Decizia nr. 630 din 15 octombrie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. a) și c) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în Dosarul nr. 5.328/62/2016/a2 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.126D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală. În susținerea soluției solicitate reține că orice măsură de supraveghere tehnică presupune o ingerință în respectarea anumitor drepturi și libertăți fundamentale, însă, prin modalitatea în care a reglementat această măsură, legiuitorul a respectat exigențele prevăzute de art. 53 din Legea fundamentală. Reține, totodată, că textul de lege criticat stabilește condițiile ce trebuie verificate de judecătorul de drepturi și libertăți pentru a încuviința o astfel de măsură, iar persoana supusă unei astfel de măsuri are posibilitatea, ulterior, să critice atât condițiile în care au fost dispuse, cât și punerea în executare a acestor măsuri. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, apreciază că aceasta este inadmisibilă, întrucât autorul pleacă de la premisa că și în cazul nulității relative vătămarea ar trebui să fie prezumată, și nu dovedită, ceea ce ar duce la anihilarea unei diferențe de regim juridic între nulitatea relativă și nulitatea absolută. Precizează că normele procesual penale criticate au mai fost examinate din perspectiva unor critici similare cu cele formulate în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 23 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 5.328/62/2016/a2, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. a) și c) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în soluționarea contestației formulate împotriva Încheierii nr. 12/CP din data de 5 mai 2017, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Covasna în Dosarul nr. 5.328/62/2016/a2.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate în ceea ce privește dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, autorul susține, în esență, că acestea nu conțin suficiente garanții contra unei aplicări arbitrare. Invocă - pentru a susține lipsa de previzibilitate a dispozițiilor criticate, precum și faptul că acestea nu impun în sarcina organului judiciar să demonstreze că probele ar putea fi obținute și în alt mod, că obținerea lor ar presupune dificultăți ori că există un pericol pentru siguranța persoanelor - Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 10 februarie 2009, pronunțată în Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei, în condițiile în care susține că legea din Moldova este oarecum similară legislației din România în această materie. Face referire la paragrafele 44, 47 și 51 ale hotărârii precitate, pe care le apreciază ca fiind relevante, în care instanța de la Strasbourg a reținut că „natura infracțiunilor pentru care poate fi autorizată măsura interceptării convorbirilor telefonice nu este suficient de clar definită în legislația în domeniu“, că „judecătorul de instrucție joacă un rol foarte limitat“, iar numărul autorizărilor este „neobișnuit de mare“, astfel încât Curtea a considerat necesar a atenționa asupra faptului că „înregistrarea convorbirilor telefonice este o ingerință foarte serioasă în drepturile individului și numai niște motive solide bazate pe o bănuială rezonabilă că persoana este implicată într-o activitate criminală gravă pot servi ca temei de autorizare.“ Din această perspectivă, afirmă că Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în decurs de patru ani, în perioada 2011-septembrie 2016, 4522 din 4523 de cereri de supraveghere tehnică, apreciind că numărul de solicitări este enorm raportat la categoria de persoane vizate, ținând cont de competența instanței supreme în această materie, respectiv parlamentari, miniștri, o parte dintre procurori și judecători, alte persoane. De asemenea, susține că și la nivelul curților de apel au fost emise mii de mandate de supraveghere tehnică, în condițiile în care competența materială și personală a curților de apel este destul de restrânsă în această materie. Arată că afirmațiile anterioare urmează a fi dovedite prin depunerea la dosar, în ședința publică, a unor materiale solicitate de la instanțele de judecată din țară.

6.Cât privește dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, susține, în esență, că acestea sunt constituționale numai în măsura în care existența unei vătămări a dreptului părților este prezumată în mod relativ, iar sarcina probei aparține celui care afirmă lipsa vătămării. În caz contrar, consideră că sunt încălcate atât dispozițiile art. 1 din Constituție care consacră caracterul de stat de drept al României și caracterul obligatoriu al respectării legii și dispozițiile art. 21 și art. 53 din Legea fundamentală, cât și prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată că judecătorul de cameră preliminară de la tribunal a respins solicitările sale de înlăturare a unor mijloace de probă, pe motivul că nu a dovedit existența unei vătămări.

7.Curtea de Apel Brașov - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că reglementarea cazurilor de nulitate absolută și relativă și a condițiilor în care acestea pot fi invocate reprezintă atribuția legiuitorului, destinatarii normelor juridice urmând să își adapteze conduita procesuală în funcție de conținutul acestor norme. În privința condițiilor de supraveghere tehnică, enumerate în art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, constată că sunt atributul puterii legislative, iar aprecierea îndeplinirii acestora, în fiecare speță în parte, revine organului judiciar care autorizează o astfel de supraveghere, iar, ulterior, judecătorului de cameră preliminară, care verifică legalitatea administrării mijloacelor de probă, inclusiv a condițiilor în care s-a dispus și efectuat o astfel de supraveghere.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

9.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, cât privește dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 840 din 8 decembrie 2015, considerând că rațiunile care au fundamentat soluția din decizia precitată sunt valabile, mutatis mutandis, și în ceea ce privește prezenta cauză. În ceea ce privește dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, observă că acestea conțin reglementări similare celor din art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, astfel încât consideră că cele reținute în deciziile Curții Constituționale nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012 și nr. 92 din 27 februarie 2014 sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză.

10.Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, iar dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Referitor la criticile de neconstituționalitate formulate cu privire la dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, constată că acestea nu pot fi reținute. Reține că dispozițiile criticate reglementează condițiile cumulative necesar a fi îndeplinite pentru ca judecătorul de drepturi și libertăți să dispună supravegherea tehnică. Măsura însăși reprezintă o ingerință în drepturile și libertățile persoanelor, acesta fiind motivul pentru care legiuitorul a instituit o serie de condiții cumulative, prima fiind aceea de „suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni“, aliniindu-se cerințelor constituționale ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți. Apreciază, totuși, că motivele de neconstituționalitate invocate rămân neclare, între dispozițiile naționale criticate și considerentele hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului invocate neexistând identitate. Observă că instanța de la Strasbourg a reținut criticile sub aspectul lipsei de previzibilitate a normelor naționale referitoare la natura infracțiunilor pentru care poate fi autorizată măsura interceptării convorbirilor telefonice, respectiv lipsa de claritate cu privire la limitarea perioadei de aplicare a măsurilor de interceptare a convorbirilor telefonice. În consecință, constată că autorul excepției nu formulează critici explicite ori susțineri individualizate cu privire la art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, aprecierile comparative cu prevederile altui stat nefiind veritabile argumente în sensul neconstituționalității dispozițiilor din dreptul intern.

11.În ceea ce privește dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, observă că textul de lege criticat a fost supus controlului de constituționalitate, fiind pronunțată Decizia nr. 590 din 1 octombrie 2015, prin care s-a constatat constituționalitatea acestuia. Norma criticată reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalității și rezultă din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Analizând cele două tipuri de nulitate, instanța de control constituțional a reținut că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate și al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. Totodată, s-a reținut că textul criticat nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanților la procesul penal. În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanții la procesul penal beneficiază de garanțiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-și apăra inclusiv drepturile și interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor și prin caracterul rezonabil al termenului de soluționare a cauzelor. Invocă, totodată, Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, în care s-a reținut că „impunerea, prin lege, a unor exigențe cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie îngrădiri ale accesului liber la justiție, are o solidă și indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.“ În final, apreciază că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, astfel încât considerentele și soluțiile deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

12.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. a) și c) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul conținut:

–Art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală: „(1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2); […] c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. […]“;

–Art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.“15. În susținerea neconstituționalității normelor procesual penale criticate, cât privește dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 26 privind viața intimă, familială și privată, ale art. 27 referitoare la inviolabilitatea domiciliului, ale art. 28 privind secretul corespondenței și ale art. 53 relative la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. În ceea ce privește dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, susține că acestea sunt contrare atât prevederilor constituționale ale art. 1 privind statul român, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, cât și dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

16.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține, cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice, respectiv autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de instanța de la Strasbourg prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunțată în Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, paragraful 84, prin care s-a reținut că, pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate națională“, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, instanța de la Strasbourg a constatat că trebuie să existe astfel de garanții și pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată.

17.În prezenta cauză, autorul excepției critică normele procesual penale ale art. 139 alin. (1) lit. a) și c), ce reglementează aspecte privind prima etapă, respectiv autorizarea supravegherii tehnice, pentru faptul că acestea nu conțin suficiente garanții contra unei aplicări arbitrare și sunt lipsite de previzibilitate. În acest sens, invocă Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 10 februarie 2009, pronunțată în Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei, paragrafele 44, 47 și 51, în care instanța de la Strasbourg a reținut că „natura infracțiunilor pentru care poate fi autorizată măsura interceptării convorbirilor telefonice nu este suficient de clar definită în legislația în domeniu“, că „judecătorul de instrucție joacă un rol foarte limitat“, iar numărul autorizărilor este „neobișnuit de mare“.

18.Față de criticile autorului excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că posibilitatea interceptării convorbirilor telefonice de către autoritățile statale este prevăzută în toate statele semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că existența unor dispoziții legislative ce acordă competența interceptării corespondenței, trimiterilor poștale și telecomunicațiilor este, în fața unei situații excepționale, necesară într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice și prevenirii săvârșirii de infracțiuni. Instanța europeană a reținut însă că statele contractante nu dispun de latitudinea nelimitată în a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicția lor, sub pretextul apărării democrației (Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunțată în Cauza Klass și alții împotriva Germaniei, paragrafele 48 și 49). Totodată, instanța de la Strasbourg a reținut că, oricare ar fi sistemul de interceptare și supraveghere instaurat, prin examinarea lui, Curtea Europeană trebuie să se convingă de instituirea unor garanții adecvate și suficiente contra posibilelor abuzuri în materie. O asemenea apreciere are un caracter relativ; ea este în funcție de circumstanțele cauzei, de exemplu, de natura, întinderea și durata eventualelor măsuri, rațiunile pentru care au fost dispuse, executarea și controlul executării lor, tipul de posibilitate de plângere împotriva acestei măsuri reglementate în dreptul intern (Hotărârea din 26 martie 1987, pronunțată în Cauza Leander împotriva Suediei, paragraful 60).

19.Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice constituie o ingerință a unei autorități publice în dreptul la respectarea vieții private și la corespondență. O astfel de ingerință va încălca art. 8 paragraful 2 din Convenție, cu excepția cazului în care este „în conformitate cu legea“/„prevăzută de lege“, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime conform paragrafului 2 și, în plus, este „necesară într-o societate democratică“, pentru atingerea scopului urmărit. Sintagma „în conformitate cu legea“ impune, în primul rând, faptul că măsura contestată ar trebui să aibă o bază în dreptul intern. Cu toate acestea, această expresie nu se referă doar la dreptul intern, ci se referă și la calitatea legii, cerându-i să fie compatibilă cu statul de drept. Prin urmare, expresia implică faptul că trebuie să existe o măsură de protecție a dreptului intern împotriva ingerinței arbitrare a autorităților publice în dreptul la respectarea vieții private. Din această cerință rezultă necesitatea ca legea să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, de asemenea, să poată prevedea consecințele pe care aceasta le are asupra sa. Îndeosebi în situația în care o putere a executivului este exercitată în secret, riscul arbitrarului este evident. În contextul măsurilor secrete de supraveghere ori de interceptare a comunicațiilor de către o autoritate a statului, cerința previzibilității implică faptul ca legea internă să fie suficient de clară în scopul de a oferi cetățenilor o indicație adecvată cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritatea poate lua aceste măsuri secrete. Este esențial să existe reguli clare și detaliate în această materie, în special în condițiile în care tehnologia utilizată devine din ce în ce mai sofisticată (Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, paragraful 46).

20.Plecând de la aceste considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din Convenție, în sensul îndeplinirii condiției de a fi previzibilă. Astfel, în scopul evitării abuzurilor, este necesară existența unor garanții minime în lege precum: definirea categoriilor de persoane ale căror convorbiri telefonice puteau fi interceptate, natura infracțiunilor pentru care putea fi dispusă măsura, o limită cu privire la durata măsurii, procedura de întocmire a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, măsurile ce trebuie luate pentru a comunica intact și complet înregistrările realizate, în scopul controlului eventual din partea judecătorului sau al apărării, condițiile în care benzile înregistrate puteau fi șterse sau distruse dacă acuzatul nu mai era trimis în judecată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunțată în Cauza Uzun împotriva Germaniei, paragrafele 64 și 65).

21.Necesitatea existenței setului minim de garanții specifice a fost reținută și prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 43, prin care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională. În considerentele deciziei precitate, Curtea a examinat constituționalitatea normelor procesual penale ce reglementează a doua etapă, referitoare la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, reținând că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opțiune nu se justifică însă în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „alte organe specializate ale statului“, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale, astfel că instanța de control constituțional a constatat că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității (paragrafele 49 și 50).

22.În continuare, Curtea reține că sediul materiei privind autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică îl constituie dispozițiile art. 138-141 din Codul de procedură penală. Dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală reglementează, limitativ, metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Dintre acestea, constituie metode speciale de supraveghere tehnică cele prevăzute la lit. a)-e) ale acestui articol, respectiv: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane. Totodată, în art. 138 alin. (2), (3), (6), (7) și (9) din același act normativ se arată ce se înțelege prin „interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare“, „accesul la un sistem informatic“, „supraveghere video, audio sau prin fotografiere“, „localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice“, respectiv „obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane“. Art. 139 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

23.Așadar, Curtea reține că, potrivit alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală, infracțiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, infracțiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracțiunile de corupție și alte infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracțiunile care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. În legătură cu această primă condiție, Curtea Constituțională a constatat în paragraful 19 al Deciziei nr. 486 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 5 decembrie 2017, că „reglementarea, prin dispoziția de lege criticată, a infracțiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă, în fapt, una dintre garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă, pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8“ din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cât privește sintagma „suspiciune rezonabilă“ [cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2)], Curtea a reținut, în jurisprudența sa, faptul că existența unor „suspiciuni rezonabile“ că a fost comisă o infracțiune presupune date sau informații capabile să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunțată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunțată în Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, fiind atribuția judecătorului speței de a stabili gradul de rezonabilitate al acesteia. Curtea a precizat că nu se poate pune în discuție o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credință, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunțată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, paragraful 53). De asemenea, referitor la semnificația acestui termen, Curtea a reținut că, în doctrină, s-a precizat că suspiciunea rezonabilă reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Totodată, s-a reținut că prin suspiciune rezonabilă trebuie înțeleasă suspiciunea bazată pe motive verosimile/plauzibile (deciziile nr. 185 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, paragraful 19, nr. 381 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, paragraful 21, și nr. 438 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 27 octombrie 2016, paragrafele 18 și 19).

24.Legea procesual penală reglementează și o a doua condiție pentru a se dispune supravegherea tehnică, respectiv ca măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii. Proporționalitatea măsurii supravegherii tehnice este necesar a fi verificată de judecătorul de drepturi și libertăți raportat la unul dintre criteriile alternative enumerate, respectiv particularitățile cauzei (modalitățile concrete în care fapta urmează să fie săvârșită sau a fost săvârșită), importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute (administrarea unor probe care să contribuie la stabilirea adevărului și care, coroborate, conduc la stabilirea vinovăției sau a nevinovăției suspectului) sau gravitatea infracțiunii (proporționalitatea dintre procedeul probatoriu concret care se solicită judecătorului de drepturi și libertăți și tipul de gravitate a infracțiunii). Referitor la această a doua condiție ce trebuie respectată în vederea dispunerii supravegherii tehnice, Curtea a reținut în Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, precitată, paragraful 21, faptul că „o altă condiție ce trebuie îndeplinită este aceea ca ingerința (măsura supravegherii tehnice) să fie proporțională cu scopul urmărit. Or, acest fapt presupune că, pentru a putea fi dispusă măsura supravegherii tehnice, trebuie ca urmărirea penală să privească fapte de o anumită gravitate. În caz contrar, se poate constata lipsa de necesitate într-o societate democratică a reglementării dispunerii măsurii supravegherii tehnice în cadrul urmăririi penale a unor fapte de o gravitate redusă, care nu pot justifica necesitatea ingerinței în viața privată a unei persoane.“25. Prin a treia condiție - ce trebuie îndeplinită cumulativ cu cele menționate anterior în vederea dispunerii măsurii supravegherii tehnice - se solicită ca probele să nu poată fi obținute în alt mod sau obținerea lor să presupună dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori să existe un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Această a treia condiție ce trebuie îndeplinită pentru a fi emis mandatul de supraveghere tehnică este o transpunere a celei de-a doua condiționalități din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv „necesitatea“ - ingerința să fie „necesară întro societate democratică“, pentru atingerea scopului urmărit. Pentru a se verifica dacă metoda de supraveghere tehnică este recomandată, astfel încât să nu se producă limitări ale drepturilor fundamentale ori intruziuni în viața privată a unei persoane decât dacă este absolut necesar, legiuitorul a reglementat, în norma procesual penală, o serie de criterii, alternative, unul dintre acestea fiind acela ca „probele să nu poată fi obținute în alt mod sau obținerea lor să presupună dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta“. Cu alte cuvinte, nu vor putea fi autorizate metode de supraveghere tehnică atunci când teza probatorie a fost deja demonstrată sau argumentată prin alte mijloace de probă ori în măsura în care aceste probe pot rezulta din alte mijloace de probă și prin procedee probatorii neintruzive, ca și atunci când există dificultăți în obținerea probelor, cum ar fi întârzierea în administrarea probei care ar tergiversa soluționarea cauzei, costuri ridicate raportat la obiectul cauzei penale, prejudicierea anchetei, în măsura în care proba ar fi administrată în alt mod transparent. Totodată, este posibilă solicitarea unui mandat de supraveghere tehnică dacă „există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare“, în concret avânduse în vedere siguranța oricărei persoane ce poate fi afectată prin activitățile infracționale.

26.Având în vedere cele reținute anterior, Curtea constată că reglementarea condițiilor/criteriilor precitate constituie garanții specifice îndeplinirii cerinței de previzibilitate a normei în materia autorizării măsurilor de supraveghere tehnică, în condițiile în care instanța de la Strasbourg a reținut, în jurisprudența sa, faptul că „previzibilitatea în contextul special al măsurilor secrete de supraveghere, cum ar fi interceptarea comunicărilor, nu poate însemna faptul ca o persoană să poată să prevadă când există posibilitatea ca autoritățile să-i intercepteze comunicările sale, astfel încât ea să poată să-și adapteze comportamentul în funcție de acest lucru. […] Legislația națională trebuie să fie suficient de clară pentru a da indicii, în mod adecvat, cetățenilor cu privire la circumstanțele și condițiile în care autoritățile publice au competența de a recurge la astfel de măsuri.“ (Decizia din 29 iunie 2006, pronunțată în Cauza Weber și Saravia împotriva Germaniei, paragraful 77, Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunțată în Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei, paragraful 39).

27.Totodată, Curtea observă că procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este reglementată la art. 140 din Codul de procedură penală. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Aceste dispoziții se completează cu prevederile art. 141 alin. (1) din același cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 din Codul de procedură penală ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau a membrilor familiilor acestora și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală. Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă indicarea măsurilor de supraveghere tehnică ce se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei și a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită și încuviințarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporțional și subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi și libertăți. Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților, iar participarea procurorului este obligatorie. În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică, iar, în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 și alin. (1) al art. 140, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviințare a măsurii supravegherii tehnice.

28.Raportat la încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică - față de lipsa de reglementare a unui control a posteriori pe care persoana vizată de măsură să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor anterior menționate și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, Curtea a pronunțat Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională. În acest sens, Curtea a constatat că, în materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică înlăturarea eventualelor încălcări și ale drepturilor și libertăților fundamentale și să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate. În aceste condiții, în cadrul procesului penal, contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice poate fi realizată atât de către inculpat - în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală, cât și de către persoanele care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, așadar, de „persoana vizată“ de această măsură.

29.Așa încât, Curtea constată că existența unui control a posteriori având ca obiect analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, inclusiv verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, constituie o altă garanție a dreptului la viață privată, care conturează și determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia întro societate democratică.

30.În fine, pentru a răspunde tuturor criticilor autorului, Curtea reține faptul că numărul (mare al) autorizărilor în materia metodelor speciale de supraveghere este direct proporțional cu fenomenul infracțional într-o perioadă de timp determinată, fără relevanță din punct de vedere constituțional, în condițiile în care legislația internă, astfel cum s-a reținut anterior, reglementează suficiente garanții împotriva abuzului și arbitrarului, inclusiv cu privire la gradul caracterului rezonabil al bănuielii că o persoană pregătește sau a săvârșit o infracțiune, în vederea autorizării unei astfel de măsuri.

31.Pentru considerentele reținute, excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. a) și c) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

32.Cât privește excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepției susține, în esență, că acestea sunt constituționale numai în măsura în care existența unei vătămări a dreptului părților este prezumată în mod relativ, iar sarcina probei aparține celui care afirmă lipsa vătămării. În concret, arată că judecătorul de cameră preliminară a respins solicitările sale de înlăturare a unor mijloace de probă, pe motivul că nu a dovedit existența unei vătămări.

33.Curtea observă că normele procesual penale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, fiind examinate motive de neconstituționalitate similare, excepția de neconstituționalitate fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 462 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 991 din 22 noiembrie 2018. În motivarea soluției sale, analizând cele două forme ale nulității - nulitatea relativă și nulitatea absolută - Curtea a constatat că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate și al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. De asemenea, Curtea, făcând referire la Decizia nr. 133 din 18 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 aprilie 2004, Decizia nr. 868 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, și Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, a reținut că „nulitatea reprezintă o sancțiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul […] a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deși inițial nu au respectat formele procedurale, își pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce și să dovedească vătămarea pretinsă. […], condiționarea anulării actului de procedură care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege de existența unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificația unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancțiunilor legale sau a unei «derogări» de la obligativitatea respectării legii“.

34.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, atât considerentele, cât și soluția Deciziei nr. 462 din 5 iulie 2018, precitată, își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

35.Distinct de considerentele reținute anterior, Curtea observă că noul Cod de procedură penală, prin dispozițiile art. 280-282, a reformat materia nulităților, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută și suplimentând condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulitățile relative. Modificările aduse regimului nulităților vizează, în special, următoarele aspecte: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acesta, sunt la rândul lor lovite de nulitate; scoaterea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor privind sesizarea instanței, efectuarea anchetei sociale pentru minori, competența materială și după calitatea persoanei a instanței ierarhic superioare celei legal competente, precum și competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală [prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis însă excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională]; instituirea unor nulități absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, iar nu în orice stadiu al procesului; eliminarea posibilității judecătorului/instanței de a invoca, din oficiu, nulitățile relative (cu unele excepții) și de a le lua în considerare în orice stadiu al procesului [prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, este neconstituțională].

36.Nulitățile se pot clasifica, în principal, după două criterii, și anume modul de exprimare în norma juridică, respectiv modul de aplicare și efectele pe care le pot produce. După modul de exprimare în norma juridică, nulitățile sunt exprese - care se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale individualizate de legiuitor [de exemplu, în cazul încălcării normelor prevăzute de dispozițiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală] - și virtuale - care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfășurarea procesului penal, baza legală a nulităților virtuale constituind-o prevederile art. 2 (Legalitatea procesului penal) și ale art. 282 (Nulitățile relative) din Codul de procedură penală. După modul de aplicare și efectele pe care le produc, se deosebesc nulități absolute - care intervin în cazurile prevăzute de dispozițiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală - și nulități relative - care sunt, de regulă, cele virtuale și sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispoziții legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragrafele 30 și 31).

37.În cazul nulităților absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiție în sensul dovedirii existenței acesteia, pe când în cazul nulităților relative - potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticat în cauză - vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancțiune și, chiar dovedită fiind, se va constata incidența nulității relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care - în dispozițiile art. 197 alin. 1 - prevedea existența unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existența unei vătămări aduse drepturilor părților, actuala reglementare restrânge sfera nulităților relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalității procesului fără a atrage însă, în același timp, o vătămare a drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali (Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, precitată, paragraful 20).

38.În aceste condiții, Curtea constată că nulitățile exprese sau „textuale“ sunt acele sancțiuni procedurale expres prevăzute de lege, pe când cele implicite (virtuale) sunt „deduse“ fie din scopul urmărit de o dispoziție legală, fie din formularea utilizată de legiuitor ori din spiritul legii. Semnificația nulităților exprese se reflectă în plan probatoriu, prin instituirea unei prezumții de vătămare. Beneficiază de prezumție cel ce invocă aplicarea sancțiunii nulității exprese. Nulitatea relativă însă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalității și rezultă din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanților la procesul penal (procuror, părți și subiecții procesuali principali), trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu își exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege, iar subiecții procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum și un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale pretins încălcate. Totodată, Curtea observă că, în baza dispozițiilor art. 282 alin. (5) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege - fiind vorba fie de o acceptare tacită, fie de neobservarea încălcării care putea atrage nulitatea relativă - sau a renunțat în mod expres la invocarea acesteia. Așadar, se face distincția între noțiunea de vătămare și cea de interes de a invoca și obține nulitatea, aceasta din urmă reprezentând o condiție generală de exercițiu a oricărei cereri în justiție. Alături de interes, vătămarea este o cerință suplimentară, pentru invocarea nulității relative.

39.Cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziții procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. De altfel, Curtea a reținut că nulitățile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalității, sunt atașate fiecărei norme ce reglementează desfășurarea procesului penal, așa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziții a Codului de procedură penală. Dispozițiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităților relative și care joacă un rol important în desfășurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerințe care asigură organizarea și desfășurarea procesului penal (cu excepția celor aflate sub protecția nulității absolute), competența organelor judiciare (cu excepția celor aflate sub protecția nulității absolute), sesizarea organelor judiciare, forma și conținutul actelor procedurale (cu excepția celor aflate sub protecția nulității absolute), procedura de citare și de comunicare a actelor procedurale, precum și administrarea probelor (Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, precitată, paragraful 28).

40.În ceea ce privește normele privind reglementarea administrării probelor, Curtea a reținut, în considerentele Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017, paragraful 29, că acestea au cea mai mare importanță în desfășurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale. Procedurile legale de obținere a probelor au, în primul rând, scopul de a asigura acuratețea și nevicierea acestora, astfel încât să se garanteze că realitatea obiectivă a faptelor este reflectată în probele respective.

41.Curtea a reținut, totodată, că actuala lege procesual penală introduce conceptul excluderii probelor obținute în mod nelegal. În acest sens, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, instanța de control constituțional a observat că legea procesual penală delimitează conceptual trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Curtea a constatat că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Aceasta deoarece nulitățile, așa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale și procesuale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităților, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba și actelor prin care s-a administrat aceasta (paragraful 16). Așadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituții diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităților în materia probațiunii, așa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulității actelor, respectiv a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (paragraful 17). În acest sens, Curtea a constatat că, din conținutul regulilor generale în materia probațiunii, se deduc trei categorii de acțiuni care pot vicia probele, și anume: încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a lor; obținerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; respectiv stabilirea conținutului probei în neconcordanță cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidența instituției nulității procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancțiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce s-a întemeiat pe conținutul declarației mincinoase, în condițiile în care dispozițiile procedurale de luare a declarației martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conține calcule tehnice/contabile sau alte determinări cu caracter științific, care sunt eronate, în condițiile în care expertul a respectat toate condițiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur și simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desființarea sentinței în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situație și a pronunța o hotărâre potrivit propriei aprecieri).

42.De asemenea, Curtea a constatat că nulitatea actului prin care se dispune sau se autorizează o probă poate consta, spre exemplu, într-o nulitate atrasă de: nerespectarea condițiilor de formă ale actului (lipsește mențiunea privind organul judiciar care a dispus-o, lipsește semnătura organului judiciar, lipsește dispozitivul încheierii etc.); nerespectarea normelor de competență funcțională, materială, personală (autorizarea obținerii unei probe de către judecătorul de cameră preliminară în loc de cel de drepturi și libertăți; delegarea nelegală a atribuției de dispunere a administrării probelor, dispunerea administrării de către un organ judiciar necompetent după materie sau persoană). Nulitatea actului prin care se administrează proba se referă, în principiu, la sancționarea procedurală a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, ca acte procedurale (procesul-verbal de percheziție și percheziția ca procedeu probatoriu, raportul de expertiză și expertiza, declarația persoanei și procedura audierii, procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice interceptate și mandatul tehnic etc.).

43.În aceste condiții, Curtea reține că excluderea probelor nu este o sancțiune de sine stătătoare, ci este un efect al constatării nulității mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulității în materia probațiunii era subînțeles în concepția Codului de procedură penală din 1968, în timp ce în noul cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulitățile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidența lor actele procesuale și procedurale realizate în materia probațiunii.

44.În consecință, pentru a se dispune excluderea unei probe - cerere formulată și de către autorul excepției din prezenta cauză - trebuie să se constate că aceasta a fost obținută în mod nelegal; pentru a se constata că proba a fost nelegal obținută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesată, întrun anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulității atrage menținerea ca legal a mijlocului de probă/ procedeului probatoriu; menținerea ca legal a mijlocului de probă/ procedeului probatoriu face imposibilă excluderea probei.

45.În ceea ce privește vătămarea ce trebuie dovedită, în doctrină s-a apreciat că, deși legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părțile în procesul penal. De asemenea, s-a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. Prin „vătămare“ se poate înțelege orice atingere adusă justiției sau intereselor legitime ale părților. Atingerea se aduce părților din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanție procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal. Din analiza dispozițiilor art. 282 din Codul de procedură penală și a celor reținute de doctrină, Curtea a constatat că, „în cazul nulității relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecință o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptățite de a o invoca.“ (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, paragrafele 60 și 61). În speță, fiind vorba despre încălcarea normelor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea a reținut că, „teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competență ale acestuia. În consecință, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecințelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenței acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar și atunci când normele de competență au fost respectate, situație în care vătămarea e mai ușor de dovedit, fiind precis determinată.“ În consecință, Curtea a constatat, în Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, că, în mod particular, doar „dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat“ și, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, legea procesual penală anterioară reglementând sub sancțiunea nulității absolute nerespectarea normelor de competență materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situație, prezumată iuris et de iure. Așa încât, Curtea a reținut că, prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție, astfel încât a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.

46.Așadar, având în vedere toate considerentele anterior menționate, Curtea constată că orice încălcare a normelor relative la drepturile procesuale, inclusiv în materia probațiunii, poate determina o vătămare a drepturilor părților ori subiecților procesuali principali, dovedirea vătămării de către aceștia, alături de impunerea, prin lege, și a altor exigențe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale, constituind o condiționare a accesului liber la justiție, justificată prin restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a dreptului de a invoca nulitatea relativă, în vederea asigurării ordinii de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și a intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. De altfel, în acord cu jurisprudența instanței de control constituțional, se reține că această condiționare a anulării actului de procedură care nu îndeplinește prescripțiile prevăzute de lege de existența unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificația unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancțiunilor legale sau a unei derogări de la obligativitatea respectării legii.

47.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în Dosarul nr. 5.328/62/2016/a2 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile art. 139 alin. (1) lit.a) și c) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 octombrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu