Decizia nr. 297 din 9 iunie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (1) lit. b), ale art. 431 și ale art. 432 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Cătălin Ursu în Dosarul nr. 843/45/2017 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 147 D/2018.2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 și art. 432 din Codul de procedură penală, ca inadmisibilă, având în vedere cadrul procesual în care aceasta a fost invocată, precum și de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, ca neîntemeiată. Referitor la dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, este invocată jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 637 din 17 octombrie 2017 și Decizia nr. 130 din 20 martie 2018.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 19 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 843/45/2017, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 426 alin. (1) lit. b), ale art. 431 și ale art. 432 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Cătălin Ursu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații în anulare formulate de autorul excepției, conform art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în susținerea căreia acesta a invocat atât cauze de achitare, cât și cauze de încetare a procesului penal.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. 431 și art. 432 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât lasă la aprecierea completului de judecată pronunțarea soluției de admitere în principiu a contestației în anulare. Se susține că, pentru acest motiv, Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului, este neconstituțională. Se susține că, în condițiile mai sus arătate, textele criticate dau posibilitatea pronunțării unor soluții subiective și, totodată, unor abuzuri de drept din partea judecătorilor. Sunt invocate aspecte referitoare la soluționarea cauzei penale în cadrul căreia a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate. Se conchide că prevederile art. 431 și art. 432 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5), ale art. 16, art. 21 și ale art. 23 din Constituție. Se mai susține că dispozițiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală nu sunt suficient de explicite și că acestea dau naștere unor confuzii, aspect care a dus la crearea, în mod nelegal, în practică a două faze procesuale, respectiv faza admisibilității în principiu și faza analizei de fond a cererii. Se susține că cea dintâi fază procesuală anterior arătată a determinat derapaje nepermise de la sensul real al textului criticat, pentru faptul că soluțiile pronunțate în cadrul său nu sunt supuse controlului judiciar. Se susține că, întrucât contestația în anulare a fost instituită pentru îndepărtarea viciilor de ordin procedural ce atrag nulitatea actului la care aceasta se referă, împotriva soluțiilor pronunțate în cadrul ei trebuie să poată fi formulate căi de atac.

6.Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv la Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, Decizia nr. 323 din 14 iunie 2005, Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011 și Decizia nr. 514 din 7 iulie 2015, paragrafele 13-17.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b), ale art. 431 și ale art. 432 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

–Art. 426 alin. (1) lit. b): „(1) Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: […] b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; […]“;

–Art. 431:

(1)Instanța examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilității în principiu.

(2)Instanța, constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

–Art. 432:

(1)La termenul fixat pentru judecarea contestației în anulare, instanța, ascultând părțile și concluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desființare.

(2)În cazul în care prin contestația în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestației se face cu citarea părților interesate în cauza în care s-a pronunțat ultima hotărâre. Instanța, ascultând părțile și concluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie sau, după caz, prin sentință ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

(3)Judecarea contestației în anulare nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere.

(4)Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

11.Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitate, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 22 alin. (1)-(2) cu privire la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (1) și (2) cu privire la înfăptuirea justiției și ale art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac, precum și prevederilor art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv.

12.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a pronunțat cu privire la normele procesual penale ce reglementează contestația în anulare, reținând că aceasta este o cale de atac cu o natură juridică mixtă, de cale extraordinară de atac, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, respectiv îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea, cât și de retractare, fiind de competența instanței a cărei hotărâre se vrea a fi anulată. Fiind o cale extraordinară de atac, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive, în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că, prin acesta, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care își produce efecte (în acest sens, Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, paragraful 16, Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 23, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017, paragraful 18, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018, paragraful 15). De asemenea, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reținut că, indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei. Totodată, Curtea a constatat, în Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, precitată, paragraful 18, că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală, statuând, în paragraful 21 al aceleiași decizii, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale (a se vedea Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 9 ianuarie 2020, paragraful 16).

13.De asemenea, prin Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 5 iulie 2018, paragrafele 22-25, cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestație în anulare, cu prilejul analizei admisibilității în principiu a acestora, Curtea a reținut că procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispozițiilor art. 426 din Codul de procedură penală, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în fața instanței sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanța sesizată va verifica dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar. S-a reținut, totodată, că, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală - astfel cum acestea au fost modificate prin art. II pct. 111 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilității cererii de contestație în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Așa fiind, părțile au posibilitatea de a se prezenta în fața instanței de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, și de a-și expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 din Codul de procedură penală, susținându-și, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestație în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluționării fondului cauzei. S-a arătat că, astfel, părțile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare au posibilitatea de a cunoaște susținerile procurorului și, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform acelorași dispoziții legale anterior menționate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că procedura examinării, în principiu, a cererii de contestație în anulare se desfășoară cu asigurarea garanțiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare.

14.Totodată, din interpretarea gramaticală și per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestație în anulare, condiții în care instanța dispune citarea părților interesate, în vederea soluționării pe fond a respectivei contestații, fie prin respingerea cererii, ca inadmisibilă. Hotărârea pronunțată cu ocazia examinării admisibilității, în principiu, a contestației în anulare, indiferent de soluția pronunțată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426-432 din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că acest aspect nu este, însă, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare ale persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestație în anulare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, procedura analizată presupune verificarea de către instanța de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia și la existența la dosarul cauzei a probelor invocate), ce nu vizează soluționarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părților și în prezența procurorului, care pot participa și, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, în condiții de oralitate și contradictorialitate. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepției. Prin urmare, Curtea a constatat că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15.Analizând jurisprudența mai sus invocată, Curtea reține că instanța de contencios constituțional a constatat constituționalitatea lipsei unei căi de atac împotriva hotărârii pronunțate cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare fără a distinge între hotărârile care fac obiectul acestei căi extraordinare de atac, după cum acestea au putut fi atacate cu apel sau au rămas definitive în urma pronunțării lor de către instanța de fond.

16.Această soluție juridică este, de altfel, cea corectă, având în vedere că posibilitatea formulării căii de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești constituie o problemă ce ține de exercitarea căilor ordinare de atac și este expresia politicii penale a legiuitorului. În acest sens, prin Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019, mai sus invocată, paragraful 17, Curtea a reținut că, prin noul Cod de procedură penală, în scopul asigurării celerității procesului penal, legiuitorul a sporit garanțiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale și a judecății în primă instanță și a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluționării cauzelor penale, dând totodată eficiență principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Așadar, hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță, cu excepția celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului care este integral devolutiv, putând fi invocat pentru orice motive de fapt și de drept.

17.Așa fiind, reglementarea de către legiuitor a rămânerii definitive a unor hotărâri penale ca urmare a pronunțării lor de către instanța de fond reprezintă o excepție de la regula exercitării căii ordinare de atac integral devolutive a apelului, excepție ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform cărora „sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel“. Aceasta are ca scop asigurarea celerității procesului penal și a fost reglementată având în vedere natura acestei categorii de hotărâri, respectiv faptul că prin ele nu se soluționează raportul juridic penal de conflict.

18.În același sens este și soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2015, prin care s-a decis că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. În motivarea acestei soluții, s-a reținut că dispozițiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, sunt aplicabile exclusiv hotărârilor judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu. Totodată, s-a constatat că, atât după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cât și anterior acestui moment, doctrina a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge în principiu contestația în anulare. S-a observat, totodată, că art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la sentințele nedefinitive, pronunțate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentința atacată pe calea contestației în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentința pronunțată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilității exercitării căii de atac ordinare a apelului. Pentru considerentele arătate, s-a conchis că hotărârile judecătorești pronunțate în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, etapă reglementată distinct în dispozițiile art. 431 din Codul de procedură penală, sunt definitive.

19.Referitor la dispozițiile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție, Curtea a reținut, în jurisprudența mai sus invocată, că acesta garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a statuat, totodată, că dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Acest drept nu presupune însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 paragraful 1 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare.

20.Raportând considerentele mai sus invocate la standardele constituționale și convenționale anterior analizate, Curtea reține că textele criticate sunt în acord cu dreptul de acces liber la justiție și cu dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție și la art. 6 din Convenție.

21.Pentru aceleași motive, Curtea constată că dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b), art. 431 și art. 432 din Codul de procedură penală asigură garanțiile specifice dreptului la apărare al persoanei care promovează calea de atac a contestației în anulare. Curtea reține, în acest sens, că, potrivit art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta este citată și poate fi prezentă la examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare, apărându-și drepturile și interesele procesuale personal sau prin intermediul unui avocat.

22.În ceea ce privește încălcarea prin prevederile legale criticate a prezumției de nevinovăție, Curtea reține că art. 23 alin. (11) din Constituție nu este aplicabil în prezenta cauză, întrucât autorul excepției este o persoană condamnată, care a formulat contestație în anulare.

23.Referitor la critica potrivit căreia prevederile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală nu sunt suficient de explicite și că acestea dau naștere unor confuzii, aspect care a dus la crearea, în mod nelegal, în practică a două faze procesuale, respectiv faza admisibilității în principiu și faza analizei de fond a cererii, Curtea reține că această împărțire a soluționării contestației în anulare în două etape a fost reglementată chiar de legiuitor, care, după ce, la art. 426-430 din Codul de procedură penală, a prevăzut condițiile generale ale exercitării căii extraordinare de atac analizate, la art. 431 din Codul de procedură penală a reglementat procedura admiterii în principiu a contestației în anulare, iar la art. 432 din Codul de procedură penală a prevăzut o procedură de judecată distinctă, specifică soluționării contestației în anulare pe fond, ulterioară admiterii în principiu a contestației.

24.Așa fiind, textul criticat reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție. De altfel dispozițiile legale criticate reprezintă o aplicație în domeniul legii procesual penale a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2), conform cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la „condițiile legii“ în reglementarea constituțională a căilor de atac (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 515 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 11 august 2015). Așadar, reglementarea de către legiuitor, alături de judecata în primă instanță și a căii ordinare de atac a apelului, a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanții procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii procesual penale prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.

25.Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că prevederile art. 432 din Codul de procedură penală sunt clare, precise și previzibile, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.

26.Referitor la critica potrivit căreia textele criticate încalcă dispozițiile art. 15 alin. (1), ale art. 22 alin. (1)-(2) și ale art. 124 alin. (1) și (2) din Constituție, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât reglementează cu privire la universalitatea legii, la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică și la înfăptuirea justiției.

27.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cătălin Ursu în Dosarul nr. 843/45/2017 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b), ale art. 431 și ale art. 432 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop