Decizie nr. 17 din 17 ianuarie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Maftei.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, excepţie ridicată de Teodor Găvan şi Adriana Găvan în Dosarul nr. 7.529/63/2010 al Tribunalului Dolj - Secţia comercială, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 310D/2011.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorii excepţiei au depus la dosar concluzii scrise prin care susţin neconstituţionalitatea textului de lege criticat.

De asemenea, arată că partea Societatea Comercială "CEZ Distribuţie" - S.A. din Craiova a depus, la rândul său, note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 14 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 7.529/63/2010, Tribunalul Dolj - Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, excepţie ridicată de Teodor Găvan şi Adriana Găvan într-o cauză având ca obiect pretenţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile de lege criticate instituie o măsură abuzivă, discriminatorie, prin care se acordă statului o poziţie privilegiată faţă de proprietatea privată a cetăţenilor, fără a prevedea măsuri compensatorii, reparatorii sau alternative. În acest sens, arată că art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 vine în contradicţie cu prevederile art. 16 din acelaşi act normativ, prin care se prevede obligaţia despăgubirii celor prejudiciaţi, cu respectarea principiului echităţii, a dreptului de proprietate şi a legislaţiei în vigoare. De asemenea, apreciază că textul de lege criticat operează o expropriere de fapt, limitând posibilitatea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate. Aşa fiind, autorii excepţiei arată că "lipsirea de dreptul de proprietate este contrară Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dacă nu implică o despăgubire a proprietarului, chiar şi în situaţia în care, prin măsura dispusă, se urmăreşte realizarea unui scop de utilitate publică".

În final, autorii excepţiei consideră că reglementarea criticată aduce atingere art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 1 din primul Protocol adiţional la aceeaşi Convenţie, referitor la protecţia proprietăţii, conform căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nu poate fi lipsită de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Tribunalul Dolj - Secţia comercială consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, prin care s-a statuat că reglementarea criticată nu contravine dreptului de proprietate. Referitor la pretinsa contrarietate a art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 cu dispoziţiile art. 1, 11, 15, 16, 20 şi art. 21 din Legea fundamentală, instanţa apreciază că o atare critică este lipsită de temei.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestui punct de vedere, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, şi anume Decizia nr. 1.395/2009 şi Decizia nr. 168/2004.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora "Terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului."

În opinia autorilor excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 privind statul român, art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind universalitatea, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 referitoare la dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 136 privind proprietatea. De asemenea, apreciază că textul de lege criticat contravine şi prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, precum şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că reglementarea criticată a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate în numeroase rânduri, prilej cu care s-a statuat că aceasta nu contravine Legii fundamentale.

În speţă, Curtea reţine că susţinerile autorilor excepţiei se rezumă, în esenţă, la faptul că prin intermediul textului de lege criticat se aduce atingere dreptului de proprietate privată, acesta operând, în fapt, o expropriere fără niciun fel de despăgubire a proprietarului.

Referitor la această critică de neconstituţionalitate, Curtea s-a mai pronunţat, în acest sens, fiind, de exemplu, Decizia nr. 1.256 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 3 noiembrie 2011, Decizia nr. 1.066 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 4 august 2009, sau Decizia nr. 1.046 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 4 octombrie 2010, prin care Curtea a reţinut că legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

De aceea, prin prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale. Mai mult, Curtea a arătat că exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, nu reprezintă o expropriere, ci se referă doar la posibilitatea de folosire a bunurilor, ceea ce nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la protecţia proprietăţii private.

De asemenea, prin Decizia nr. 89 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2009, Curtea a stabilit că înfiinţarea instalaţiilor şi executarea lucrărilor la capacităţile energetice pentru buna funcţionare a acestora reprezintă un interes general major şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească condiţiile exercitării dreptului de proprietate.

În acest context, Curtea a constatat că nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu, în urma operaţiunilor de realizare şi retehnologizare a capacităţilor energetice aflate pe terenurile proprietate privată, de a solicita repararea pagubelor produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun.

Totodată, analizând şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a constatat că se lasă statului o marjă de apreciere, în funcţie de nevoia reală a comunităţii în adoptarea măsurii de privare de proprietate.

Astfel, prin Hotărârea din data de 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, "într-un domeniu atât de complex şi de delicat ca cel al strategiei naţionale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-şi desfăşura politicile sale de interes general." Prin decizia pronunţată în această cauză, instanţa europeană a reţinut că unul dintre principalele argumente prezentate de către toţi reclamanţii în sprijinul tezei conform căreia restricţiile aduse exercitării dreptului lor de proprietate ar fi disproporţionate se bazează pe faptul că nu au primit nicio despăgubire care să compenseze drepturile de uz şi de servitute concesionate titularei autorizaţiei de exploatare a capacităţii energetice amplasate pe terenul lor. Caracterul proporţional al unei atingeri aduse dreptului la respectarea bunurilor poate să depindă de existenţa unor garanţii de procedură, care să asigure că punerea în aplicare a sistemului şi impactul său asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile; or, legile naţionale adoptate succesiv în domeniul energetic conţin, într-adevăr, asemenea garanţii. În ceea ce priveşte accesul titularilor de licenţe la terenul persoanelor pe care au fost înfiinţate capacităţi energetice, în vederea efectuării unor operaţiuni de revizie, de întreţinere şi de reparaţie, exercitarea dreptului de uz şi de servitute a fost condiţionată de respectarea principiilor echităţii şi minimei afectări a dreptului de proprietate. În plus, aceste legi definesc în mod clar drepturile şi obligaţiile care le revin titularilor de licenţe de funcţionare a capacităţilor energetice şi, respectiv, proprietarilor terenurilor pe care se află aceste capacităţi.

De altfel, şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "drepturile fundamentale, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcţia lor în societate. Aceasta înseamnă că restricţiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă care ar aduce atingere însăşi substanţei dreptului garantat".

Aşa fiind, Curtea constată că prevederile art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007 nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenului pe care se află reţele electrice de distribuţie, ci prevede că acesta este şi rămâne proprietatea publică a statului, dreptul de proprietate dobândit fiind afectat de această sarcină, aşa cum prevede art. 44 alin. (7) din Constituţie, potrivit căruia "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului."

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte celelalte norme constituţionale invocate, Curtea constată că acestea nu sunt incidente în cauză.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, excepţie ridicată de Teodor Găvan şi Adriana Găvan în Dosarul nr. 7.529/63/2010 al Tribunalului Dolj - Secţia comercială.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora