Decizie nr. 126 din 3 martie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Săvel Botezatu în Dosarul nr. 2.329/86/2015 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.094D/2015.

2.Dezbaterile au avut loc la data de 23 februarie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, în prezenţa apărătorului autorului excepţiei, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 17 martie 2016. După întocmirea încheierii de amânare a pronunţării, Curtea, constatând că pentru şedinţa de deliberări din data de 17 martie 2016 nu va putea fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, în temeiul dispoziţiilor art. 230 din Codul de procedură civilă şi ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, a preschimbat termenul de pronunţare de la data de 17 martie 2016 la data de 3 martie 2016, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3.Prin Decizia penală nr. 70 din 4 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.329/86/2015, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală "în măsura în care îngrădesc exercitarea liberă şi independentă a profesiei de avocat şi dreptul inculpatului la apărare raportat la art. 24 şi art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale", art. 452 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală "în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti ce s-a întemeiat pe o prevedere legală declarată neconstituţională şi prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale constatate de Curtea Constituţională", precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Viorel Săvel Botezatu în cadrul contestaţiei formulate, în temeiul art. 425^1 şi următoarele din Codul de procedură penală, împotriva Sentinţei penale nr. 110 din 13 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Suceava - Secţia penală, prin care, în temeiul art. 459 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată cu privire la Încheierea nr. 34 din 3 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Suceava - Secţia penală, prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea, pentru încă 30 de zile, a măsurii arestării preventive luate faţă de autorul excepţiei prin Încheierea nr. 238 din data de 5 decembrie 2014, pronunţată de aceeaşi instanţă.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cât priveşte dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, autorul arată că are calitatea de inculpat în Dosarul nr. 194/P/2014 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, în care, prin ordonanţa din 14 aprilie 2015, s-a dispus extinderea acţiunii penale faţă de acesta sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, cu consecinţa obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos necuvenit, constând în aceea că, în calitate de primar al comunei Udeşti, în perioada 2011-2014, şi-a încălcat atribuţiile de serviciu, în sensul că a încheiat şi semnat cu "Cabinetul de avocat Andronic Dorin" un număr de patru contracte de prestări servicii juridice, prin proceduri de achiziţie trucate, şi şase contracte de prestări servicii juridice, fără aprobarea Consiliului Local Udeşti, în acest sens fiind întocmite documente fictive. În afara acestor zece contracte, avocatul Andronic Dorin a mai emis facturi fiscale pentru care, fără să existe aprobarea Consiliului Local Udeşti, autorul excepţiei a emis chitanţe de plată. Au fost, de asemenea, semnate contracte de către autorul excepţiei, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu, fiind apoi emise facturi fiscale de către avocatul Andronic Dorin, ce au fost decontate prin semnarea ordinelor de plată şi a chitanţelor de către autorul excepţiei. Arată autorul excepţiei că, prin procesul-verbal din 17 aprilie 2015, avocatului Andronic Dorin i s-a adus la cunoştinţă calitatea de inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, constând în aceea că, în calitate de avocat, cu intenţie, pentru a obţine un folos necuvenit, l-a ajutat pe autorul excepţiei să-şi încalce atribuţiile de serviciu. În continuare, arată că, în data de 22 mai 2015, în prezenta cauză, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava a invocat, în temeiul art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, incompatibilitatea avocatului ales al autorului excepţiei, întrucât acesta are calitatea de subiect procesual principal în cauză alături de autorul excepţiei. Susţine autorul excepţiei că între fapta de abuz în serviciu, reţinută în sarcina sa, şi cea de complicitate la abuz în serviciu, reţinută în sarcina apărătorului său ales, nu există nicio legătură de cauzalitate, contractul de asistenţă şi reprezentare juridică încheiat între aceştia fiind un act de drept privat ce nu poate fi cenzurat de către Direcţia Naţională Anticorupţie ori de către instanţa de judecată, rezilierea sau modificarea contractului de asistenţă juridică fiind atributul exclusiv al părţilor contractante, iar dreptul la apărare şi alegerea avocatului nu pot fi îngrădite de vreo autoritate a statului. Apreciază că, în aceste condiţii, art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală este neconstituţional, "în măsura în care instituie o incompatibilitate generală a avocatului ales de către inculpat într-o cauză penală, pentru faptele penale ale inculpatului care nu au nicio legătură de cauzalitate cu o faptă penală în aceeaşi cauză, faţă de care este cercetat inculpatul ca subiect procesual principal şi avocatul ales, ca subiect procesual secundar."

5.În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, autorul arată că prin Încheierea nr. 34 din 3 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 681/86/2015, Tribunalul Suceava - Secţia penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, a dispus faţă de autorul excepţiei, în temeiul art. 236 raportat la art. 202 alin. (1), (2), (3) şi alin. (4) lit. e) şi art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, prelungirea pentru încă 30 de zile a măsurii arestării preventive luate prin Încheierea nr. 238 din 5 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 8.395/86/2014. Ulterior, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de autorul excepţiei în Dosarul nr. 681/86/2015 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin Sentinţa penală nr. 110 din 13 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Suceava - Secţia penală, cererea de revizuire a Încheierii nr. 34 din 3 februarie 2015 a fost respinsă, în temeiul art. 459 alin. (5) din Codul de procedură penală, ca inadmisibilă, aşa încât autorul excepţiei a formulat contestaţie, în temeiul art. 425^1 şi următoarele din Codul de procedură penală, împotriva acestei sentinţe.

6.Susţine că, în cauză, instanţa a apreciat într-un mod formalist condiţiile de admisibilitate a revizuirii, dând o interpretare nerezonabilă condiţiei existenţei unei "hotărâri judecătoreşti definitive", prin limitarea acestei condiţii numai la hotărârile penale definitive prin care a fost soluţionat fondul cauzei, prin aceasta fiind încălcat dreptul de acces liber la justiţie. Apreciază că se aduce atingere şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 142 alin. (1), fiind evident că, în condiţiile în care o dispoziţie a legii de care depinde soluţionarea cauzei a fost declarată neconstituţională, hotărârea care s-a întemeiat pe o astfel de prevedere este supusă revizuirii fără nicio distincţie între hotărâri, după cum prin acestea a fost soluţionat fondul cauzei ori nu s-a soluţionat fondul cauzei, această din urmă ipoteză regăsindu-se în prezenta cauză.

7.Cât priveşte dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă, "în camera de consiliu, fără citarea părţilor", apreciază că acestea aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi dispoziţiilor constituţionale privind caracterul public al şedinţelor de judecată.

8.Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1), de vreme ce inculpatul are libertatea de a-şi angaja alt apărător în cauză, iar nu persoana ce este şi ea subiect procesual în aceeaşi cauză. Raportat la prevederile constituţionale ale art. 53 alin. (2), consideră că o asemenea restrângere este necesară pentru respectarea legalităţii într-o societate democratică. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 452 alin. (1) şi ale art. 453 alin. (1) din Codul de procedură penală, apreciază că, prin conţinutul textelor de lege menţionate, nu se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Prin susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora ar trebui supuse revizuirii şi alte hotărâri judecătoreşti, iar nu doar cele ce evocă fondul cauzei, se tinde a se adăuga la lege, cu consecinţa implicită de a transforma calea extraordinară de atac a revizuirii într-o cale ordinară de atac. Cât priveşte dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, opinează că, în măsura în care cauza nu intră sub incidenţa situaţiilor prevăzute de art. 352 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, judecarea unei cereri de revizuire în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar în prezenţa procurorului, aduce atingere drepturilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), art. 24 şi art. 127. În acest sens, face trimitere la considerentele ce au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, prin care s-a statuat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

10.Avocatul Poporului îşi exprimă opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală nu poate fi reţinută. Stabilirea de către legiuitor a unor incompatibilităţi pentru avocat, aşa cum sunt prevăzute şi pentru magistraţi sau grefieri, nu este de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil, ci este o aplicare a acestuia, făcând parte dintre măsurile legislative necesare pentru realizarea unui cadru procesual adecvat.

11.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 452 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută. Observă că autorul are în vedere, în special, cazul de revizuire reglementat în art. 453 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală. Face referire la Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în care s-a statuat că "sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial, pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal". Aşadar, încheierile prin care se dispune luarea unor măsuri preventive nu pot face obiectul revizuirii, întrucât prin acestea nu se soluţionează fondul cauzei. Totodată, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 38 din 11 ianuarie 2007, în care s-a reţinut că luarea măsurii arestării preventive şi, dacă este cazul, menţinerea acesteia în cursul judecăţii, nu implică pronunţarea instanţei de judecată asupra fondului procesului, adică asupra vinovăţiei inculpatului, ci numai asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii privative de libertate.

12.Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect aceste prevederi şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională.

13.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate reiese însă că autorul acesteia critică, în realitate, dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f) şi art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală - Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, având următorul conţinut:

–Art. 88 alin. (2) lit. d): "Nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal: [...] d) o altă parte sau un alt subiect procesual.";

–Art. 452 alin. (1): "Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.";

–Art. 453 alin. (1) lit. f): "Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:[...] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.";

–Art. 459 alin. (2): "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor."

16.În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 53 alin. (1) şi (2) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi a dispoziţiilor art. 6 paragraful 3 lit. c) referitor la dreptul la apărare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) şi (2) şi art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 21 alin. (1)-(3) privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 127 relativ la caracterul public al dezbaterilor din cadrul şedinţelor de judecată, art. 142 alin. (1) potrivit căruia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

17.Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acest caz de revizuire corespunde celui reglementat în art. 408^2 din Codul de procedură penală din 1968, însă, potrivit noii reglementări, acest caz constituie motiv de revizuire indiferent de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, dacă prevederea legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii.

18.Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că deciziile instanţei de contencios constituţional prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege au reprezentat motiv de revizuire odată cu adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat suspendarea judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, prin art. II pct. 1 şi art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou motiv de revizuire, atât în materie civilă - art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi în materie penală - art. 408^2 din Codul de procedură penală din 1968, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile precitate fiind reglementată ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei, rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, remediu aplicabil doar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Potrivit art. 408^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, "Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare." De asemenea, art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, stabilea că "Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:[...] 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare."

19.Totodată, Curtea reţine că, în considerentele Deciziei nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, a statuat că "dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora."

20.După adoptarea Legii nr. 177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii, jurisprudenţa instanţei constituţionale s-a conturat în sensul că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică numai în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate până la data menţionată (a publicării), ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012). De asemenea, în exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispoziţiile art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea a pronunţat Decizia nr. 636 din 14 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 august 2012, în considerentele căreia a reţinut că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, pentru că "persoanele despre care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate face vorbire se află în situaţii juridice diferite, pe de o parte se află persoanele care invocă neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, iar de cealaltă parte se află persoanele care nu înţeleg să îşi valorifice acest drept constituţional şi legal.[...] Atât timp cât partea nu manifestă diligenţă şi nu înţelege să ridice o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei competente, potrivit legii, şi atât timp cât nu există o decizie de constatare a neconstituţionalităţii publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, dispoziţiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumţia de constituţionalitate". Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 15 aprilie 2014, în care susţinerile autorului excepţiei au fost în sensul că liberul acces la justiţie este încălcat prin recunoaşterea dreptului de a se adresa instanţei de judecată [s.n. prin revizuire] doar persoanelor în a căror cauză s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât doar aceste persoane îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime deduse judecăţii, deşi decizia de admitere a unei astfel de excepţii pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte erga omnes. Curtea constată că jurisprudenţa anterior citată a fost menţinută şi după adoptarea Codului de procedură civilă în vigoare, care în art. 509 alin. (1) pct. 11 stabileşte, în mod similar vechilor norme procesual civile, faptul că revizuirea poate fi cerută dacă, "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii", în acest sens fiind Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, paragraful 16, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, paragraful 18, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 11 august 2014, şi Decizia nr. 29 din 3 februarie 2015, paragraful 15, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 11 martie 2015.

21.Revenind la materia penală, Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 408^2 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Cu privire la dispoziţiile art. 408^2 din Codul de procedură penală din 1968, în Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014, Curtea a statuat că "revizuirea hotărârilor judecătoreşti ca urmare a pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă o cale extraordinară de atac cu caracter sui generis circumscris cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate", reţinând, anterior, în Decizia nr. 1.000 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 14 ianuarie 2013, că, "pe parcursul soluţionării cauzei, autorul excepţiei a beneficiat de toate garanţiile procesuale specifice procesului penal, dar nu a înţeles să se prevaleze de dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a cărei soluţionare i-ar fi putut conferi dreptul de a formula cerere de revizuire. Prin urmare, acesta se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei care a invocat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, într-o altă cauză, şi care, în urma declarării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii textului criticat, a avut dreptul de a cere revizuirea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă".

22.Aşadar, pe cale jurisprudenţială, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că o decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv. Prin aceasta Curtea a interpretat în mod extensiv dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului de procedură penală din 1968, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 177/2010, lărgindu-le practic sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor supuse revizuirii, ţinând cont de faptul că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost invocată şi ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei.

23.Curtea constată că jurisprudenţa anterior menţionată este o reflectare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.

24.În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita.

25.În aceste condiţii, Curtea reţine că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

26.Curtea reţine însă că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, "soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional" (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în paragraful 22, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

27.În schimb, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

28.Curtea observă că, în dezacord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional precitată şi cu considerentele reţinute în paragraful anterior, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepţia de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

29.Pentru început, Curtea reţine că, fără a face un control de constituţionalitate expres cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional a statuat, incidental, în exercitarea controlului a posteriori, cu privire la efectele deciziilor sale de admitere pronunţate în materie penală, în considerentele Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragraful 26, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, stabilind că, "potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate". Aceste considerente au fost reţinute ulterior şi în Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, paragraful 14, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014, şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, paragraful 14, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015.

30.În continuare, Curtea reţine că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt şi de drept ce pot să persiste şi în căile ordinare de atac şi, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii şi adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în activitatea justiţiei, însă numai în cazurile şi în condiţiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Aşa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale.

31.Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea reaminteşte cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, astfel: "rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat." Aşadar, instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei.

32.Având în vedere cele arătate, Curtea reţine că hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea - cale de atac extraordinară - având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă şi în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deoarece stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie.

33.Curtea constată însă că, în reglementarea cazului de revizuire examinat - art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens este şi jurisprudenţa recentă a Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret". În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Aşadar, Curtea reţine că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

34.Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speţă, Curtea constată că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61).

35.Având în vedere toate cele arătate, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu circumstanţiază cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.

36.Cât priveşte dispoziţiile art. 88 alin. (2) din Codul de procedură penală, de asemenea, criticate în prezenta cauză, Curtea reţine că acestea reglementează patru cazuri de incompatibilitate a apărătorului unei părţi sau a unui subiect procesual principal. Astfel, nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui alt subiect procesual principal:

a)soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul;

b)martorul citat în cauză;

c)cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror;

d)o altă parte sau un alt subiect procesual. Ultima ipoteză reglementată în cuprinsul normelor procesual penale precitate este cea aplicabilă în prezenta cauză, autorul invocând încălcarea dreptului la apărare, consfinţit constituţional şi convenţional, cu referire la dispoziţii din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

37.Faţă de critica autorului excepţiei referitoare la normele procesual penale precitate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 92-95 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, de asemenea, poate participa la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, poate formula plângeri, memorii, cereri, poate consulta actele dosarului, iar, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. Totodată, în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. În cursul judecăţii, avocaţii au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului, iar în situaţia în care autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză [art. 352 alin. (7) şi (12) din Codul de procedură penală]. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii.

38.Având în vedere toate acestea, Curtea reţine că, faţă de reglementarea procesual penală anterioară, în care dosarul era accesibil doar după finalizarea urmăririi penale, respectiv la prezentarea materialului de urmărire penală (art. 250-254 din Codul de procedură penală din 1968), cu titlu de excepţie, dosarul cauzei putând fi consultat de apărătorul inculpatului în ipoteza sesizării judecătorului cu o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), în prezent, prin actualul Cod de procedură penală, s-a renunţat la caracterul secret al urmăririi penale atât în ceea ce îi priveşte pe participanţii la procesul penal, cât şi pe apărătorii lor. Normele procesual penale în vigoare prevăd expres că avocatul are dreptul de a consulta dosarul pe tot parcursul procesului penal, acest drept neputând fi exercitat ori restrâns în mod abuziv, în acest fel fiind respectate dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei, dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării şi dreptul la apărare, consacrate convenţional şi constituţional. Conţinutul dreptului de a consulta dosarul se referă la posibilitatea avocatului de a citi şi studia actele aflate la dosar, de a nota informaţii şi date din dosar, de a obţine fotocopii de pe aceste acte.

39.În aceste condiţii, Curtea constată că, în procesul penal, avocatul oricărei părţi sau subiect procesual principal are acces la întreg conţinutul dosarului penal, dreptul de a consulta toate actele dosarului şi de a cerceta mijloacele materiale de probă asigurând buna desfăşurare a urmăririi penale, aflarea adevărului şi soluţionarea, în mod just, a cauzei penale. Exercitarea drepturilor anterior menţionate îl aşază însă pe avocat în poziţia unui participant cu drepturi depline în activitatea judiciară. Or, Curtea constată că, în ipoteza în care avocatul unei părţi sau al unui alt subiect procesual principal are, la rândul său, calitatea de parte (inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente) ori subiect procesual principal (suspect ori persoană vătămată) în aceeaşi cauză ori în cauze în care a intervenit joncţiunea procesual penală, întrucât existau legături substanţiale între acestea, exercitarea de către avocat a drepturilor anterior menţionate - în temeiul mandatului de asistenţă şi reprezentare - se poate transforma într-un obstacol pentru buna desfăşurare a procesului penal, aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzei penale. Deşi este evident faptul că o componentă a dreptului fundamental la apărare o reprezintă posibilitatea luării la cunoştinţă despre suportul probatoriu al acuzaţiei formulate împotriva părţii ori subiectului procesual, prin studierea materialului de urmărire penală, Curtea reţine că exercitarea acestui drept este necesar să aibă loc doar în condiţiile în care se păstrează un echilibru între drepturile avocatului şi cele ale părţii/subiectului procesual pe care îl reprezintă, pe de o parte, şi interesele urmăririi penale şi ale organelor judiciare, pe de altă parte.

40.În speţa de faţă, Curtea reţine că, potrivit notelor scrise aflate la dosar, apărătorul ales al autorului excepţiei are calitatea de inculpat, fiind cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, constând în aceea că, în calitate de avocat, cu intenţie, pentru a obţine un folos necuvenit, l-a ajutat pe autorul excepţiei să îşi încalce atribuţiile de serviciu. Aşadar, în aceeaşi cauză în care autorul excepţiei are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârşirea unei infracţiuni care are o strânsă legătură cu infracţiunile săvârşite de autor.

41.Aşa încât, având în vedere toate cele arătate, Curtea nu poate reţine încălcarea, prin normele procesual penale ale art. 88 alin. (2) lit. d), a dreptului la apărare consacrat constituţional şi convenţional. De altfel, partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală are libertatea de a-şi angaja un alt apărător, iar, în situaţia în care nu îşi alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată îşi poate asigura substituirea, în condiţiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

42.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, în esenţă, autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că pot fi supuse revizuirii doar hotărârile judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionat fondul cauzei, iar nu şi încheierile prin care s-a dispus cu privire la măsuri preventive privative de libertate. Cu privire la această critică, Curtea reţine că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanţă - sentinţe - sau la instanţa de apel - decizii. Totodată, cât priveşte hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, acestea puteau rămâne definitive şi la instanţa de recurs (decizii). În acelaşi sens reglementau şi normele procesual penale anterioare, respectiv art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care stabilea că pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. De asemenea, referindu-se la hotărârile supuse revizuirii, Codul de procedură penală din 1936, republicat, le caracteriza ca "nesusceptibile de a mai fi atacate pe vreo altă cale ordinară sau extraordinară de atac" (art. 417).

43.Curtea reţine totodată că revizuirea priveşte numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului juridic de drept penal substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa penală rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Practica judiciară a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, aceste considerente de principiu regăsindu-se şi în Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii. La acestea se adaugă şi soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât şi în aceste ipoteze instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea reţine că cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă. Astfel, în practica judiciară anterioară actualului Cod de procedură penală, s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionată plângerea împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, este inadmisibilă. Curtea reţine, de asemenea, că sunt hotărâri care nu rezolvă fondul cauzei toate încheierile date pe parcursul judecăţii, sentinţele de dezînvestire, hotărârile prin care se admite sau se respinge o cerere de recuzare.

44.Având în vedere cele arătate, faţă de critica autorului excepţiei, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

45.În aceste condiţii, având în vedere caracterul revizuirii de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

46.Cât priveşte dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă, "în camera de consiliu, fără citarea părţilor", autorul excepţiei susţine că acestea aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi dispoziţiilor constituţionale privind caracterul public al şedinţelor de judecată.

47.Critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la caracterul nepublic al şedinţelor de judecată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În acest sens, Curtea reţine că publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Consacrarea sa este asigurată de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 paragraful 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei "justiţii secrete" şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, paragraful 33), însă, cu toate acestea, dreptul la o şedinţă publică nu este absolut (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan Lke Andersson împotriva Suediei, paragraful 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, paragraful 39). Pe de altă parte, publicitatea constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti.

48.Faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului precitată, Curtea reaminteşte că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, paragrafele 13-14, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, a statuat că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală. Totodată, în aceeaşi decizie, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, amintind, printre altele, Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, potrivit căreia art. 6 din Convenţie nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi care solicită o asemenea redeschidere nu este "acuzată de o infracţiune", în sensul art. 6 din Convenţie, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei "acuzaţii în materie penală". Aşadar, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia precitată, în examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire nu poate fi pusă în discuţie existenţa unei acuzaţii în materie penală, întrucât instanţa verifică cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere.

49.Aşa încât Curtea constată că, deşi toate aceste verificări, prevăzute de art. 459 alin. (3) din Codul de procedură penală, se realizează în camera de consiliu, acest fapt este însă în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora "Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege". Aceasta cu atât mai mult cu cât, în considerentele dezvoltate în Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi oralităţii procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire. În aceste condiţii, Curtea constată că, în măsura în care părţile şi procurorul beneficiază de dreptul de a fi prezenţi în faţa instanţei şi de a-şi susţine oral interesele, absenţa publicului din sala de judecată nu este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.

50.În fine, Curtea constată că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât priveşte soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor", în motivarea soluţiei sale reţinând că, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită citarea părţilor. Prin urmare, ţinând cont de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale", şi de faptul că decizia mai sus menţionată este ulterioară sesizării instanţei constituţionale în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât priveşte soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor", urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.

51.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), ale art. 452 alin. (1), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Viorel Săvel Botezatu în Dosarul nr. 2.329/86/2015 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. d), ale art. 452 alin. (1), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât priveşte soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "în camera de consiliu", sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

3.Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât priveşte soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor", excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 martie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

*

OPINIE CONCURENTĂ

În acord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, aceea de constatare a neconstituţionalităţii soluţiei legislative cuprinse în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, considerăm necesar a adăuga şi alte considerente de natură a sublinia într-un mod mult mai tranşant eroarea în care s-a aflat legiuitorul cu privire la faptul că decizia Curţii Constituţionale nu poate fi asimilată cu o lege penală mai favorabilă; că revizuirea prin natura sa vizează, în temeiul principiului efectului relativ al hotărârii judecătoreşti, numai cauzele judecate definitiv şi în care prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată; că aceasta nu poate înfrânge autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive decât în două situaţii, ce decurg nemijlocit din art. 147 alin. (4) din Constituţie; că revizuirea este singurul şi unicul remediu procesual ex post pus la îndemâna părţii pentru a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii Constituţionale şi că există o disonanţă evidentă între dispoziţiile referitoare la revizuire, întemeiată pe o decizie de constatare a neconstituţionalităţii, cuprinse în Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală.

Astfel, se constată că legiuitorul, prin reconfigurarea conţinutului normativ al art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a îndepărtat de soluţia legislativă cuprinsă în Codul de procedură penală din 1968; prin noul text, legiuitorul a făcut aplicabilă procedura revizuirii în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate tuturor cauzelor definitiv judecate în situaţia în care "consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate". Cu alte cuvinte, pentru a face posibilă o atare reglementare, legiuitorul a asimilat efectul deciziei de admitere a Curţii Constituţionale din materie penală cu cele ale unei legi penale mai favorabile.

Este de observat că legiuitorul poate opta între două soluţii legislative în măsura în care ambele sunt constituţionale, caz în care Curtea Constituţională nu are competenţa de a cenzura opţiunea legiuitorului în favoarea unei soluţii legislative sau a alteia [Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, paragraful 27]. Însă, în ipoteza normativă analizată, textul constituţional al art. 147 alin. (4) nu permitea decât recurgerea la soluţia legislativă care să respecte şi să dezvolte aplicarea pentru viitor a deciziei Curţii Constituţionale, ceea ce excludea posibilitatea valorificării pentru trecut a acesteia. În acest sens, se observă că art. 147 alin. (2) din Constituţie nu cuprinde nicio excepţie de la regula antereferită, asemenea art. 15 alin. (2) teza a doua din Constituţie. În aceste condiţii, chiar făcând abstracţie de emitentul actului (Curtea Constituţională - Parlamentul/Guvernul, după caz), de terminologia folosită cu privire la aplicarea actului (decizia Curţii produce efecte juridice - legea intră în vigoare), de conţinutul actului (act jurisdicţional ce face parte din ordinea normativă - act normativ de reglementare primară) şi de motivarea care a stat la baza adoptării/emiterii sale (neconstituţionalitatea constatată prin decizia Curţii Constituţionale este o sancţiune de drept constituţional - adoptarea unei legi penale mai favorabile ţine de politica penală promovată de legiuitor) - aspecte care, în mod intrinsec, demonstrează diferenţa evidentă dintre cele două tipuri de acte, tot nu se poate realiza o echivalenţă, prin analogie sau prin asimilare, cu privire la momentul şi consecinţele juridice ale aplicării actului. Astfel cum am arătat, în această privinţă regula este comună (pentru viitor), însă, excepţia apare numai în privinţa legii penale (sau contravenţionale) mai favorabile, nu şi în privinţa deciziei Curţii Constituţionale. În consecinţă, din moment ce legiuitorul constituant nu a dorit să reglementeze un asemenea efect deciziei Curţii Constituţionale, nici legiuitorului organic/ordinar nu îi este permis ca, în mod indirect, să ataşeze un efect ex tunc deciziei instanţei constituţionale.

Se mai observă că, potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, din punct de vedere procedural, prevederile acesteia se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, ceea ce înseamnă că, în materie contravenţională, legiuitorul nu a asimilat efectul deciziei Curţii Constituţionale cu o lege contravenţională mai favorabilă pentru a crea premisele normative aplicării pentru trecut a acesteia, respectiv în cauzele definitiv judecate şi în care nu s-a ridicat excepţie de neconstituţionalitate (admisă/devenită inadmisibilă). Şi atunci, ne întrebăm dacă în aplicarea aceluiaşi principiu (aplicarea retroactivă a unei legi penale/contravenţionale mai favorabile), legiuitorul organic/ordinar este îndrituit să stabilească consecinţe juridice diferite ale unuia şi aceluiaşi remediu procesual (revizuirea)? Este clar că răspunsul este negativ, întrucât legiuitorul organic/ordinar nu se poate prevala de principiul antemenţionat în configurarea efectelor juridice ale deciziei Curţii Constituţionale, efecte guvernate numai de art. 147 alin. (4) din Constituţie. În consecinţă, soluţia legislativă care valorifică, în planul efectelor deciziei Curţii Constituţionale, principiul aplicării retroactive a legii (penale) mai favorabile este neconstituţională.

Mai mult, se reţine că revizuirea unei hotărâri judecătoreşti nu are drept raţiune relaxarea represiunii penale a statului, ci înlăturarea erorilor judiciare comise cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul [a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. LX (60) din 24 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008, decizie care îşi păstrează valabilitatea mutatis mutandis şi în noul cadru normativ]. De aceea, legiuitorul a avut în vedere, din punct de vedere procedural, aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile la art. 595 din Codul de procedură penală, şi nu la art. 453 din acelaşi cod. Aşadar, nici asimilarea deciziei Curţii Constituţionale cu o lege penală mai favorabilă sub aspectul consecinţelor juridice pe care le-ar produce asupra condamnatului şi al momentului aplicării actului nu ar putea intra sub incidenţa revizuirii, revizuirea prin natura sa neputându-se constitui într-un remediu procesual care să vizeze aplicarea retroactivă a unui tratament penal mai favorabil rezultând dintr-un act parte a ansamblului normativ.

Se mai reţine că exercitarea revizuirii vizează părţile din procesul penal, cu alte cuvinte ea are în vedere hotărârea judecătorească definitivă ce a fost pronunţată în soluţionarea cauzei penale în care persoanele care pot cerere revizuirea au fost părţi. Astfel, prin natura sa, revizuirea nu poate fi exercitată de persoanele care nu au fost părţi în procesul penal în care a fost pronunţată hotărârea judecătorească definitivă supusă revizuirii. Caracterul inter partes al hotărârii judecătoreşti - ce rezultă din principiul efectului relativ al hotărârii judecătoreşti - impune ca numai părţile în cauza penală în care a fost pronunţată să poată exercita revizuirea. Or, dreptul acordat unor terţe persoane de a cere revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive care a soluţionat o cauză penală şi în care prezumţia de constituţionalitate a normei penale nu a fost înfrântă contravine raţiunii revizuirii din punct de vedere al titularilor şi al obiectului său.

Din cele expuse anterior, rezultă că revizuirea întemeiată pe art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală din punct de vedere al titularilor şi al obiectului cererii de revizuire prezintă elemente comune cu celelalte cazuri de revizuire, elementele de diferenţiere referindu-se la efectele specifice de drept constituţional ale deciziei, care nu mai vizează faptele, ci normele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Acest aspect opune, pe de o parte, autoritatea de lucru judecat ataşată hotărârii judecătoreşti, iar, pe de altă parte, puterea lucrului judecat ataşată deciziei Curţii Constituţionale. Din moment ce instanţa judecătorească nu are competenţa de a aplica direct Constituţia - decât în ipoteza şi termenii stabiliţi prin decizia de constatare a neconstituţionalităţii pronunţată de Curtea Constituţională (a se vedea mutatis mutandis, cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, sau Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016) -, în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate admisă autoritatea de lucru judecat ataşată hotărârii judecătoreşti este una sub condiţie, aceasta neputând fi invocată în contra deciziei Curţii Constituţionale. Relativizarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti vizează, aşadar, cauzele în care, în prealabil, s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate anterior momentului publicării deciziei de admitere în Monitorul Oficial al României, Partea I. De aceea, pot forma obiect al revizuirii numai hotărârile judecătoreşti definitive care au fost pronunţate în cauze în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate admisă sau în cele în care aceasta a fost ridicată până la publicarea deciziei Curţii de admitere şi a fost, în consecinţă, respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016). Prin urmare, cauzele soluţionate definitiv şi în care nu a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate în condiţiile mai sus indicate nu pot face obiectul revizuirii, aflându-ne, aşadar, prin prisma deciziei Curţii Constituţionale, în faţa unei autorităţi absolute a lucrului judecat. În consecinţă, în lipsa vreunei astfel de excepţii invocate în cauză, dispoziţiile procesual penale referitoare la revizuire sunt inaplicabile ratione materiae (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 463 din 14 noiembrie 2013, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2014).

De asemenea, trebuie subliniat că în cauzele judecate definitiv până la data publicării deciziei de admitere a Curţii Constituţionale numai revizuirea este singurul şi unicul remediu pe care părţile îl au la dispoziţie. Chiar dacă norma de incriminare a fost constatată ca fiind neconstituţională, hotărârile judecătoreşti definitive la data deciziei Curţii nu pot fi repuse în discuţie sub aspectul înlăturării/modificării/stingerii pedepsei în temeiul art. 595 sau art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Este rolul legiuitorului ca, în urma deciziei Curţii, să adopte o lege de punere de acord cu aceasta, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie, care să cuprindă soluţia legislativă de dezincriminare, pentru ca subiectele de drept aflate în executarea unei pedepse să beneficieze de dispoziţiile art. 4 sau art. 6, după caz, din Codul penal, coroborate cu art. 595 din Codul de procedură penală.

În continuare, se reţine faptul că există o disonanţă vădită între cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă şi cel reglementat de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Avem în vedere, în acest sens, art. 453 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă". Astfel, pentru revizuirea pe latură penală s-ar fi înţeles că puteau beneficia de decizia Curţii Constituţionale toate persoanele faţă de care exista pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă, dar, pe latură civilă, revizuirea putea fi exercitată numai "în acea cauză". Or, decizia Curţii Constituţionale, neputând fi asimilată cu o lege penală mai favorabilă sub aspectul consecinţelor juridice şi al momentului aplicării sale, nu poate produce efecte juridice distincte în funcţie de domeniul în care intervine; din contră, un temei constituţional unic structurează efectele deciziei în mod identic. De aceea, spre exemplu, în ipoteza în care norma incriminatoare a fost constatată ca fiind neconstituţională, decizia Curţii Constituţionale va produce efecte - cu privire la o hotărâre judecătorească de condamnare - atât pe latura penală, cât şi pe latură civilă, având în vedere că infracţiunea săvârşită se constituie atât în fapt generator al răspunderii penale, cât şi al celei civile [a se vedea, în acest sens, art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală]; de aceea, nu se poate susţine că, în cauzele soluţionate definitiv până la publicarea deciziei Curţii, cauze în care nu s-a ridicat excepţie de neconstituţionalitate, ea ar produce efecte juridice numai pe latură penală, iar latura civilă ar rămâne neatinsă. Diferenţa de tratament juridic astfel rezultată nu ar putea fi justificată prin conţinutul normativ al art. 147 alin. (4) din Constituţie, acesta nereglementând efecte specifice în funcţie de ramura dreptului din care norma neconstituţională face parte. În aceste condiţii, atât din perspectiva art. 147 alin. (4), cât şi a art. 16 alin. (1) din Constituţie, este evident că efectul deciziei Curţii se circumscrie numai cauzelor pendinte, nu şi acelora care au fost judecate definitiv.

Astfel cum am arătat, din textul constituţional al art. 147 alin. (4) rezultă o singură soluţie legislativă posibilă în privinţa revizuirii, indiferent că decizia Curţii este dată în materie civilă sau penală, ceea ce înseamnă că una dintre cele două soluţii legislative antereferite este neconstituţională. Or, care dintre acestea este neconstituţională? Cea care prevede aplicarea deciziei Curţii Constituţionale numai cauzelor soluţionate definitiv în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate (admisă/respinsă ca devenită inadmisibilă, după caz)? Sau cea care prevede aplicarea deciziei Curţii Constituţionale tuturor hotărârilor judecătoreşti definitive care se bucură de autoritatea lucrului judecat? Dacă am accepta ultima variantă menţionată, ar însemna o bulversare nepermisă şi fără precedent a raporturilor juridice calificate drept facta praeterita, insecuritatea juridică fiind ridicată la rang constituţional. Autoritatea de lucru judecat ar fi înfrântă şi s-ar repune în discuţie drepturile/obligaţiile stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar decizia Curţii ar lovi toate hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de-a lungul timpului pe perioada de activitate a normei, ceea ce este inadmisibil.

De asemenea, ne întrebăm dacă în materie penală sau civilă deciziile Curţii pot produce efecte diferite în funcţie de voinţa legiuitorului. Este evident că răspunsul este unul negativ, legiuitorul neputând ataşa alte efecte deciziei Curţii decât cele care rezultă din Constituţie. În aceste condiţii, se constată că acesta a acţionat ultra vires, depăşind cadrul constituţional strict determinat prin dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În ceea ce priveşte efectele constatării ca neconstituţionale a unei soluţii legislative cuprinse într-o normă de procedură, se reţine că, de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, norma de procedură se va circumscrie, din punct de vedere al conţinutului său normativ, exigenţelor constituţionale astfel stabilite, iar în privinţa aplicării în timp a acesteia, în mod corespunzător, devine incident principiul aplicării imediate a normei de procedură. Astfel, instanţele judecătoreşti urmează să o aplice atât în cauzele întemeiate pe art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală aflate pe rolul lor la data publicării deciziei, cât şi cererilor de revizuire introduse după această dată, indiferent de data la care a fost pronunţată hotărârea supusă revizuirii. În consecinţă, hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în perioada de activitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală cuprinzând soluţia legislativă neconstituţională sunt supuse revizuirii (cerere de revizuire aflată pe rol la data publicării prezentei decizii/cerere de revizuire introdusă după această dată) numai în condiţiile conţinutului normativ al art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală rezultat prin prisma exigenţelor constituţionale stabilite în prezenta decizie a Curţii Constituţionale.

Un ultim aspect mai trebuie subliniat, şi anume că nu orice excepţie de neconstituţionalitate admisă/devenită inadmisibilă este aptă să ducă la o admitere în principiu a cererii de revizuire [art. 459 alin. (3) lit. e) din Codul de procedură penală] pentru că, în acest sens, important este ca hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe textul neconstituţional, cu alte cuvinte, norma procedurală/substanţială constatată ca fiind neconstituţională ori norma procedurală neconstituţională care a permis reţinerea aplicării normei substanţiale să fi fost temeiul sau unul dintre temeiurile de drept pe care hotărârea judecătorească definitivă se sprijină [spre deosebire de art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă în care această chestiune nu vizează admisibilitatea cererii de revizuirii, ci încuviinţarea acesteia].

Având în vedere cele expuse, se constată că prezenta opinie concurentă nu se îndepărtează de la logica şi argumentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 126 din 3 martie 2016, ci, din contră, demonstrează justeţea soluţiei pronunţate şi dezvoltă într-un mod echilibrat considerentele cuprinse în cadrul acesteia.

Judecător,

prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru