Decizie nr. 92 din 27 februarie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Ionuţ Ţăranu în Dosarul nr. 164/88/2013 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 637D/2013.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 16 ianuarie 2014, dată la care constatându-se că nu este întrunită majoritatea prevăzută la art. 6 teza a doua şi art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus repunerea cauzei pe rol pentru data de 27 februarie 2014.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 10 august 2013, pronunţată în Dosarul nr. 164/88/2013, Tribunalul Tulcea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Ionuţ Ţăranu în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care au fost folosite ca mijloace de probă şi convorbiri telefonice înregistrate într-o altă cauză penală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile criticate sunt neconstituţionale, deoarece au un puternic caracter obscur şi lasă loc interpretărilor abuzive prin aceea că nu este îndeplinită cerinţa previzibilităţii sub aspectul subiecţilor interceptaţi şi al celor "din alte cauze" faţă de care se urmăreşte dovedirea vinovăţiei, modalităţile de verificare a legalităţii obţinerii acelor interceptări şi înregistrări, inclusiv sub aspectul duratei totale a observării şi interceptării convorbirilor celor interceptaţi. Totodată este afectat şi dreptul la apărare, deoarece concludenţa şi utilitatea "informaţiilor" sunt lăsate la aprecierea unilaterală şi exclusivă a organelor de represiune. Lipsa previzibilităţii dispoziţiilor contestate rezultă şi din faptul că nu se prevede limita maximă a etapei şi stadiului procesual până la care se poate depune la dosarul altei cauze penale înregistrarea interceptărilor convorbirilor/comunicărilor purtate între terţe persoane (străine de cauza penală în care se doreşte folosirea acestor înregistrări). Se mai arată că se creează o confuzie între "informaţie" şi "probă", textul operând cu noţiunea de "informaţii concludente şi utile", deşi concludenţa şi utilitatea sunt atribute exclusive ale probelor.

Totodată, autorul excepţiei susţine că nu sunt asigurate garanţiile procesuale specifice unor proceduri echitabile astfel consacrate de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2010/ C 83/02), potrivit cărora statele semnatare sunt obligate să garanteze prezumţia de nevinovăţie. Or, în cazul de faţă textul criticat permite folosirea înregistrărilor unor convorbiri sau comunicări efectuate de terţe persoane în care acestea fac, cu rea-credinţă, afirmaţii nereale privind săvârşirea de infracţiuni de către persoanele împotriva cărora se doreşte folosirea înregistrărilor. De aceea, ar fi trebuit ca să se specifice clar că valoarea probatorie a interceptărilor folosite în acest mod se deduce după coroborarea întregului material probator din cauza în care se foloseşte înregistrarea.

De asemenea, textul criticat afectează dreptul la apărare, deoarece persoanelor interesate nu li se permite audierea în totalitate a interceptărilor şi înregistrărilor astfel folosite, pentru a se deduce contextul în care s-au făcut anumite aprecieri sau s-au spus anumite cuvinte. Apărarea nu are nici posibilitatea de a verifica dacă în dosarul iniţial s-au respectat principiile proporţionalităţii şi cel al necesităţii într-o societate democratică, sens în care se invocă hotărârea Curţii de la Strasbourg din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contrares împotriva Spaniei, paragraful 46.

În sfârşit, se mai arată că dispoziţiile contestate înfrâng prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, deoarece oferă procurorului şi instanţei de judecată posibilitatea de a dispune trimiterea în judecată şi condamnarea unei persoane în baza unui probatoriu unic ce vizează obţinerea de înregistrări între terţe persoane fără nicio implicare a celui judecat şi condamnat, deoarece încalcă prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare şi deoarece poate conduce la încălcarea de către procuror a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin aceea că limitează folosirea în "alte cauze penale" doar a acelor convorbiri purtate între persoanele interceptate prin utilizarea propriilor mijloace de comunicare la distanţă. Astfel, în situaţia în care aparatul la care se recurge în vederea efectuării comunicării aparţine unei alte persoane decât cea interceptată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că există o ingerinţă comisă de autorităţile publice în exercitarea dreptului persoanei la corespondenţă şi la viaţă privată (Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Kruslin împotriva Franţei, paragraful 26).

Tribunalul Tulcea - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece, chiar dacă procurorul de şedinţă a depus la dosarul cauzei unele convorbiri interceptate şi înregistrate într-un alt dosar penal, acestea nu sunt singurele mijloace de probă ce au fost supuse aprecierii completului de judecată şi este exclus ca o eventuală soluţie de condamnare să fie pronunţată numai pe baza acestora. În acest context instanţa de judecată face trimitere la hotărârea pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, prilej cu care instanţa de contencios european a statuat că în materie de probaţiune dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, neexistând, aşadar, prezumţia de proeminenţă a unei probe faţă de alta. De aceea, utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorului naţional nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil.

În sfârşit, instanţa de judecată mai arată că nu este afectat nici dreptul la apărare, deoarece inculpatului i-a fost încuviinţată cererea de studiere, împreună cu avocatul ales, a proceselor-verbale de interceptare a convorbirilor telefonice, iar în măsura în care acesta ar fi formulat o cerere de audiere a interceptărilor obţinute de la terţe persoane, o asemenea cerere ar fi fost încuviinţată tocmai pentru respectarea dreptului la apărare.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea, care au următorul conţinut:

Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2.

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile legale criticate, deşi abrogate, au preluat aceeaşi soluţie legislativă în art. 142 alin. (5) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care, potrivit art. 103 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

Cu toate acestea, ţinând seama de raţiunile avute în vedere de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora "sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunţa asupra prevederilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la România ca stat de drept, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la obligaţia statului român de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte şi care fac parte din dreptul intern, art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 148 alin. (2) şi (4) referitor la prioritatea reglementărilor comunitare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, a statuat că textele legale criticate, ca de altfel întreaga secţiune din Codul de procedură penală din 1968, referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]". Aşa fiind, examinarea şi soluţionarea acestor aspecte sunt de competenţa exclusivă a instanţei de judecată învestite cu soluţionarea procesului penal.

De asemenea, este neîntemeiată şi susţinerea privind imposibilitatea inculpatului de a lua cunoştinţă despre conţinutul interceptărilor efectuate şi, eventual, de a se apăra, demonstrând că înregistrările şi interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 91^3 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, la prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora. Potrivit art. 91^6 alin. 1 din acelaşi cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţa de judecată, legislaţia procedurală penală română asigurând controlul prin justiţie şi în acest domeniu, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor.

De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. În acelaşi context, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 124, Curtea de la Strasbourg a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă.

În sfârşit, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi art. 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

Distinct de argumentele deciziei de mai sus, care îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, Curtea mai constată următoarele:

Dreptul referitor la secretul corespondenţei nu este absolut, putând fi restrâns din raţiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securităţii naţionale, desfăşurării instrucţiei penale, prevenirii acestora din urmă şi alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme [...] şi sunt garantate". Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrângerea exerciţiului chiar şi al unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Interceptarea şi înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate constituie, într-adevăr, o restrângere a exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, precum şi a exerciţiului dreptului la inviolabilitatea secretului convorbirilor şi al celorlalte mijloace legale de comunicare, drepturi fundamentale consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28 din Constituţie. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede la art. 53 posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, în cazuri şi în condiţii limitativ şi precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condiţiilor stabilite de Constituţie pentru restrângerea exerciţiului drepturilor consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28, precum şi asigurarea garanţiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exerciţiului drepturilor respective rezultă din analiza redactării textelor de lege criticate.

Astfel, condiţia restrângerii exerciţiului dreptului "numai prin lege" se reflectă prin faptul reglementării acesteia, în detalii, prin secţiunea V^1 a titlului III din Codul de procedură penală din 1968, care, ca natură juridică, este o lege.

Condiţia ca restrângerea exerciţiului dreptului să fie impusă pentru "desfăşurarea instrucţiei penale" este îndeplinită prin indicarea în alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968 a cerinţei ca autorizarea înregistrării convorbirilor să se facă numai "dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată".

Condiţia proporţionalităţii este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanţa valorilor apărate împotriva infracţiunilor, iar faptul că însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii nu este atinsă rezultă din dispoziţiile alin. 2 al art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora restrângerea nu poate fi decât vremelnică, autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor acordându-se doar pentru cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 21 din 3 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000).

De aceea, legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secţiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video. Dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, în prezent o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Astfel, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi şi Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor au contribuit rând pe rând la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrariului organelor de anchetă.

De asemenea, potrivit art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, "Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2." Opinia autorului potrivit căreia folosirea unor astfel de interceptări ca mijloace de probă într-o altă cauză penală şi care vor fi opuse interlocutorului îl lipsesc pe acesta din urmă de garanţiile specifice procedurii câtă vreme, pentru sine ori pentru postul său telefonic, nu fusese obţinută vreo autorizaţie, nu poate fi primită, deoarece mijloacele de probă în discuţie au fost obţinute legal. Împrejurarea că pot fi folosite într-o altă cauză nu conferă acestor probe caracter ilegal ori arbitrar, partea interesată putând contesta veridicitatea ori solicita expertizarea lor.

De aceea, toate tipurile de înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane pot constitui mijloace de probă numai în cazul în care privesc propriile convorbiri ori alte comunicări pe care le-au purtat cu terţii. În plus, orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale.

În sfârşit, cât priveşte invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv paragraful 26 al Hotărârii din 24 aprilie 1990, pronunţate în Cauza Kruslin împotriva Franţei, se constată că autorul excepţiei nu a ţinut seama de circumstanţele avute în vedere de instanţa europeană la momentul pronunţării, deoarece, aşa cum se arată în paragrafele 32-36 ale aceleiaşi cauze, Curtea de la Strasbourg nu a fost convinsă dacă ingerinţa a fost efectuată "în conformitate cu legea" relevantă în vigoare în momentul respectiv. Acolo atingerea adusă vieţii private prin formele de interceptare prevăzute de sistemul normativ francez nu se bazau pe o "lege" precisă care să conţină reguli clare şi detaliate pe această temă.

Aceeaşi a fost şi situaţia în cazul Hotărârii din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contrares împotriva Spaniei, deoarece violarea art. 8 din Convenţie a fost evidentă prin aceea că, la momentul analizei, legislaţia spaniolă nu a indicat cu suficientă claritate gradul de apreciere de care pot dispune autorităţile. Astfel nu a fost respectată cerinţa referitoare la previzibilitatea legii, precum şi la existenţa unor garanţii detaliate care implică luarea şi exercitarea unei măsuri de monitorizare (a se vedea paragraful 60 şi paragraful 61 al aceleiaşi hotărâri).

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile criticate din Codul de procedură penală român din 1968 respectă pe deplin aceste exigenţe, motiv pentru care prezenta excepţie de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionuţ Ţăranu în Dosarul nr. 164/88/2013 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 februarie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

*

OPINIE CONCURENTĂ

Deşi împărtăşim soluţia adoptată prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, considerăm că argumentele aduse în motivarea acesteia nu clarifică toate criticile de neconstituţionalitate, în condiţiile în care autorul excepţiei a circumstanţiat critica sa la posibilitatea folosirii probelor obţinute, însă faţă de un terţ într-o altă cauză.

Potrivit dispoziţiilor legal contestate, datele sau informaţiile concludente dintr-o înregistrare referitoare la un învinuit pot fi folosite într-un alt dosar împotriva unui terţ cu care învinuitul a comunicat. În ceea ce îl priveşte pe învinuit, constatăm că acesta a beneficiat de garanţiile specifice consacrate de întreaga secţiune din Codul de procedură penală - referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video ce reglementează în detaliu justificarea emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării.

Nu aceeaşi este situaţia terţului, întrucât acesta a fost privat de garanţiile mai sus arătate.

Astfel, a conferi prezumţie de legalitate unor mijloace de probă care nu l-au vizat constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă intimă, familială şi privată a acestuia. De aceea, când se urmăreşte interceptarea unei persoane, trebuie în acelaşi timp să se asigure respectarea cerinţelor care caracterizează dreptul la corespondenţă pentru fiecare persoană supusă unei astfel de interceptări, şi nu numai pentru cel vizat de măsură. În acest sens, prin Hotărârea din 24 august 1998, pronunţată în Cauza Lambert împotriva Franţei, paragrafele 39-40, Curtea de la Strasbourg a apreciat că imposibilitatea reclamantului de a critica măsurile dispuse, întrucât interceptarea nu se făcuse pe linia sa telefonică, ci pe linia unei alte persoane, constituie un raţionament care ar putea să conducă la decizii de natură să priveze de protecţia legii un număr foarte important de persoane, adică cele care ar efectua comunicaţii telefonice pe o altă linie decât a lor, ceea ce semnifică golirea mecanismului de protecţie de o parte importantă din substanţa sa. Totodată, lipsa oricărui control a priori şi a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autorităţi judiciare independente şi imparţiale este de natură a afecta terţului dreptul consacrat de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), paragrafele 72-76].

Fără a nega necesitatea şi utilitatea interceptării convorbirilor, care a fost impusă de raţiuni ce ţin de securitatea naţională, raţiuni care prevalează interesului privat, legea nu trebuie să lase loc de abuzuri de natură a goli de conţinut drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. În prezenta cauză, aşa cum rezultă din actul de sesizare al Curţii Constituţionale, instanţa de judecată însăşi, opinând asupra respingerii excepţiei ca neîntemeiată, a arătat că "procurorul de şedinţă a depus la dosarul cauzei unele convorbiri interceptate şi înregistrate într-un alt dosar penal [...]". Prin urmare, posibilitatea depunerii convorbirilor interceptate direct la judecător pune în discuţie aspect ce depăşesc limitele constituţionale ale modului de interpretare şi aplicare a legii. Arătăm că o astfel de posibilitate nu conferă eo ipso dispoziţiilor legale caracter neconstituţional, pentru că o aplicare greşită ţine, evident, doar de fondul cauzei, cu condiţia existenţei unor remedii şi garanţii procedurale de protecţie împotriva arbitrariului. Aşa fiind, câtă vreme judecătorul este condiţionat de norma contestată şi nu are remedii specifice de control asupra modului de obţinere a convorbirilor astfel interceptate şi asupra limitelor lor de utilizare, apreciem că s-ar fi impus anumite clarificări în acest sens. Limitările şi restricţiile ce trebuie impuse pentru combaterea arbitrariului constituie menirea garanţiilor a căror existenţă este pusă în pericol de un anumit mod de interpretare a normei contestate. Prin urmare, aceasta din urmă permite autorităţii să identifice/să numească persoana/persoanele ale căror comunicaţii/conversaţii ori discuţii pot fi înregistrate. Aşa fiind, invadarea unei arii personale protejată constituţional trebuie făcută astfel încât sistemul judiciar să deţină autorizaţii de interceptare a comunicărilor pentru orice persoană, chiar şi atunci când acestea vizează o cabină telefonică publică [a se vedea, în acest sens Katz v. United States, 389 U.S. 347 (1967) U.S. Supreme Court]. Or, în cazul de faţă, raportat la momentul privării de drepturi prin interceptarea unor convorbiri telefonice autorizate în altă cauză şi pentru altă persoană, autorul excepţiei nu numai că nu a fost supus unei proceduri judiciare care în ansamblul ei justifică privarea de drepturi, dar nici nu s-a putut apăra în vreun fel împotriva acestora, fiindu-i aduse la cunoştinţă abia în faza de cercetare judecătorească.

De asemenea, se mai poate constata că textul nu este nici suficient de clar cu privire la însemnătatea folosirii lor într-o altă cauză sau cu privire la rolul său în ansamblul probator.

Fără a considera că autorităţile trebuie să ignore existenţa datelor sau a informaţiilor concludente referitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni, considerăm însă că utilizarea lor ar trebui să nu capete valoare de mijloace de probă în acea cauză, ci să constituie temei pentru o eventuală sesizare din oficiu. În caz contrar s-ar admite teza potrivit căreia sunt valabile mijloacele de probă referitoare la interceptări obţinute anterior începerii urmăririi penale în acea cauză. Or, textul legal criticat nu dispune nimic cu privire la aceste aspecte lăsând la aprecierea arbitrară a organelor judiciare valenţele pe care le capătă aceste interceptări în economia întregului material probator. Singura soluţie posibilă poate fi numai aceea potrivit căreia prin folosirea în altă cauză penală a convorbirilor respective se poate înţelege că îi legitimează pe anchetatori să demareze cercetările specifice cu privire la acea faptă penală, având deci valenţele unor acte premergătoare urmăririi penale. O astfel de concluzie se poate desprinde şi din viziunea instanţei europene care prin Hotărârea din 3 iulie 2012, pronunţată în Cauza Robathin împotriva Austriei, a statuat că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, întrucât s-a depăşit ceea ce era necesar pentru îndeplinirea scopului legitim (paragraful 52) prin aceea că percheziţia sistemului informatic al reclamantului nu s-a limitat la fişierele cu privire la R. şi G., autorităţile judiciare reţinând toate datele existente. Prin urmare, domeniul de aplicare al mandatului de percheziţie şi sechestru nu a fost echilibrat prin garanţii specifice capabile să îl protejeze pe reclamant împotriva oricărui abuz ori arbitrariu. Aşa fiind, câtă vreme în acea cauză, şi nu numai, percheziţia şi sechestrarea urmăresc un scop legitim, şi anume prevenirea criminalităţii, atunci aceleaşi raţiuni sunt valabile şi cu privire la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor. Această concluzie este cu atât mai evidentă, cu cât acolo, spre deosebire de prezentul dosar aflat pe rolul Curţii Constituţionale unde autorul este terţ, reclamantul era el însuşi supus unei proceduri judiciare, fiind învinuit de săvârşirea unor fapte penale.

În consecinţă, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, însă dispoziţiile legale criticate au valenţe constituţionale numai în măsura în care folosirea lor într-o altă cauză penală referitoare la terţ limitează spaţiul de implicare al autorităţii până la zona de sesizare din oficiu şi de demarare a altor investigaţii specifice ce se impun.

Judecător,

prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

Judecător,

prof. univ. dr. Tudorel Toader