Decizie nr. 410 din 3 mai 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 210 alin. (1) lit. e), art. 215 alin. (3), art. 216, art. 217 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) şi k) şi art. 219 lit. g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi art. 91 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Niculina Toader în Dosarul nr. 4.430/114/2009 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 779D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 30 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4.430/114/2009, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 210 alin. (1) lit. e), art. 215 alin. (3), art. 216, art. 217 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) şi k) şi art. 219 lit. g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi art. 91 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Niculina Toader.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât nu definesc în ce constă "pachetul de servicii minimale", neexistând o contraechivalenţă a plăţilor solicitate de casele de asigurări pentru aceste servicii, ce ar trebui să echivaleze cu cotele de 6,5%, respectiv 5,5%.

Prin aplicarea acestor cote procentuale, liber-profesioniştilor li se impune o plată dublă; prin sistemul de coplată se impune o plată dublă şi se ajunge la o îmbogăţire fără just temei pentru casele de asigurări de sănătate, fiind încălcat dreptul de proprietate garantat de prevederile constituţionale ale art. 44. În continuare, arată că dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Curtea de Apel Ploieşti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal apreciază că pretinsele critici de neconstituţionalitate susţinute de către autoarea excepţiei de neconstituţionalitate vizează obligaţia sa, în calitate de avocat, de a contribui la sistemul public de asigurări sociale de sănătate. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a mai fost sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate a altor dispoziţii din Legea nr. 95/2006, ce au fost respinse prin deciziile nr. 125/2007, nr. 334/2009, nr. 428/2009, nr. 446/2009, nr. 775/2009 şi nr. 1.011/2009.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camereale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 210 alin. (1) lit. e), art. 215 alin. (3), art. 216, art. 217 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) şi k) şi art. 219 lit. g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, şi art. 91 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007.

Aceste texte de lege au următorul conţinut:

–Art. 210 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 95/2006: "(1) În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarele semnificaţii: [...]

e)pachetul minimal de servicii - se acordă persoanelor care nu fac dovada calităţii de asigurat şi cuprinde servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial edemo-epidemic, inclusiv cele prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială, stabilite prin contractul-cadru;";

–Art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006: "Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe venit sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond.";

–Art. 216 din Legea nr. 95/2006: "În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare ANAF, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.";

–Art. 217 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) şi lit. k) din Legea nr. 95/2006: "(1) Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază în condiţiile prezentei legi. (...)

(3)Contractul-cadru reglementează, în principal, condiţiile acordării asistenţei medicale cu privire la:

a)pachetul de servicii de bază la care au dreptul persoanele asigurate; (...) k) coplata pentru unele servicii medicale.";

–Art. 219 lit. g) din Legea nr. 95/2006: "Obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute la art. 218 sunt următoarele: (...)

g)să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru şi prin normele de aplicare a acestuia;";

–Art. 91 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003: "Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel."

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitoare la neretroactivitatea legii, art. 44 referitoare la dreptul de proprietate privată şi art. 139 alin. (3) referitoare la impozite, taxe şi alte contribuţii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a fost ridicată într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea unui recurs împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Buzău prin care a fost admisă contestaţia autoarei excepţiei, fiind exonerată de plată sumei de 14.849 lei, reprezentând contribuţia de asigurare de sănătate şi dobânda aferentă.

De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 210 alin. (1) lit. e) şi ale art. 217 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) şi k) din Legea nr. 95/2006 se referă la semnificaţia unor termeni şi noţiuni folosite în lege, precum pachetul minimal de servicii, şi la dreptul asiguraţilor la un pachet de servicii de bază în condiţiile legii.

Astfel, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 210 alin. (1) lit. e) şi ale art. 217 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) şi k) din Legea nr. 95/2006 nu respectă exigenţele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că instanţa de contencios constituţional decide "asupra excepţiilor (...), care are legătură cu soluţionarea cauzei (...)".

Aşa fiind, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 210 alin. (1) lit. e) şi ale art. 217 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) şi k) din Legea nr. 95/2006.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 215 alin. (3), art. 216 şi art. 219 lit. g) din Legea nr. 95/2006, Curtea constată că, în esenţă, autoarea acesteia este nemulţumită de obligaţia ce îi revine de a plăti contribuţia la fondul asigurărilor sociale de sănătate.

Referitor la acest aspect, instanţa de contencios constituţional a reţinut că obligativitatea plăţii contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu ce stă la baza acestui sistem, anume cel al solidarităţii. Astfel, datorită solidarităţii celor care contribuie, acest sistem îşi poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate.

Atât principiul obligativităţii, cât şi cel al solidarităţii reprezintă o expresie a prevederilor constituţionale care reglementează ocrotirea sănătăţii, precum şi a celor care consacră obligaţia statului de a asigura protecţia socială a cetăţenilor.

Totodată, este firesc ca valoarea contribuţiei să difere de la persoană la persoană, în funcţie de cuantumul veniturilor realizate. Această diferenţă este rezonabilă şi justificată de situaţia obiectiv deosebită în care se află persoanele care realizează venituri mai mari faţă de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum şi de principiul solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor, aplicabil în materia asigurărilor sociale de sănătate.

De asemenea, Curtea a reţinut că principiul constituţional al aşezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice impune diferenţierea contribuţiei persoanelor care realizează venituri mai mari. De altfel, cota de contribuţie, exprimată procentual, este unică, neavând caracter progresiv, astfel că diferenţa valorică a contribuţiei este determinată de nivelul diferit al venitului.

În sfârşit, Curtea a statuat că legiuitorul, având în vedere situaţia specifică a diferitelor categorii de persoane asigurate, în funcţie de provenienţa veniturilor, a înţeles să instituie un tratament juridic diferenţiat sub aspectul veniturilor în raport cu care se stabileşte contribuţia lunară.

În acest sens s-a pronunţat Curtea, de exemplu, prin Decizia nr. 1.011 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Decizia nr. 934 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 243 din 17 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 3 mai 2011.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Curtea constată că instanţa de contencios constituţional a statuat de nenumărate ori în sensul că aceste dispoziţii sunt constituţionale. Exemple în acest sens sunt Decizia nr. 838 din 24 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 11 august 2010, Decizia nr. 258 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2010, şi Decizia nr. 248 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010.

Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine o reconsiderare a acestei jurisprudenţe, atât considerentele acelei decizii, cât şi soluţia pronunţată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 210 alin. (1) lit. e) şi ale art. 217 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) şi k) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, excepţie ridicată de Niculina Toader în Dosarul nr. 4.430/114/2009 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (3), art. 216 şi art. 219 lit. g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 91 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 mai 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu