Decizia nr. 281 din 23 aprilie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 6 din Codul penal, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Robert Grama în Dosarul nr. 21.406/3/2017 al Tribunalului București - Secția I penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.798D/2017.2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia.

4.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ca inadmisibilă, neavând legătură cu soluționarea cauzei. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, apreciază că aceasta a devenit inadmisibilă ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018, prin care Curtea a statuat că argumentele pentru care o decizie a Curții Constituționale poate fi considerată ca producând aceleași efecte ca o lege penală mai favorabilă în privința dezincriminării sunt pe deplin aplicabile și în ipoteza în care efectul deciziei Curții Constituționale este acela al micșorării limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege, cu consecința aplicării art. 6 din Codul penal. Așa fiind, apreciază că prin decizia anterior menționată, Curtea a soluționat problemele ridicate de autorul excepției în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5.Prin Încheierea din 26 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 21.406/3/2017, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 6 din Codul penal, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Robert Grama, cu ocazia soluționării unei contestații la executare recalificată din cerere de revizuire.

6.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia nu a depus note scrise în fața instanței judecătorești, susținând, în ședință publică, faptul că petentul a fost judecat pentru infracțiuni de înșelăciune în concurs, conform art. 35 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la acea dată, însă ulterior articolul de lege a fost declarat neconstituțional. Apreciază că intervine „încălcarea drepturilor omului prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având în vedere că petentul-condamnat ar beneficia și el de dispozițiile art. 35 din Codul penal, pentru el decizia de neconstituționalitate admisă constituind lege penală mai favorabilă“. Susține că s-a creat o discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane care săvârșesc acte materiale la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale. În final, a arătat că „petentul poate beneficia de micșorarea pedepsei întrucât art. 35 alin. (1) din Codul penal a fost declarat neconstituțional“.

7.Tribunalul București - Secția I penală face referire la deciziile Curții Constituționale nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, nr. 206 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 29 mai 2015, și nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016. Totodată, face referire la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 13 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 21 iunie 2016, și nr. 8 din 26 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 27 iunie 2014. De asemenea, invocă Decizia penală nr. 527 din 13 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, și Decizia penală nr. 1.375 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală.

8.Instanța judecătorească apreciază că la data formulării acestei opinii nu există pentru o persoană condamnată definitiv un remediu procesual care să îi permită să invoce beneficiul efectelor admiterii unei excepții de neconstituționalitate, care reprezintă o lege penală mai favorabilă, întrucât s-ar ajunge la schimbarea încadrării juridice și la o reindividualizare judiciară a pedepsei închisorii, încălcându-se autoritatea de lucru judecat. Arată că petentul-condamnat din prezentul dosar nu poate utiliza calea extraordinară de atac a revizuirii [art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală], întrucât acest caz de revizuire este accesibil exclusiv celor care au solicitat și au obținut declararea neconstituțională a art. 35 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate ridicate în acea cauză. Totodată, cererea de revizuire nu se poate întemeia pe prevederile art. 595 din Codul de procedură penală și art. 6 din Codul penal, întrucât aceste texte vizează situații limitativ prevăzute de lege, și anume intervenirea unei legi noi (inclusiv a unei decizii de admitere a unei excepții de neconstituționalitate) de dezincriminare sau a unei legi noi care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa. De asemenea, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, deoarece, prin modul în care legiuitorul a ales să reglementeze rezolvarea incidentelor ivite în cursul executării pedepselor, acest mijloc procesual permite modificarea pedepsei fără reanalizarea aspectelor de fond.

9.Tribunalul consideră că nu se poate face abstracție de situația petenților (condamnați definitiv până la pronunțarea Deciziei nr. 368 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale), care în prezent execută pedepse cu închisoarea determinate de sporuri consistente, care au dublat sau triplat pedeapsa, ori pentru care, ca urmare a aplicării sporului de pedeapsă prevăzut de art. 39 din Codul penal, și nu de art. 35 din același act normativ, a fost necesară limitarea pedepsei rezultante la maximul general, întrucât sporurile aplicate depășeau cu mult acest maxim general.

10.Susține că aceștia sunt plasați într-o situație dezavantajoasă în raport cu persoanele aflate în situații similare care, după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 368 din 30 mai 2017, vor beneficia în concret de art. 35 din Codul penal. Este evident că, în același dosar, cei ale căror cauze au fost soluționate mai rapid (spre exemplu, au solicitat aplicarea procedurii recunoașterii învinuirii) sunt într-o situație discriminatorie față de inculpații care au solicitat aplicarea procedurii de drept comun și pentru care s-a prelungit faza judecății până după pronunțarea Deciziei nr. 368 din 30 mai 2017. Se ajunge la situații vădit discriminatorii, la un tratament diferențiat care nu își găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă. Este necesară reglementarea unui remediu procesual conceput de o așa manieră încât să nu afecteze autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive, dar care, în baza art. 15 alin. (2) din Constituție, să le acorde, în concret, persoanelor condamnate definitiv dreptul de acces la o instanță care să aplice decizia de admitere a unei excepții de neconstituționalitate care pentru persoanele respective constituie lege penală mai favorabilă.

11.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12.Guvernul apreciază, în principal, că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind nemotivată. În plus, din examinarea excepției de neconstituționalitate se constată faptul că autorul acesteia pune în discuție o omisiune legislativă - ipoteza în care, ulterior condamnării definitive a unei persoane, este pronunțată o decizie de neconstituționalitate ce poate avea implicații în micșorarea pedepsei. Apreciază că, dacă s-ar admite cererea formulată de autorul excepției, ar însemna ca Decizia Curții Constituționale nr. 368 din 30 mai 2017 (prin care a fost declarată neconstituțională condiția unității de subiect pasiv al infracțiunii continuate) să capete efecte retroactive ex tunc, ceea ce nu este de conceput având în vedere prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție. În acest context sar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive. În acest sens invocă Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 2 decembrie 2015.13. În continuare face referire și la practica instanțelor judecătorești în sensul că reducerea pedepsei aplicate și înlăturarea sporului de pedeapsă aplicat nu se poate solicita pe calea contestației la executare, deoarece acestea reprezintă aspecte de fond, care au intrat în puterea lucrului judecat prin rămânerea definitivă a sentinței penale prin care s-a aplicat pedeapsa, astfel încât nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de contestație la executare, iar reindividualizarea pedepsei și înlăturarea sporului aplicat prin sentința de condamnare nu constituie cauze de micșorare a pedepsei în sensul prevăzut de Codul de procedură penală, ci aspecte stabilite definitiv de instanța de fond, care nu au intervenit în cursul executării pedepsei.

14.În subsidiar, afirmă că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În susținere invocă Decizia Curții Constituționale nr. 125 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 13 mai 2016. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 16 din Constituție arată că atâta vreme cât există persoane ori categorii de persoane aflate în situații juridice diferite, principiul egalității cetățenilor în fața legii presupune soluții diferite pentru situații diferite, soluții care sunt consacrate de prevederile legale criticate. Câtă vreme dispozițiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normelor juridice, fără privilegii sau discriminări, respectivele dispoziții legale sunt conforme cu prevederile art. 16 din Constituție. De asemenea, Guvernul apreciază că dispozițiile legale criticate nu înlătură posibilitatea pentru persoana împotriva căreia s-a formulat o acuzație penală de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

15.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției de neconstituționalitate, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 6 din Codul penal, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut:

–Art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal.“;

–Art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală: „(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: […] d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.“;

–Art. 6 din Codul penal:

(1)Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

(2)Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

(3)Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4)Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5)Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

(6)Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

(7)Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1)-(6).

18.Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, și art. 124 alin. (1) și (2) referitor la înfăptuirea justiției.

19.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională.

20.Analizând soluția pronunțată, Curtea observă că nu a realizat o distincție între tezele pe care dispozițiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală le reglementează, din contră, s-a referit atât la decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare a pedepsei/măsurii educative (situație căreia îi corespunde teza referitoare la „lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea“), cât și la decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de modificare a pedepsei/măsurii educative (situație căreia îi corespunde teza referitoare la „lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa“).

21.De altfel, inclusiv în considerentele deciziei anterior menționate, după indicarea conținutului dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal și ale art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că domeniul de reglementare a acestor dispoziții are în vedere coexistența unei hotărâri definitive de condamnare sau prin care s-a aplicat o măsură educativă, pe de o parte, și a unei legi ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori a unei legi care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pe de altă parte. Prin urmare, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 595 din Codul de procedură penală este necesar să intervină o lege penală de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă.

22.Pentru determinarea legii penale mai favorabile, consacrată de art. 6 din Codul penal, s-a adoptat criteriul aprecierii în concret, legea penală mai blândă fiind cea care conduce la un rezultat favorabil pentru inculpat, după calcularea pedepsei în raport cu fiecare lege în parte și ținând seama de toate împrejurările cauzei. În aceste situații, înlăturarea pedepsei se dispune numai dacă aceasta urmează să se execute sau este în curs de executare, nu și dacă aceasta a fost suspendată. Curtea constată că nu orice lege penală mai favorabilă poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 595 din Codul de procedură penală, ci doar acea lege penală care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pentru că numai în acest fel se respectă voința și logica legiuitorului atunci când a reglementat în cuprinsul art. 6 din Codul penal instituția aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a cărei menire este de a asigura respectarea autorității de lucru judecat. O lege penală poate fi mai favorabilă și din alte perspective (de exemplu, o nouă încadrare juridică a faptei), dar acestea nu se circumscriu ipotezei art. 6 din Codul penal și deci nu pot constitui temei pentru modificarea pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă (a se vedea paragrafele 35-37).

23.Mai mult, Curtea a constatat că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau intervenirii unei pedepse mai ușoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci și de însăși o decizie a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare (a se vedea paragraful 44).

24.De asemenea, Curtea a observat că aceasta a fost deja soluționată, indirect, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.020 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 1014 și 1015. Astfel, Curtea a statuat că raționamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii, atunci când privește orice decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micșorarea limitei maxime a pedepsei (a se vedea paragrafele 46 și 47).

25.În aceeași decizie, paragrafele 51 și 52, Curtea a precizat că este de neacceptat ca o lege de dezincriminare, care este expresia voinței și opțiunii legiuitorului, manifestată în cadrul marjei sale de apreciere, ca rezultat al politicii penale a statului la un moment dat, și care abrogă o normă care a beneficiat de prezumția de constituționalitate, să aibă efecte atât asupra cauzelor pendinte, cât și asupra celor definitiv judecate, iar o decizie a Curții Constituționale, care sancționează o normă de incriminare, constatând neconstituționalitatea sa, să nu producă efecte asupra cauzelor definitiv soluționate, cu consecința ca persoanele care cad sub incidența acesteia să execute în continuare o pedeapsă, întemeiată pe o normă neconstituțională. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât intervenirea unei legi de dezincriminare reprezintă o chestiune de oportunitate, apreciată în exclusivitate de legiuitor. Or, dacă răspunzând unor motive de oportunitate, legea de dezincriminare își extinde efectele și asupra unor condamnări definitive, cu atât mai mult acesta trebuie să fie efectul unei decizii de admitere a unei excepții de neconstituționalitate având ca obiect o normă de incriminare, care lipsește de validitate juridică norma legală. A admite că declararea neconstituționalității unei norme de incriminare într-o cauză penală nu ar avea niciun efect asupra situației persoanelor condamnate definitiv la închisoare în alte cauze penale înseamnă a admite că aceste persoane trebuie să continue executarea pedepselor aplicate chiar dacă temeiul legal al condamnării lor a dispărut. În acest caz, nu se mai asigură supremația Constituției și principiul legalității incriminării și executării pedepsei. Este de neconceput ca, în disonanță cu art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea și aplicarea pedepsei din Legea fundamentală și art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, starea de libertate a unei persoane să depindă de cât de repede sau de încet se judecă un proces pentru fapte săvârșite în același moment. Este adevărat că, potrivit Constituției, numai legea penală poate retroactiva, dar, dacă decizia Curții Constituționale vizează o lege penală de incriminare, este inadmisibil ca aceasta să aibă efecte mai restrânse decât cele ale legii de dezincriminare. Astfel, în vreme ce legea este rezultatul unei evaluări a legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, decizia Curții Constituționale este rezultatul unui control de constituționalitate în urma căruia norma își pierde validitatea constituțională. Sancțiunea aplicată legii, respectiv lipsirea de efecte juridice, produce consecințe similare abrogării sale, astfel că efectele deciziei Curții Constituționale nu pot decât să fie asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare.

26.Expunând aceste argumente în paragraful 53, Curtea a constatat că acestea sunt valabile și pentru deciziile Curții Constituționale care au ca efect micșorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege.

27.Așa fiind, Curtea constată că, prin decizia anterior menționată, a statuat că, pentru a fi constituțională, soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie să fie interpretată ca prevăzând și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de modificare a pedepsei/ măsurii educative.

28.Or, având în vedere aceste aspecte, precum și criticile de neconstituționalitate formulate, rezultă că aspectele învederate de autorul excepției de neconstituționalitate au fost soluționate de către instanța de contencios constituțional prin pronunțarea unei decizii de admitere și constatarea că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/ măsurii educative, este neconstituțională.

29.Așa fiind, având în vedere că încheierea de sesizare a Curții Constituționale este din data de 26 septembrie 2017, iar Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 6 din Codul penal, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

30.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 6 din Codul penal, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Robert Grama în Dosarul nr. 21.406/3/2017 al Tribunalului București - Secția I penală.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 23 aprilie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Marițiu