privind pedepsele rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralități de infracțiuni săvârșite sub imperiul celor două coduri penale
Dosar nr. 1.448/1/2025
| Eleni Cristina Marcu | - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Rodica Aida Popa | - judecător la Secția penală |
| Ilie Iulian Dragomir | - judecător la Secția penală |
| Lucia Tatiana Rog | - judecător la Secția penală |
| Leontina Șerban | - judecător la Secția penală |
| Ana-Hermina Iancu | - judecător la Secția penală |
| Valerica Voica | - judecător la Secția penală |
| Luminița Criștiu-Ninu | - judecător la Secția penală |
| Mihai Alexandru Mihalcea | - judecător la Secția penală |
Pe rol se află Dosarul nr. 1.448/1/2025, având ca obiect sesizarea formulată de Tribunalul Bacău - Secția penală, în Dosarul nr. 5.455/180/2022**/a2, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
a)Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situația în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralități de infracțiuni săvârșite sub imperiul Codului penal din 1969 și al celui din 2014, având în vedere principiile legalității pedepsei, autorității de lucru judecat, individualizării pedepselor și proporționalității protecției penale, poate fi aplicată o nouă pedeapsă rezultantă care să depășească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate?b) Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, aplicarea unei pedepse rezultante, care depășește cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante inițiale, este compatibilă cu art. 3, art. 5, art. 6 (1) și art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) și art. 53 alin. (2) din Constituția României?
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare.
Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.
Conform dispozițiilor art. 36 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare, la ședința de judecată a participat domnul Costin Cristian Pușcă, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite.
Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie.
Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.448/1/2025 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
De asemenea, a menționat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curțile de apel, Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală; ulterior, contestatorul, prin apărători aleși, a transmis la dosarul cauzei concluzii scrise, precum și o cerere privind sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ.
Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problemele supuse dezbaterii în Dosarul nr. 1.448/1/2025.
Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv nu este îndeplinită condiția negativă potrivit căreia instanța supremă să nu fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.
În acest sens, a arătat că întrebările adresate instanței supreme, în esență, au ca obiect o serie de probleme care au făcut deja obiectul unor decizii lămuritoare prin considerentele deciziilor nr. 17/2021, nr. 7/2016 și nr. 12/2017, instanța supremă oferind interpretări obligatorii și repere suficiente de interpretare ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu aplicabilitate generală.
A susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a mai fost sesizată cu o întrebare, în esența ei identică, respectiv posibilitatea instanței, în faza judecății, de a înlătura de la aplicare dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportate la art. 40 alin. (1) din Codul penal în situația particulară a persoanei condamnate care, ca urmare a aplicării acestor dispoziții, ar executa o pedeapsă rezultantă mai mare decât dacă ar executa succesiv mandatele de executare a pedepsei emise pentru faptele concurente, întrebare ce a făcut obiectul analizei în considerentele Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, la sesizarea Curții de Apel Brașov.
Se observă că situația premisă în cauza ce a suscitat sesizarea care a făcut obiectul Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021 este, în parte, aceeași ca în cazul prezentei sesizări, respectiv necesitatea contopirii pedepselor aplicate printr-o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă rezultantă pentru comiterea unui număr mare de infracțiuni (27 de infracțiuni) sub imperiul Codului penal anterior și printr-o hotărâre (nedefinitivă) de condamnare la o pedeapsă rezultantă pentru două infracțiuni comise sub imperiul Codului penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, caz în care s-ar ajunge la maximul general al pedepsei închisorii, această situație fiind evident defavorabilă inculpatului în raport cu cea în care ar executa succesiv mandatele de executare emise pentru faptele concurente.
Diferența dintre cele două sesizări este aceea că prezenta sesizare s-a realizat în cadrul procedurii prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 40 alin. (2) din Codul penal, iar sesizarea anterioară s-a realizat în cursul judecății, punându-se tot problema obligativității aplicării dispozițiilor art. 10, dar prin raportare la art. 40 alin. (1) din Codul penal.
În motivarea Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021 s-a reținut că simpla lectură a celor două articole [art. 40 alin. (1) din Codul penal și art. 10 din Legea nr. 187/2012] este lămuritoare, neimpunându-se intervenția instanței supreme prin mecanismul întrebării prealabile.
De asemenea, a susținut că obligativitatea aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, cu consecința aplicării tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, potrivit regulilor prevăzute de Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, atunci când concursul este alcătuit din infracțiuni comise sub imperiul acestui cod și infracțiuni comise sub imperiul Codului penal anterior, a fost stabilită prin dezlegarea dată de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău în considerentele căreia s-a menționat explicit și faptul că soluția este valabilă și în ipoteza rămânerii definitive a mai multor hotărâri judecătorești, intrate în puterea lucrului judecat, pronunțate pentru fapte concurente săvârșite și anterior și ulterior intrării în vigoare a Codului penal pus în aplicare prin Legea nr. 187/2012.
A mai arătat că, pentru a răspunde la întrebările formulate de instanța de trimitere, instanța supremă ar trebui să analizeze situația juridică a condamnatului, să aplice dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 40 alin. (2) și art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, să verifice dacă infracțiunile pentru care a fost condamnat intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii Europene, doar astfel fiind incidente dispozițiile prevăzute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, să verifice dacă în situația concretă a acestui condamnat se încalcă principiile statuate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ori principiile inserate în Constituția României la care instanța de trimitere a făcut referire în conținutul ambelor întrebări.
Or, numai instanța de trimitere poate dispune cu privire la modalitatea de aplicare a art. 10 din Legea nr. 187/2012 în situația specifică a persoanei condamnate definitiv, prin hotărâri distincte, pentru infracțiuni concurente comise sub imperiul ambelor coduri penale, cu particularitatea că persoana a fost condamnată pentru un număr foarte mare de fapte comise sub imperiul Codului penal anterior la pedepse individuale cu închisoarea mari, dar căreia i s-a aplicat o pedeapsă rezultantă a închisorii în cuantum redus, caz în care persoana condamnată ajunge în situația de a executa o pedeapsă rezultantă a închisorii cu o durată mai mare decât durata detenției în cazul executării consecutive a pedepselor rezultante.
Particularitatea acestei cauze derivă din faptul că dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 care impun tratamentul sancționator al concursului reglementat de Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 se aplică, în cazul concret, unui concurs alcătuit într-o mai mare măsură din infracțiuni comise sub imperiul Codului penal anterior, care prevedea o altă filosofie a tratamentului sancționator al concursului din perspectiva sporului ce putea fi aplicat în cazul pedepselor cu închisoarea, spor care era facultativ și variabil, dar cu un maxim de 5 ani, spre deosebire de sporul ce poate fi aplicat potrivit Codului penal în vigoare care este obligatoriu, fix și fără a avea un maxim numeric ab initio stabilit.
Însă, este în sarcina instanței de fond să analizeze dacă, în cauza concretă, este incidentă aplicarea într-o anumită măsură retroactivă a unui tratament sancționator mai aspru al concursului de infracțiuni în ceea ce privește infracțiunile multiple comise sub imperiul Codului penal anterior pentru care s-au stabilit pedepse mari, dar cu o pedeapsă rezultantă redusă și dacă această eventuală aplicare a legii contravine dispozițiilor art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum au fost interpretate pe cale jurisprudențială, și al cărui domeniu de aplicare și ale cărui garanții, în special cea privind neaplicarea retroactivă a legii penale mai severe, cuprind și cazul modificării pedepselor și aplicării unei pedepse rezultante ca urmare a concursului de infracțiuni constatat în faza executării.
În ceea ce privește cererea privind sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ, reprezentantul Ministerului Public a formulat concluzii de respingere ca inadmisibilă.
Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 41 din data de 30 mai 2025, pronunțată în Dosarul nr. 5.455/180/2022**/a2, Tribunalul Bacău - Secția penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind următoarele chestiuni de drept:
a)Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situația în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralități de infracțiuni săvârșite sub imperiul Codului penal din 1969 și al celui din 2014, având în vedere principiile legalității pedepsei, autorității de lucru judecat, individualizării pedepselor și proporționalității protecției penale, poate fi aplicată o nouă pedeapsă rezultantă care să depășească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate?b) Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, aplicarea unei pedepse rezultante, care depășește cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante inițiale, este compatibilă cu art. 3, art. 5, art. 6 (1) și art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) și art. 53 alin. (2) din Constituția României?
Articolul 585 alin. (1) din Codul de procedură penală
Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații:
a)concursul de infracțiuni;
b)recidiva;
c)pluralitatea intermediară;
d)acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.
Articolul 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.
Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009
Articolul 38Concursul de infracțiuni
(1)Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
(2)Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.
Articolul 39Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni
(1)În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:
a)când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;
b)când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
c)când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
d)când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;
e)când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).
(2)Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.
Articolul 40Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente
(1)Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 39.
(2)Dispozițiile art. 39 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.
(3)Dacă infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente.
(4)Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
(5)În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Tribunalul Bacău - Secția penală este învestit, în ultim grad de jurisdicție, cu soluționarea contestației formulate de contestatorul-condamnat F.M. împotriva Sentinței penale nr. 249 din 26.02.2025, pronunțată de Judecătoria Bacău, Secția penală.
Prin Sentința penală nr. 961 din 2.06.2021 a Judecătoriei Bacău, Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 12.173/180/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 250 din 17.03.2022 a Curții de Apel Bacău, a fost condamnat inculpatul F.M. la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare pentru infracțiuni săvârșite sub imperiul vechiului Cod penal (22 de infracțiuni de înșelăciune sancționate cu pedeapsa de 5 ani închisoare pentru fiecare, 10 infracțiuni de fals sancționate cu pedeapsa de 2 ani închisoare pentru fiecare, o infracțiune de fals material în înscrisuri oficiale sancționată cu pedeapsa de 3 ani închisoare).
Prin Sentința penală nr. 324 din 5.03.2020 a Judecătoriei Bacău, Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 11.058/180/2019, definitivă prin Decizia penală nr. 1.167 din 18.12.2020 a Curții de Apel Bacău, a fost condamnat inculpatul F.M. la pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare pentru două infracțiuni săvârșite sub imperiul noului Cod penal (o infracțiune de hărțuire, pentru care s-a aplicat o pedeapsă de 6 luni închisoare și o infracțiune de șantaj pentru care s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare).
Primul ciclu procesual: prin Sentința penală nr. 1.421 din 16.10.2023 pronunțată de Judecătoria Bacău, Secția penală, s-a admis sesizarea judecătorului delegat cu supravegherea din cadrul Judecătoriei Bacău cu privire la Sentința penală nr. 961 din 2.06.2021 a Judecătoriei Bacău, pronunțată în Dosarul nr. 12.173/180/2016 al Judecătoriei Bacău, definitivă prin Decizia penală nr. 250 din 17.03.2022 a Curții de Apel Bacău, și Sentința penală nr. 324 din 5.03.2020 a Judecătoriei Bacău, pronunțată în Dosarul nr. 11.058/180/2019 al Judecătoriei Bacău, Definitivă prin Decizia penală nr. 1.167 din 18.12.2020 a Curții de Apel Bacău, ambele referitoare la intimatul F.M., și s-a dispus repunerea pedepselor componente în individualitatea lor, s-a reținut că pedepsele aplicate sunt concurente, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 2 ani închisoare, dispunând executarea pedepsei rezultante de 7 ani închisoare.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău.
Prin Decizia penală nr. 426/C din 21.12.2023, Tribunalul Bacău, Secția penală, a admis contestația parchetului, a desființat în totalitate sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare, reținând în considerente că infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea intimatului F.M. prin cele două sentințe penale sunt concurente, concurs de infracțiuni ce s-a definitivat la data de 12.06.2019, data ultimului act material al infracțiunii prevăzută de art. 208 alin. (1) din Codul penal (după momentul intrării în vigoare a noului Cod penal), iar instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și nici cele statuate prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Al doilea ciclu procesual: prin Sentința penală nr. 1.136 din 26.06.2024 pronunțată de Judecătoria Bacău, Secția penală, s-a admis din nou sesizarea judecătorului delegat cu supravegherea din cadrul Judecătoriei Bacău cu privire la sentințele penale menționate, rămase definitive prin deciziile succesive ale Curții de Apel Bacău, s-a dispus repunerea pedepselor componente pentru săvârșirea infracțiunilor potrivit noului Cod penal în individualitatea lor, s-a reținut că pedepsele aplicate sunt concurente cu cele săvârșite potrivit vechiului Cod penal, pe care nu le-a repus în individualitate, s-a aplicat la pedeapsa rezultantă mai gravă, stabilită în mod definitiv de Curtea de Apel Bacău pentru infracțiunile prevăzute în vechiul Cod penal, un spor de o treime, prevăzut de prevederile noului Cod penal privind concursul de infracțiuni, dispunându-se executarea pedepsei rezultante de 8 ani închisoare.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău.
Prin Decizia penală nr. 348/C din 8.11.2024, Tribunalul Bacău, Secția penală, a admis contestația parchetului, a desființat în totalitate sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare, reținând în considerente că, în ciclul procesual anterior, instanța de control judiciar a constatat expres că infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea intimatului F.M. prin cele două sentințe penale sunt concurente și s-au trasat directive clare pentru instanța de fond sub aspectul dispozițiilor legale ce se impun a fi aplicate, indicându-se expres primei instanțe aplicabilitatea Deciziei nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aspecte ignorate de prima instanță.
Al treilea ciclu procesual: prin Sentința penală nr. 249 din 26.02.2025 pronunțată de Judecătoria Bacău, Secția penală, s-a admis din nou sesizarea judecătorului delegat cu supravegherea din cadrul Judecătoriei Bacău cu privire la sentințele penale menționate, rămase definitive prin deciziile succesive ale Curții de Apel Bacău, s-a dispus repunerea pedepselor componente pentru săvârșirea tuturor infracțiunilor în individualitatea lor, s-a reținut că pedepsele aplicate sunt concurente, s-a aplicat pedeapsa cea mai gravă, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 48 de ani și 8 luni închisoare, dispunând executarea pedepsei maxime prevăzute de lege de 30 de ani de închisoare.
Împotriva Sentinței penale nr. 249 din 26.02.2025 pronunțată de Judecătoria Bacău, Secția penală, a formulat contestație contestatorul condamnat F.M., acesta susținând, în esență, că nu se poate stabili o pedeapsă pentru o pluralitate de infracțiuni mai mare decât cea stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare fără încălcarea principiului legalității sancțiunilor de drept penal; nu se poate reindividualiza pedeapsa rezultantă, în sensul măririi acesteia peste limita stabilită în mod definitiv de o instanță superioară, fără încălcarea principiului autorității de lucru judecat; în procedura modificării pedepselor instanța nu este învestită cu stabilirea unei pedepse rezultante diferite de cele rămase definitive prin hotărâri ale unor instanțe superioare, ci cu concilierea unor pedepse, potrivit regulilor concursului de infracțiuni, fără încălcarea principiului individualizării pedepselor. Prin stabilirea unui alt mod de calcul al pedepsei, prin ajungerea la limite superioare cumulului aritmetic al pedepselor rezultante, se realizează o nouă individualizare a pedepsei, care nu poate fi făcută în procedura modificării pedepsei; stabilirea unei pedepse rezultante de 30 de ani, mult superioară cumulului aritmetic al pedepselor rezultante stabilite pentru cele două pluralități de infracțiuni de către două instanțe diferite în două proceduri diferite încalcă flagrant principiul proporționalității sancțiunilor penale.
La termenul din data de 20 mai 2025, Tribunalul Bacău a pus în discuția părților cererea formulată de către condamnatul inculpat F.M., prin apărători aleși, privind sesizarea instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și, la data de 30.05.2025, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.
Cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării, instanța de trimitere, având în vedere faptul că motivele de contestație vizează tocmai aspecte legate de limitele aplicării art. 585 din Codul de procedură penală în conformitate cu art. 10 din Legea nr. 187/2012, cu implicare directă asupra cuantumului pedepsei rezultante, pentru a preîntâmpina o eventuală antepronunțare în privința căii de atac formulate, a prezentat argumentele esențiale care fundamentează neclaritatea chestiunii de drept.
Din răspunsurile transmise de către instanțele judecătorești consultate s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate două orientări:
Într-o primă orientare, s-a susținut atât faptul că în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situația în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralități de infracțiuni săvârșite sub imperiul Codului penal din 1969 și al celui din 2014, având în vedere principiile legalității pedepsei, autorității de lucru judecat, individualizării pedepselor și proporționalității protecției penale, poate fi aplicată o nouă pedeapsă rezultantă care să depășească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate, cât și că în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală aplicarea unei pedepse rezultante, care depășește cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante inițiale, este compatibilă cu art. 3, art. 5, art. 6 (1) și art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) și art. 53 alin. (2) din Constituția României.
În argumentarea opiniei exprimate, instanțele au arătat, în esență, că dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 stabilesc, în mod imperativ și fără excepții ori limitări, o modalitate de sancționare a pluralității de infracțiuni sub forma concursului de infracțiuni prin aplicarea regulilor din Codul penal actual, în situația în care cel puțin una dintre infracțiuni a fost comisă după intrarea în vigoare a acestei noi reglementări. Or, aceste dispoziții sunt clare și, atâta vreme cât una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub imperiul noii reglementări, urmează ca tratamentul sancționator pentru pluralitatea de infracțiuni să fie stabilit potrivit acestei reglementări, orice altă modalitate de stabilire a cuantumului noii pedepse rezultante (prin limitarea la cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante) fiind de natură a adăuga la lege.
În cea de-a doua orientare, se consideră că în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situația în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralități de infracțiuni săvârșite sub imperiul Codului penal din 1969 și al celui din 2014, având în vedere principiile legalității pedepsei, autorității de lucru judecat, individualizării pedepselor și proporționalității protecției penale, nu poate fi aplicată o nouă pedeapsă rezultantă care să depășească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate, cât și că în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală aplicarea unei pedepse rezultante, care depășește cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante inițiale, nu este compatibilă cu art. 3, art. 5, art. 6 (1) și art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) și art. 53 alin. (2) din Constituția României.
În argumentarea opiniei, instanțele au arătat, în esență, că se impune aplicarea unei pedepse rezultante care să nu depășească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante inițiale, în caz contrar aplicarea regimului sancționator al concursului de infracțiuni ar conduce la crearea unei situații mai grele pentru condamnat față de ipoteza în care situația sa juridică nu ar fi analizată în cadrul acestei proceduri.B. Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Din perspectiva hotărârilor obligatorii pronunțate de instanța supremă au fost identificate următoarele decizii relevante în privința problemei de drept ce formează obiectul sesizării, respectiv:
–Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016);
–Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021);
–Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017).C. Jurisprudența Curții Constituționale
În urma examenului de jurisprudență la nivelul Curții Constituționale a României, au fost identificate mai multe decizii care au relevanță cu privire la problema de drept supusă dezlegării, dintre care menționăm:
–Decizia nr. 93 din 16 martie 2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și ale art. 39 alin. (1) lit. b) și ale art. 40 alin. (1) din Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 15 iunie 2023), prin care Curtea Constituțională a constatat că „s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă identică. Astfel, prin Decizia nr. 379 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1241 din 29 decembrie 2021, Decizia nr. 291 din 6 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 19 august 2021, Decizia nr. 853 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 1 martie 2021, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016, Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018, și Decizia nr. 859 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2019, Curtea a reținut că, în baza dispozițiilor criticate, tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Cu alte cuvinte, dacă cel puțin una dintre infracțiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracțiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancționator al concursului va fi, în mod obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal, chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârșit configurația concursului.“;
–Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016), prin care Curtea Constituțională a reținut că „inculpatul, prin săvârșirea unei infracțiuni și sub imperiul legii noi, a înțeles să o încalce și pe aceasta, expunându-se consecințelor care derivă din acest fapt, așa încât aplicarea dispozițiilor legii noi în privința concursului, în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni sub legea nouă, era previzibilă pentru inculpat. În aceste condiții, Curtea constată că este pe deplin justificată opțiunea legiuitorului de a reglementa tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni în mod diferit, după cum toate infracțiunile din structura pluralității au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969, judecarea lor având loc sub legea nouă, situație tranzitorie în care aplicarea legii penale mai favorabile se va face potrivit Deciziei Curții nr. 265 din 6 mai 2014, ori cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se aplica pedeapsa rezultantă potrivit legii noi - ce reflectă interesele apărării sociale la acel moment - sub incidența căreia s-a definitivat concursul de infracțiuni. De altfel, Curtea a subliniat, în mod constant, în jurisprudența sa, că pentru situații juridice diferite legiuitorul poate institui un regim juridic diferit, fără a încălca, în acest fel, principiul constituțional al egalității în drepturi.“ (paragraful 18).
În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.
Facultatea de Drept din cadrul Universității „Babeș Bolyai“ din Cluj-Napoca a exprimat opinia conform căreia sesizarea este inadmisibilă întrucât nu este îndeplinită condiția privind existența unei veritabile chestiuni de drept în materie penală, din perspectiva inexistenței unei dificultăți rezonabile de interpretare a normelor juridice aplicabile.
În acest sens, s-a susținut că, deși soluția pronunțată de Judecătoria Bacău în cel de-al treilea ciclu procesual poate părea inechitabilă, ea reprezintă aplicarea corectă a legii, întrucât practica judiciară confirmă că infracțiunile concurente pot fi judecate separat, situație în care se impune ulterior stabilirea unei pedepse unice, iar din coroborarea expresă a art. 585 din Codul de procedură penală, art. 40 alin. (2) din Codul penal și art. 10 din Legea nr. 187/2012 - norme deja interpretate cu valoare obligatorie prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - rezultă fără echivoc obligația descontopirii rezultantelor parțiale și a contopirii tuturor pedepselor potrivit regulilor mai severe ale actualului Cod penal, astfel încât inculpatul să fie plasat în situația juridică în care s-ar fi aflat dacă toate faptele ar fi fost judecate de o singură instanță, motiv pentru care nu se justifică activarea mecanismului întrebării prealabile.
Ministerul Public a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării întrucât nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, atât în ceea ce privește absența unei dezlegări anterioare date cu titlu obligatoriu de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și condiția referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile.
S-a susținut că instanța supremă, prin Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, a fost deja învestită cu o întrebare esențial identică, referitoare la posibilitatea instanței de a înlătura aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 40 alin. (1) din Codul penal atunci când aceasta ar conduce la o pedeapsă rezultantă mai mare decât executarea succesivă a pedepselor, context în care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă pe motiv că dispozițiile legale incidente sunt clare, nu ridică îndoieli rezonabile, iar întrebarea urmărea doar confirmarea soluției anticipate de instanța de trimitere. S-a subliniat că aceeași premisă - concurs între infracțiuni comise sub imperiul vechiului și noului Cod penal, cu atingerea maximului general - se regăsește și în cauza actuală, singura diferență fiind faza procesuală, chiar dacă sesizarea de acum invocă suplimentar principii și dispoziții constituționale și convenționale.
În plus, s-a arătat că obligativitatea aplicării art. 10 din Legea nr. 187/2012, cu consecința supunerii concursului de infracțiuni regulilor de sancționare prevăzute de noul Cod penal, atunci când pluralitatea este alcătuită din fapte comise sub ambele coduri, a fost deja stabilită prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și consolidată prin Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, aceste dezlegări având aplicabilitate generală, inclusiv în ipoteza existenței unor hotărâri definitive succesive, indiferent de momentul constatării concursului sau de modalitatea executării pedepsei. Aceeași interpretare a fost confirmată de Curtea Constituțională printr-o jurisprudență constantă (14 decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate), care a considerat clare și obligatorii dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 39 și art. 40 din Codul penal. În aceste condiții, s-a reținut că prezenta sesizare nu vizează interpretarea in abstracto a normei, ci modul concret de aplicare a acesteia într-o cauză particulară, în care, prin aplicarea regulilor noi, condamnatul ar ajunge să execute o pedeapsă rezultantă mai mare decât cea stabilită sub legea veche - problemă ce ține de analiza eventualei aplicări retroactive a unui tratament sancționator mai sever și de compatibilitatea acestuia cu art. 7 CEDO, atribuție ce revine exclusiv instanței de fond.
Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
Examinând sesizarea formulată, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legale incidente și problemele de drept ce se solicită a fi dezlegate, reține următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Ca urmare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigențe:
–instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;
–soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;
–chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare.
Examinând admisibilitatea sesizării prin prisma criteriilor sus-menționate, se constată următoarele:
a)În speță, este îndeplinită prima condiție analizată referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Tribunalul Bacău fiind învestit, în Dosarul nr. 5.455/180/2022**a2, cu soluționarea contestației formulate de condamnatul F.M. împotriva Sentinței penale nr. 249 din 26.02.2025 pronunțate de Judecătoria Bacău.
b)Sub aspectul celei de-a doua condiții enunțate, se constată că ambele întrebări formulate de instanța de trimitere privesc, în esență, același aspect, respectiv dacă, în contextul procedurii prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală, în faza de executare, poate fi înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 40 alin. (2) din Codul penal referitoare la contopirea pedepselor aplicate prin două hotărâri definitive de condamnare la câte o pedeapsă rezultantă pentru mai multe infracțiuni concurente, în situația particulară în care noua pedeapsă rezultantă obținută prin aplicarea acestor dispoziții ar depăși cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate.
Instanța supremă a reținut în jurisprudența sa că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016, Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 16 martie 2016, Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016, Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016, și Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).
În ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce țin de situația în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii“.
De asemenea, se observă că scopul reglementării art. 475 din Codul de procedură penală este preîntâmpinarea apariției practicii neunitare, titulari ai cererii de sesizare fiind doar instanțele, acestea având un drept suveran de a aprecia asupra sesizării, atunci când completul sesizat constată că, la procesul deliberării, interpretarea normelor de drept constituie o dificultate.
Din lecturarea încheierii prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție cu întrebările supuse dezbaterii se observă că acestea nu ridică probleme de interpretare a textului legal întrucât dispozițiile art. 40 alin. (2) din Codul penal instituie, în mod clar și neechivoc, obligativitatea contopirii pedepselor pentru infracțiuni concurente, iar conținutul normei juridice nu generează dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească.
În acest context, se reține că, în realitate, instanța de trimitere solicită pronunțarea unei soluții care să consacre o derogare de la regulile privind aplicarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, în sensul neaplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, prin raportare la art. 40 alin. (2) din Codul penal.
O asemenea derogare este fundamentată fie pe principiile legalității pedepsei, autorității de lucru judecat, individualizării și proporționalității sancțiunii penale, fie pe dispozițiile art. 3, art. 5, art. 6 alin. (1) și art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) și art. 53 alin. (2) din Constituția României.
Or, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în considerentele Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018), „procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată (…) de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței“.
Prin urmare, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală poate fi făcută numai în ipoteza în care, în cursul soluționării unei cauze, se pune problema interpretării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea conduce la adoptarea unor soluții diferite în rezolvarea aceleiași spețe.
De asemenea, sub acest aspect, se constată că reluarea judecății cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere în cel de-al treilea ciclu procesual nu se datorează unei dificultăți de interpretare a dispozițiilor legale incidente - modalitatea de contopire a pedepselor fiind deja indicată de instanța de control judiciar încă din primul ciclu procesual -, ci mai degrabă necesității de a evita aplicarea unei pedepse vădit inechitabile, prin raportare la pedepsele stabilite prin cele două hotărâri definitive de condamnare.
Or, prin Decizia nr. 7 din 2.03.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit în mod clar că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal și art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
În concluzie, nu se constată existența unor dispoziții legale neclare, echivoce, a căror interpretare să solicite intervenția instanței supreme referitor la obligativitatea aplicării dispozițiilor art. 40 din Codul penal, obligativitate ce nu poate fi înlăturată nici în ipoteza particulară invocată de instanța de trimitere întrucât legea nu prevede excepții de la regula menționată, nici măcar pentru ipoteza în care inculpatul, în urma operațiunii de contopire, ar ajunge să execute o pedeapsă rezultantă cu o durată mai mare decât cea care ar rezulta în urma executării succesive a pedepselor rezultante parțiale.
Cu referire la condiția negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă și să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, se constată că și această condiție de admisibilitate nu este îndeplinită.
Potrivit jurisprudenței Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintetizată în considerentele Deciziei nr. 22 din 27 noiembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 7 februarie 2020), condiția ca „Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii“ presupune ca instanța supremă să nu fi statuat prin dispozitivul și considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept. În ipoteza în care considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare conțin elemente suficiente care să conducă la dezlegarea chestiunii de drept, sesizarea devine inadmisibilă.
Astfel, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost anterior sesizată cu o chestiune de drept substanțial identică, vizând posibilitatea instanței, în faza de judecată, de a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, raportat la art. 40 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care aplicarea acestora ar conduce la o pedeapsă rezultantă mai mare decât executarea succesivă a pedepselor, sesizare ce a fost soluționată prin Decizia nr. 17 din 17 martie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021).
Atât cauza soluționată prin Decizia nr. 17/2021, cât și cea pendinte au la bază aceeași premisă - contopirea pedepselor aplicate pentru infracțiuni săvârșite sub imperiul vechiului și noului Cod penal, situație ce a condus la atingerea maximului general al pedepsei închisorii, într-un sens defavorabil inculpatului. Singura diferență între cele două sesizări constă în aceea că prima a vizat faza de judecată, în timp ce prezenta sesizare privește faza de executare, în care există două hotărâri definitive de condamnare.
Instanța supremă, prin Decizia ultim menționată nr. 17/2021, a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția penală, reținând în cuprinsul considerentelor că nu se poate folosi procedura hotărârii prealabile atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate în cauză, simpla lectură a celor două articole [art. 40 alin. (1) din Codul penal și art. 10 din Legea nr. 187/2012] fiind lămuritoare și neimpunând intervenția instanței supreme.
În consecință, s-a reținut, fără vreo distincție, că dispozițiile art. 40 alin. (1) din Codul penal instituie în mod clar și neechivoc obligativitatea contopirii pedepselor pentru infracțiuni concurente și conținutul normei nu generează dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească.
De altfel, obligativitatea aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, care impune folosirea regulilor privind concursul de infracțiuni prevăzute de Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, atunci când acesta reunește infracțiuni comise atât sub imperiul noului Cod penal, cât și al celui adoptat prin Legea nr. 15/1968, a fost consacrată prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Prin această decizie, pronunțată ca urmare a sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău, s-a statuat în mod expres că aceeași soluție se aplică și în situația existenței mai multor hotărâri definitive, aflate în puterea lucrului judecat, pronunțate pentru fapte concurente săvârșite atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a noului Cod penal.
Mai mult decât atât, în considerentele Deciziei nr. 12 din 25 aprilie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care a fost respinsă sesizarea formulată de Tribunalul Ialomița, s-a reținut, în esență, că soluția stabilită prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, referitoare la tratamentul sancționator aplicabil pluralității de infracțiuni ce cuprinde fapte comise atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a Codului penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, are caracter general. Aceasta este aplicabilă în toate ipotezele de pluralitate, indiferent de momentul în care se constată existența acesteia - în cursul judecății uneia dintre infracțiuni, al tuturor sau ulterior rămânerii definitive a hotărârilor succesive -, precum și indiferent de modalitatea de executare a pedepsei inițial dispuse, fie ea suspendată, fie executată efectiv.
Desigur, instanțelor de judecată le revine sarcina să verifice, în cazul concret, dacă aplicarea dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Codul penal și art. 10 din Legea nr. 187/2012 respectă principiile proporționalității pedepselor, securității juridice, accesibilității și previzibilității desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 3, art. 5 paragraful 1 lit. a) și art. 7 din Convenție, iar în caz contrar să le lase neaplicate în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României.
În consecință, se constată că instanța supremă a oferit deja interpretări obligatorii și repere de aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, cu valoare generală, valabile în orice cauză în care aceste prevederi sunt incidente. Prin urmare, mecanismul hotărârii prealabile nu poate fi utilizat atunci când se urmărește doar aplicarea unui text de lege deja interpretat la circumstanțe particulare, determinate de elemente de fapt diferite.
În ceea ce privește solicitarea de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului cu o cerere de aviz consultativ referitor la problema de drept invocată de către contestator, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că solicitarea de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului este inadmisibilă având în vedere soluția de inadmisibilitate adoptată cu privire la problema de drept supusă dezlegării.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 și 476 din Codul de procedură penală, sesizarea formulată de Tribunalul Bacău, Secția penală va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 477 din Codul de procedură penală.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bacău - Secția penală, în Dosarul nr. 5.455/180/2022**/a2, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
a)Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, în situația în care există două pedepse rezultante stabilite prin hotărâri definitive pentru două pluralități de infracțiuni săvârșite sub imperiul Codului penal din 1969 și al celui din 2014, având în vedere principiile legalității pedepsei, autorității de lucru judecat, individualizării pedepselor și proporționalității protecției penale, poate fi aplicată o nouă pedeapsă rezultantă care să depășească cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante definitiv aplicate?b) Dacă, în procedura prevăzută în art. 585 din Codul de procedură penală, aplicarea unei pedepse rezultante, care depășește cumulul aritmetic al celor două pedepse rezultante inițiale, este compatibilă cu art. 3, art. 5, art. 6 (1) și art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (12) și art. 53 alin. (2) din Constituția României?
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2025.
PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
ELENI CRISTINA MARCU
Magistrat-asistent,
Costin Cristian Pușcă
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
