Decizie nr. 448 din 28 iunie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de S.C. Feisan - S.R.L. din Alba Iulia în Dosarul nr. 10.537/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.244D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 21 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 10.537/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de S.C. Feisan - S.R.L. din Alba Iulia cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva unei măsuri asigurătorii dispuse de procuror.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale privind accesul liber la justiţie, dreptul de proprietate privată, condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi folosirea căilor de atac, întrucât nu permit exercitarea căilor ordinare de atac împotriva încheierii prin care se soluţionează contestaţia privind măsurile asigurătorii dispuse de procuror. Astfel, dispoziţiile de lege criticate elimină calea de atac a recursului prevăzută de art. 168 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968. Arată că, în condiţiile în care persoana fizică sau juridică în privinţa bunurilor căreia s-a instituit sechestrul asigurător nu are calitate procesuală în dosarul penal, ordonanţa procurorului nu se comunică, ci doar se procedează la încheierea unui proces-verbal de comunicare a măsurii sechestrului. Mai mult, având caracter mixt administrativ-constatator şi preventiv-sancţionator, ordonanţa procurorului nu este motivată, temeiurile instituirii măsurii sechestrului nefiind cunoscute şi comunicate contestatorului. În situaţia în care contestatorul este o persoană fără calitate procesuală, este lipsit de orice posibilitate de a formula apărări, deoarece temeiurile luării măsurii sechestrului asigurator se regăsesc în actele dosarului de urmărire penală, contestatorul fără calitate procesuală fiind pus într-o situaţie inferioară din punctul de vedere al posibilităţii formulării motivelor contestaţiei faţă de suspect sau inculpat. Paradoxal, o persoană despre care există indicii că a săvârşit o faptă penală beneficiază, în mod discriminatoriu, de drepturi procesuale suplimentare, care îi creează acesteia o situaţie juridică superioară celei în care se află contestatorul, care nu a săvârşit nicio faptă penală, dar care se află în imposibilitate efectivă de a formula apărări, respectiv de a supune o hotărâre judecătorească controlului unei instanţe superioare. Astfel, instanţa care examinează contestaţia privind sechestrul asigurator este singura autoritate jurisdicţională care va comunica, prin încheiere, motivele luării măsurii sechestrului unei persoane fără calitate procesuală în cauză, cum este şi cazul speţei de faţă, iar contestatorul se găseşte în situaţia în care îi poate fi încălcat grav dreptul la proprietate, afectată situaţia economică şi chiar însăşi existenţa juridică - în cazul persoanelor juridice -, întrucât indisponibilizarea capitalului pentru o perioadă lungă de timp poate duce la intrarea în incapacitate de plată sau insolvenţă a contestatorului, cu atât mai mult cu cât, în lumina noului Cod de procedură penală, contestatorul nu mai poate ataca măsura sechestrului asigurator decât cu privire la modul în care este adus la îndeplinire. Mai mult, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu este ţinut să analizeze fondul cauzei, ci cu privire la luarea măsurilor preventive va "palpa" doar fondul, fiind greu de imaginat şi contrară prezumţiei de nevinovăţie o anticipare a soluţiei de condamnare urmată de confiscare. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012 şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012.

6.Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu sunt neconstituţionale. Faptul că nu există un dublu grad de jurisdicţie nu reprezintă un impediment, măsura sechestrului asigurător fiind o măsură de control al folosinţei bunurilor, astfel cum a fost calificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Atunci când se invocă încălcarea unui drept consacrat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau de protocoalele sale adiţionale, în cazul de faţă art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, aceasta impune existenţa unui recurs intern, eficient, accesibil, care să îndeplinească condiţiile prevăzute în art. 13 din aceeaşi convenţie. Astfel, calea reglementată de art. 250 din Codul de procedură penală respectă această dispoziţie legală, existând un control de temeinicie, legalitate şi oportunitate pe care îl face judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionând contestaţia formulată, judecător care reprezintă un magistrat independent, imparţial, aşa cum o impune Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dublul grad de jurisdicţie nu este consacrat, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, decât în materie penală, în cauzele ce au ca obiect stabilirea condiţiilor răspunderii penale, iar nu aspecte colaterale, adiacente derulării unei cauze penale. Chiar şi în acele situaţii în care soluţia vizează fondul cauzei, Curtea de la Strasbourg acceptă faptul că, în ceea ce priveşte ilicite penale de o gravitate redusă, statele semnatare ale Convenţiei beneficiază de o marjă de apreciere, putând decide dacă instituie sau nu în dreptul intern un dublu grad de jurisdicţie. Aşadar, modalitatea aleasă de către legiuitorul român este conformă jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, oferind chiar un standard de protecţie superior, Curtea neimpunând un control făcut de o instanţă, şi anume de un magistrat independent şi imparţial, în cazul recursului reglementat de art. 13 din Convenţie. În consecinţă, în opinia judecătorului de drepturi şi libertăţi nu se încalcă liberul acces la justiţie, dreptul la apărare sau prezumţia dobândirii licite a averii. Dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt conforme Directivei 2014/42/UE privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, care instituie obligaţia statelor membre de a prevedea posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în faţa unei instanţe [art. 8 alin. (6) teza a doua din directiva menţionată]. Totodată, art. 8 alin. (8) din aceeaşi directivă stipulează că, în cadrul procedurii confiscării extinse, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanţele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt şi probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activităţi infracţionale.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că nicio prevedere din Constituţie nu garantează folosirea tuturor căilor de atac reglementate de lege. Opţiunea legiuitorului de a nu supune niciunei căi de atac încheierea prin care se soluţionează contestaţia împotriva măsurilor asigurătorii are în vedere faptul că în procedura de soluţionare a respectivei contestaţii nu se judecă fondul cauzei penale, ci o chestiune incidentală, şi anume legalitatea şi temeinicia măsurii asigurătorii, respectiv modul în care aceasta este adusă la îndeplinire.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie".

12.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 alin. (2) privind condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită "în condiţiile legii" (Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanţei, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac (paragrafele 17 şi 18).

14.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, raportat la prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

15.Pentru motivele mai sus arătate nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală ar aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1), ale art. 124 alin. (2) şi ale art. 129.

16.În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul de lege ce face obiectul excepţiei, a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, însă, nu s-a constatat.

17.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.C. Feisan - S.R.L. din Alba Iulia în Dosarul nr. 10.537/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016.

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică