...] dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.";

–Art. 231 alin. (2): "În cazul faptelor prevăzute la [...] art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) [...] împăcarea înlătură răspunderea penală".

14.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la valorile supreme ale statului român şi la principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze privind tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la posibilitatea împăcării în cazul faptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) lit. a), c) şi e) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]." Prin urmare, ţinând cont de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. a), c) şi e) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal este inadmisibilă.

16.În continuare, Curtea constată că dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, reţinând că împăcarea constituie înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. Act bilateral caracterizat prin acordul de voinţă dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală în privinţa anumitor infracţiuni şi care stinge şi acţiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 159 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerinţe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerinţele sunt prevăzute de alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol (paragraful 12).

17.Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut, cu privire la conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal, că acesta a fost substanţial reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres. Instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal; furt de folosinţă - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înşelăciunea - art. 244 din Codul penal; înşelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violenţa în familie, infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârşite asupra unui membru de familie, când acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aşadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres (paragrafele 13 şi 14).

18.Un alt element de noutate - constatat de Curte prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 (paragrafele 15 şi 16) - este introdus de dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal şi vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situaţiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I (Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragrafele 23 şi 25).

19.Referitor la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări - consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie -, prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 (paragraful 17), Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, procesul echitabil nu presupune un drept al părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituţie reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conţinutului instituţiei împăcării este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiţiona producerea efectelor împăcării de nedepăşirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, fără a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, mai sus menţionată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragraful 21).

20.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal pronunţată de Curte prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, citată anterior, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Pentru motivele arătate mai sus, dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, care au o redactare clară, precisă şi previzibilă, nu aduc atingere nici principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

21.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 159 alin. (1) din Codul penal, Curtea constată că este nefondată critica instanţei de judecată, autoare a excepţiei, potrivit căreia textul de lege menţionat încalcă prevederile constituţionale privind valorile supreme ale statului român, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, pe motiv că, pe de o parte, stingerea acţiunii penale prin împăcare - după punerea în mişcare a acţiunii penale şi, eventual, după trimiterea în judecată a inculpatului, care sunt atribute exclusive ale procurorului -, lipseşte de efecte actele procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale, respectiv de trimitere în judecată, iar, pe de altă parte, împăcarea poate interveni doar pentru anumite infracţiuni, fără ca acest tratament diferenţiat să se bazeze pe criterii obiective şi raţionale. În limita atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, dar şi potrivit politicii penale a statului, legiuitorul poate decide, în considerarea importanţei valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate şi a raporturilor sociale ce se nasc în urma acestor incriminări, pentru care dintre infracţiunile în cazul cărora acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare şi pentru care dintre aceste infracţiuni împăcarea nu este posibilă (Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015, paragraful 20), fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituţionale privind valorile supreme ale statului român, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 131 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

22.Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 159 alin. (1) din Codul penal a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea nu poate reţine existenţa unei discriminări între persoanele care săvârşesc infracţiuni pentru care legea prevede expres posibilitatea împăcării, ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, şi persoanele care săvârşesc infracţiuni pentru care nu beneficiază de posibilitatea împăcării, întrucât persoanele respective se află în situaţii diferite, iar tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor are la bază criteriul obiectiv al importanţei valorilor sociale ocrotite prin respectivele norme de incriminare.

23.De asemenea, Curtea constată că nu este întemeiată nici critica adusă dispoziţiilor art. 159 alin. (2) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, pe motivul lipsei de claritate, precizie şi previzibilitate. Din dispoziţiile art. 159 alin. (2) din Codul penal reiese că împăcarea, pe lângă faptul că înlătură răspunderea penală, stinge şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, acţiune care constituie un accesoriu al celei penale, astfel că dispoziţiile de lege criticate au o redactare clară, precisă şi previzibilă şi nu fac altceva decât să menţină cerinţele referitoare la caracterul total, necondiţionat şi definitiv al împăcării, cerinţe existente şi în vechea reglementare cuprinsă în art. 132 alin. (1) din Codul penal din 1969. În practica obligatorie a instanţei supreme, s-a statuat, într-un sens care îşi menţine valabilitatea mutatis mutandis, că: "Încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special ori prin înscrisuri autentice" (Decizia nr. XXVII din 18 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007). Instanţa de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, invocă, de fapt, existenţa unei eventuale contradicţii între dispoziţiile art. 159 alin. (2) din Codul penal şi cele ale art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, critică ce nu poate fi reţinută, având în vedere că examinarea constituţionalităţii unui text de lege vizează compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne.

24.În fine, nu este fondată nici critica formulată de instanţa de judecată, autoare a excepţiei, cu privire la dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, în sensul că aceste dispoziţii de lege ar încălca prevederile constituţionale privind valorile supreme ale statului român, universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor. Aşa cum s-a arătat şi mai sus, legiuitorul poate decide - în limita atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi potrivit politicii penale a statului, având în vedere importanţa valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate şi raporturile sociale ce se nasc în urma respectivelor incriminări -, care sunt infracţiunile urmărite din oficiu pentru care este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare (Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, citată anterior, paragraful 20), fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituţionale privind valorile supreme ale statului român, universalitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 15 alin. (1), ale art. 131 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

25.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. a), c) şi e) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 584/210/2015 al Judecătoriei Chişineu-Criş.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 159 alin. (1), (2) şi (3) teza a doua şi ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Chişineu-Criş şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016.

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică