Decizia nr. 655 din 15 decembrie 2022

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) și ale art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, excepție ridicată de Andrei Tinu în Dosarul nr. 18.954/299/2019 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.363D/2019.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care arată că dispozițiile de lege criticate îndeplinesc criteriile de claritate a normei legale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 26 august 2019, pronunțată în Dosarul nr. 18.954/299/2019, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) și ale art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Andrei Tinu într-o cauză având ca obiect cererea de emitere a unui ordin de protecție, întemeiată pe Legea nr. 217/2003.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că noțiunea de „violență psihologică“ prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 217/2003 nu întrunește condițiile de claritate și precizie. Or, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerințe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. În mod evident, definirea violenței psihologice nu întrunește exigențele de claritate, precizie și previzibilitate, contravenind astfel dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție. Exigența previzibilității legii privește modul de receptare a conținutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înțelegere a acestora, norma juridică trebuind să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informați în avans asupra consecințelor actelor și faptelor lor, ci să și înțeleagă consecințele legale ale acestora.

6.În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin hotărârile din 26 aprilie 1979, din 20 mai 1999, din 4 mai 2000 și din 25 aprilie 2006, pronunțate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Rekvenyi împotriva Ungariei, Rotaru împotriva României și, respectiv, Dammann împotriva Elveției, a stabilit că o lege reprezintă o normă enunțată cu suficientă precizie, astfel încât orice persoană să prevadă consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat; așadar, norma este previzibilă atunci când oferă o anume garanție contra atingerilor arbitrare ale puterii publice. Sintagma „prevăzute de lege“, conținută în art. 8-11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnifică mai întâi că măsura dispusă trebuie să aibă o bază în dreptul intern, însă legea trebuie să aibă o anumită calitate. În acest sens sunt Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, sau Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59.7. Principiul securității juridice se corelează cu un alt principiu de drept comunitar, respectiv principiul încrederii legitime, potrivit căruia legislația trebuie să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă, iar posibilitatea modificării normei juridice trebuie să fie limitată, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, de exemplu, Hotărârea din 14 iulie 1994, pronunțată în Cauza Paola Faccini Dori împotriva Recreb Srl, C-91/92, sau Hotărârea din 22 octombrie 1987, pronunțată în Cauza Foto-Frost împotriva Hauptzollamt Lubeck-Ost, C-314/85.8. Cu privire la termenul de „încredințarea copiilor minori“ de la art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003, se susține că acesta nu întrunește condițiile de calitate a normei juridice, întrucât face trimite la o noțiune juridică anacronică. Astfel, încredințarea minorului către unul dintre părinți era reglementată în art. 42-44 din Codul familiei. Odată cu adoptarea noului Cod civil și abrogarea Codului familiei s-a renunțat la instituția încredințării minorului, care acorda o poziție privilegiată părintelui căruia i se încredința copilul, acesta exercitând singur drepturile părintești, atât în ceea ce privește persoana copilului, cât și în ceea ce privește bunurile acestuia. Conform art. 483 și 397 din noul Cod civil, s-a introdus noțiunea de „autoritate părintească“, această autoritate revenind în comun ambilor părinți, chiar și în caz de divorț. Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc persoana și bunurile copilului și aparține în mod egal ambilor părinți, care o exercită numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia. Toate aceste modificări legislative au fost ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 217/2003, însă acest din urmă act normativ nu a mai fost actualizat de către legiuitor, pentru a corespunde noilor realități juridice. Noul Cod de procedură civilă, care este un act normativ intrat în vigoare ulterior Legii nr. 217/2003, a reglementat, pentru prima dată în legislația românească, procedura executării hotărârilor judecătorești referitoare la minori (art. 901-914 din noul Cod de procedură civilă). Domeniul de aplicare al acestor noi proceduri constă în măsuri referitoare la minori prevăzute într-un titlu executoriu, cum sunt stabilirea locuinței minorului, darea în plasament, înapoierea minorului de către persoana care îl ține fără drept, exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul, precum și alte măsuri prevăzute de lege. Așadar, niciun titlu executoriu și nici alte măsuri prevăzute de lege (cum ar fi cazul ordinului de protecție) nu pot fi aplicate decât în lumina acestor noi prevederi procedurale, fiind exclusă o abordare de tip manu militari, anacronică și desuetă.

9.Având în vedere că norma prevăzută la art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003 face trimitere la o noțiune caducă, se încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta sa privind calitatea actelor normative. Potrivit prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Aceasta semnifică, de regulă, că, odată abrogat, actul normativ respectiv nu își va mai putea produce efectele. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislației acele reglementări juridice care încetează să se mai aplice, din cauza faptului că ele nu mai sunt necesare sau că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conținut diferit față de cele anterioare. Astfel, ca urmare a abrogării, dispoziția respectivă iese din fondul activ al legislației, iar trimiterea la o astfel de dispoziție este în sine neconstituțională.

10.În final, se susține că prevederile legale criticate reprezintă restrângeri ale drepturilor fundamentale, iar potrivit art. 53 alin. (1) din Constituție, aceste restrângeri trebuie să fie în mod expres prevăzute de lege. Or, în această formă ambiguă și neclară, nu se poate considera că textele criticate îndeplinesc exigențele privind calitatea legii. În acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 63 din 13 februarie 2018, prin care s-a statuat că trimiterile din corpul unei legi la alte norme trebuie să fie clare și neechivoce, pentru că, în caz contrar, cum este cazul de față, nu se poate determina cu exactitate norma la care se trimite, iar interpretul legii va deveni el însuși legiuitor, întrucât va fi pus în situația de a alege și a stabili norma pe care o consideră cea mai potrivită, ceea ce este inadmisibil.

11.Tribunalul București - Secția a V-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât noțiunea de „violență psihologică“ este clar definită prin prisma efectului pe care exercitarea acestui tip de violență îl are asupra victimei, iar textul legal precizează că această violență este ilicită dacă se exercită prin orice mijloace, în intenția de a asigura o protecție cât mai eficientă victimei. Totodată, consideră că noțiunea de „încredințare a copiilor minori“ are, în prezent, ca echivalent în Codul civil noțiunile de „autoritate părintească“ și „locuința minorului“, astfel că aplicarea normei nu este nici neclară și nici imprevizibilă.

12.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) și ale art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 174/2018 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2018, având următorul cuprins:

–art. 4 alin. (1) lit. b): „(1) Violența domestică se manifestă sub următoarele forme: [...] b) violența psihologică - impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, prin amenințare verbală sau în orice altă modalitate, șantaj, violență demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, afișare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept, supravegherea locuinței, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care prin frecvență, conținut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum și alte acțiuni cu efect similar;“;

–art. 23 alin. (1) lit. h): „(1) Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligații sau interdicții: [...] h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora.“16. Cu privire la obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, Legea nr. 217/2003 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, dispozițiile criticate având același conținut normativ, însă art. 23 alin. (1) lit. h) a devenit art. 38 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 217/2003. Prin urmare, obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) și ale art. 23 alin. (1) lit. h), devenit art. 38 alin. (1) lit. j), din Legea nr. 217/2003.

17.În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, în componenta privind claritatea legii, și în art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

18.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 217/2003 fac parte din capitolul I - Dispoziții generale și definesc formele violenței domestice [și anume: violența verbală - lit. a); violența psihologică - lit. b); violența fizică - lit. c); violența sexuală - lit. d); violența economică - lit. e); violența socială - lit. f); violența spirituală - lit. g); violența cibernetică - lit. h)], iar dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. h) [devenit, după republicarea Legii nr. 217/2003 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, art. 38 alin. (1) lit. j)] fac parte din capitolul intitulat Ordinul de protecție și stabilesc că, printre măsurile - obligații sau interdicții - dispuse de instanță prin ordinul de protecție, la solicitarea persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, este și aceea a încredințării copiilor minori sau stabilirii reședinței acestora.

19.Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 217/2003 raportată la art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale privind aceste dispoziții constituționale, una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, în principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală, și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Totodată, prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 și 23, Curtea Constituțională s-a referit la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru Pidhorni împotriva României, paragraful 35, și Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre.

20.Aplicând aceste considerente la textele de lege criticate, Curtea observă că art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 217/2003 definește violența psihologică ca formă a violenței domestice, enumerând modalități de exercitare a acesteia, cum sunt: impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, prin amenințare verbală sau în orice altă modalitate, șantaj, violență demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, afișare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept, supravegherea locuinței, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care prin frecvență, conținut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum și alte acțiuni cu efect similar. Analizând sintagma „violență psihologică“, cuprinsă de textul de lege criticat, Curtea constată că aceasta prevede detaliat atât conținutul, cât și modalitățile și mijloacele de exercitare a acesteia, fiind clar definită de lege. De altfel, legiuitorul nici nu ar putea să prevadă o listă exhaustivă cu toate aceste manifestări ale violenței psihologice și de aceea a folosit în definiție o enumerare exemplificativă, iar nu limitativă, utilizând sintagma „precum și alte acțiuni cu efect similar“. Astfel, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 217/2003 întrunește condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate circumscrise principiului legalității prevăzut de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, indivizii putându-și da seama din conținutul dispozițiilor legale incidente care sunt actele, gesturile, acțiunile sau inacțiunile care sunt calificate de lege ca violență psihologică.

21.Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. h), devenit art. 38 alin. (1) lit. j), din Legea nr. 217/2003, raportată la art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea observă că, potrivit acestui text de lege, una dintre măsurile - obligații sau interdicții - pe care le poate dispune instanța prin ordinul de protecție este și aceea a încredințării copiilor minori sau stabilirii reședinței acestora. Curtea reține, într-adevăr, că instituția încredințării copiilor minori era prevăzută de art. 42 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, potrivit căruia „Instanța judecătorească va hotărî, o dată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori. [...]“. După intrarea în vigoarea a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, a fost reglementată instituția autorității părintești care, potrivit alin. (1) al art. 483, este „ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți“.

22.Cu privire la critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, deoarece textul criticat face trimitere la o noțiune caducă, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, faptul că textul criticat prevede că una dintre măsurile ce pot fi dispuse de instanța judecătorească prin ordinul de protecție este aceea a încredințării copiilor minori sau stabilirii reședinței acestora nu conduce la concluzia că textul nu s-ar putea aplica în condițiile în care instituția încredințării minorului nu mai este prevăzută de Codul civil, ci instanța judecătorească, aplicând principiile generale ale dreptului, poate interpreta și aplica textul de lege criticat, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta privind claritatea unui act normativ.

23.Totodată, Curtea reține că, potrivit Legii nr. 217/2003, măsura încredințării copiilor minori sau stabilirii reședinței acestora are caracter provizoriu și este dispusă prin ordinul de protecție în scopul înlăturării stării de pericol în care este pusă persoana printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, putând fi dispusă și alături de alte măsuri - obligații sau interdicții - prevăzute de textul de lege criticat.

24.Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 53 din Legea fundamentală, Curtea constată că acestea nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu este incidentă ipoteza prevăzută de norma constituțională invocată.

25.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Andrei Tinu în Dosarul nr. 18.954/299/2019 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și constată că dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) și ale art. 23 alin. (1) lit. h), devenit art. 38 alin. (1) lit. j), din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a V-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 decembrie 2022.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean