Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (2) şi ale art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Piloiu şi Aurelian Simion Baciu în Dosarul nr. 1.519/111/2015/a1 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.568D/2015.2. Dezbaterile au avut loc la data de 15 decembrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la data de 17 ianuarie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3.Prin Încheierea nr. 125/CCP/2015 din 26 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.519/111/2015/a1, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (2) şi ale art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ion Piloiu şi Aurelian Simion Baciu cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate de inculpaţi împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii într-o cauză în care nu au fost formulate cereri şi excepţii şi nici nu au fost ridicate din oficiu excepţii.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016, încalcă prevederile constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) referitor la dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât exclud posibilitatea inculpatului de a face contestaţie împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul dispoziţiilor art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, adică în ipoteza în care nu au fost formulate cereri şi excepţii şi nici nu au fost ridicate din oficiu excepţii. Astfel, consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale numai în măsura în care permit părţilor să formuleze contestaţie şi împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care acesta a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii în condiţiile în care nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii. Arată că, „în practică, de foarte multe ori apărările sunt superficiale şi nu este atacată nelegalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, iar judecătorul de cameră preliminară nu constată din oficiu aceste nereguli, ceea ce determină posibilitatea menţinerii acestora şi a producerii de efecte juridice ireparabile“. Consideră că interpretarea propusă este singura care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu prevederile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.

5.Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Consideră că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi nu sunt contrare nici prevederilor art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată că, potrivit art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea de a ataca pe calea contestaţiei încheierile pronunţate în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât a urmărit să stabilească reguli diferite pentru situaţii diferite. Astfel, legiuitorul a urmărit să scurteze durata procedurilor, să urgenteze soluţionarea dosarelor şi să evite tergiversarea judecăţii în acele situaţii în care nu se formulează cereri sau excepţii şi nici nu se invocă din oficiu excepţii în faza camerei preliminare, cum este cazul în speţă. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile art. 24 din Constituţie, deoarece inculpatul are posibilitatea de a-şi valorifica dreptul la apărare în cursul procedurii de cameră preliminară.

6.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că procedura de cameră preliminară a fost concepută ca o procedură-filtru, în cadrul căreia se verifică competenţa instanţei şi legalitatea actului de sesizare, precum şi legalitatea actelor efectuate şi a probelor administrate în faza de urmărire penală, în scopul identificării eventualelor neregularităţi şi al remedierii acestora, astfel încât faza de judecată să se desfăşoare cu celeritate şi cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor. Consideră că dispoziţiile de lege criticate asigură inculpatului dreptul la apărare, întrucât, în faza camerei preliminare, acesta are dreptul de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la aspectele ce fac obiectul procedurii în camera preliminară. Mai mult, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului“, este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. În raport cu cele statuate de Curtea Constituţională prin decizia mai sus menţionată, inculpatul are dreptul de a participa personal la procedura în camera preliminară şi de a pune concluzii, asigurându-se astfel, în ceea ce îl priveşte, caracterul echitabil al procedurii şi contradictorialitatea dezbaterilor. Consideră că motivul pentru care legiuitorul a exceptat de la calea de atac a contestaţiei încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală rezidă în faptul că, în ipoteza textului, nici judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, şi nici părţile nu au formulat cereri sau excepţii în legătură cu aspectele ce fac obiectul procedurii. Or, în cazul inculpatului, aceasta echivalează cu renunţarea la posibilitatea oferită de lege de a sesiza anumite neregularităţi şi de a le supune aprecierii judecătorului de cameră preliminară. Aşadar, deşi legea îi recunoaşte dreptul de a contesta legalitatea rechizitoriului, a probatoriului administrat şi a actelor de urmărire penală, inculpatul înţelege să nu uzeze de acest drept. În fine, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un recurs efectiv, câtă vreme chiar procedura camerei preliminare constituie un mod de sesizare a instanţei naţionale cu privire la legalitatea unor acte îndeplinite de procurori în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

8.Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 641 din 11 noiembrie 2014, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 346 alin. (2) şi ale art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au fost modificate, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Din notele scrise ale autorilor excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte doar soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală - în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 - care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva soluţiei prevăzute la art. 346 alin. (2). Având în vedere că, în cauză, a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii Constituţionale, aceasta se va pronunţa asupra soluţiei legislative cuprinse în dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva soluţiei prevăzute la art. 346 alin. (2). Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5)“.

12.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) referitor la dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, calea ordinară de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres. Reglementarea procesual penală cu caracter general din cuprinsul art. 425^1 este aplicabilă când legea nu prevede altfel, ceea ce înseamnă că în situaţia în care există dispoziţii derogatorii, acestea se vor aplica cu prioritate. În ceea ce priveşte camera preliminară, Codul de procedură penală permite ca împotriva celor decise în legătură cu obiectul acestei noi faze a procesului penal să se exercite calea de atac a contestaţiei în condiţiile şi în limitele ce reies din cuprinsul art. 347, care, la alineatul (1) - în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 -, stabileşte că se poate face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din acelaşi cod.

14.Curtea observă că dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 75/2016, au făcut obiectul controlului de constituţionalitate cu privire la titularii căii de atac a contestaţiei. Astfel, prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală (în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016), potrivit căreia numai „procurorul şi inculpatul“ pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5), este neconstituţională. Prin decizia menţionată, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie, atâta vreme cât nu dau dreptul şi persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente să formuleze contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) (paragraful 36).

15.Referitor la obiectul contestaţiei reglementate de textul de lege criticat, Curtea reţine că dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016, prevăd posibilitatea de a ataca pe calea contestaţiei, separat sau cumulativ, două paliere distincte ale soluţiilor pronunţate în procedura de cameră preliminară. Un prim palier îl reprezintă modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, caz în care contestatorul critică maniera în care cererile şi excepţiile au fost, după caz, admise sau respinse de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală - în condiţiile în care pentru această încheiere intermediară nu există o cale de atac separată, ea putând face obiectul analizei în contestaţie numai odată cu atacarea încheierii finale - ori prin încheierea finală prevăzută de art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Maniera de reformare a acestei soluţii poate influenţa soluţionarea fazei de cameră preliminară a procesului penal, în sensul reţinerii unei alte soluţii decât cea a judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond.

16.Cel de-al doilea palier îl constituie modalităţile de soluţionare a procedurii de cameră preliminară în baza art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. În acest caz, contestatorul critică fie soluţia de restituire a cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, fie soluţia de dispunere a începerii judecăţii în condiţiile art. 346 alin. (4) - atunci când judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale rechizitoriului, dar a apreciat că acestea nu afectează posibilitatea stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii, sau a exclus una sau mai multe probe administrate ori a invalidat anumite acte de urmărire penală -, fără ca, neapărat, contestatorul să critice şi maniera de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor formulate. Curtea observă că, în mod eronat, art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016, face referire, vorbind despre soluţii, şi la art. 346 alin. (5), în condiţiile în care acest din urmă text de lege nu cuprinde nicio dispoziţie cu privire la vreo soluţie, ci prevede că „Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.“17. Pe de altă parte, Curtea reţine că, potrivit art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 75/2016, dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Din coroborarea dispoziţiilor art. 347 alin. (1) cu cele ale art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016, se desprinde concluzia că încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii, în condiţiile în care a constatat că nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, nu este supusă contestaţiei. Aşadar, calea de atac împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

18.În fine, pentru a epuiza analiza dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016, prin prisma posibilităţii atacării cu contestaţie a soluţiilor prevăzute de art. 346, Curtea reţine că nu poate fi formulată contestaţie nici împotriva încheierii de declinare a competenţei, încheiere pronunţată în temeiul art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală. O atare reglementare este însă în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 50 alin. (4) din acelaşi cod, în care se arată că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.

19.Revenind la soluţia legislativă criticată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că excluderea posibilităţii de a formula contestaţie împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Astfel, Curtea reţine că, pe calea contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, se asigură controlul de legalitate cu privire la o serie de încheieri finale pronunţate în procedura camerei preliminare, ca o garanţie a respectării cerinţelor principiului legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, care îşi are, la rândul său, temeiul în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Scopul contestaţiei în procedura de cameră preliminară este acela de a îndrepta erorile de drept comise de judecătorul de cameră preliminară la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, erori care trebuie remediate în cadrul aceleiaşi faze procesuale, având în vedere raţiunile pentru care a fost instituită procedura camerei preliminare. Asemenea erori de drept pot interveni însă, în egală măsură, în acele situaţii în care în procedura de cameră preliminară nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii. În aceste condiţii, Curtea constată că pasivitatea părţilor şi a persoanei vătămate nu poate constitui un criteriu obiectiv pentru a le exclude de la exerciţiul dreptului de a formula contestaţie, având în vedere că acest drept este recunoscut de legiuitor cu privire la părţile şi persoanele vătămate care au rămas în pasivitate în cauze în care un alt participant în proces decât contestatorul a formulat cereri şi excepţii ori judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii.

20.În acest sens, Curtea reţine faptul că dispoziţiile art. 347 din Codul de procedură penală se completează cu cele ale art. 425^1 din acelaşi cod, care constituie reglementarea generală în materie de contestaţie. Astfel, potrivit art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, una dintre soluţiile ce pot fi date acestei căi de atac este aceea de desfiinţare a hotărârii atacate şi de dispunere a rejudecării cauzei de către judecătorul (sau completul) care a pronunţat-o, atunci când se constatată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea. Curtea observă că, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului“, este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului şi a părţilor în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea părţilor atâta timp cât acestea au fost legal citate (paragraful 62). Or, viciul privind citarea părţilor şi a persoanei vătămate - inclusiv greşita comunicare a rechizitoriului la o altă adresă decât cea la care locuieşte inculpatul ori cea la care a solicitat în mod expres să-i fie comunicate actele de procedură - poate fi el însuşi cauza pentru care inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au fost în imposibilitate de a ridica excepţii şi de a formula cereri privind obiectul procedurii în camera preliminară.

21.Astfel, Curtea constată că excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii - în condiţiile în care a constatat că nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii - creează un tratament discriminatoriu pentru inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente din respectiva cauză faţă de părţile şi persoanele vătămate rămase, la rândul lor, în pasivitate în acele cauze penale în care judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii sau au fost formulate cereri şi excepţii de către un alt participant în proces decât contestatorul - o parte, persoana vătămată sau procurorul. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile şi persoanele vătămate din cele două categorii menţionate beneficiază de un tratament juridic diferit sub aspectul posibilităţii de a formula contestaţie în temeiul art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în funcţie de atitudinea procesuală a unui alt participant în procesul penal - parte, persoană vătămată sau organ judiciar -, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.

22.Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

23.Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi a obţine îndreptarea erorilor de drept comise la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, părţile şi persoanele vătămate din cauzele în care nu sau formulat cereri şi excepţii şi nici nu au fost ridicate din oficiu excepţii se află într-o situaţie similară - sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie - cu părţile şi persoanele vătămate rămase, la rândul lor, în pasivitate în cauze penale în care judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii sau un alt participant în proces decât contestatorul a formulat cereri şi excepţii. Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat care rezultă din dispoziţiile de lege criticate este nejustificat şi conduce la o discriminare.

24.Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, citate anterior).

25.În continuare, în ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitânduşi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul contestaţiei - de a asigura posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise pe parcursul soluţionării cauzei în faza de cameră preliminară - şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, citată anterior, paragraful 51), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea ca, pe calea contestaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 75/2016, să se verifice - inclusiv la iniţiativa procurorului - legalitatea încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016.

26.Curtea reţine că, în cazul în care legea - norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial - este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente posibilitatea de a cere şi a obţine restabilirea legalităţii prin reformarea soluţiei nelegale. Dispoziţiile de lege criticate, pe de o parte, privează părţile şi persoana vătămată de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal.

27.Având în vedere că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, mai sus citată, paragraful 34), Curtea constată că garanţiile pe care le implică prevederile art. 21 şi ale art. 131 din Legea fundamentală - aşa cum aceste texte au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale - impun ca procurorul, părţile şi persoana vătămată să aibă posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii în condiţiile în care nu sau formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii.

28.Prin urmare, soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 75/2016, care exclude calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public.

29.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Piloiu şi Aurelian Simion Baciu în Dosarul nr. 1.519/111/2015/a1 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva soluţiei prevăzute la art. 346 alin. (2), este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina PuicăOPINIE CONCURENTĂ

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală nu trebuia întemeiată pe dispoziţiile art. 16 din Constituţie referitor la principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, ci pe dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi pe cele ale art. 24 privind dreptul la apărare.

Prin deciziile nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015, Curtea a statuat că, atât în etapa fondului camerei preliminare, cât şi în faza de control judiciar, legiuitorul trebuie să ofere părţilor din procesul penal aceleaşi drepturi, având în vedere obiectul procedurii în camera preliminară, rezultatul acestei faze procesuale, influenţa acestuia asupra desfăşurării judecăţii pe fond şi dreptul acestor părţi, reglementat de norma procesual penală a art. 81, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul. În concret, Curtea a stabilit că împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal, procurorul şi persoana vătămată pot formula contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală.

Examinând conţinutul dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinem că, reglementând expres posibilitatea formulării căii de atac a contestaţiei doar împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 346 alin. (1) din cod, dispoziţiile legale criticate exclud dreptul părţilor din procesul penal, procurorului şi persoanei vătămate de a formula contestaţie împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării operate prin Legea nr. 75/2016. Într-o atare ipoteză, dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii.

Aşa fiind, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, coroborate cu art. 346 alin. (2) din cod, condiţionează accesul la calea de atac a contestaţiei de conduita procesuală manifestată de părţile din procesul penal, de procuror, de persoana vătămată sau de judecătorul de cameră preliminară pe durata procedurii desfăşurate în camera preliminară. Cu alte cuvinte, norma supusă controlului de constituţionalitate impune condiţii de admisibilitate a contestaţiei, şi anume formularea, în prealabil, în cadrul procedurii în camera preliminară, de cereri sau de excepţii de către părţile din procesul penal, procuror sau persoana vătămată, respectiv de invocarea unor excepţii, din oficiu, de către judecătorul de cameră preliminară, cereri sau excepţii asupra cărora judecătorul de cameră preliminară să se fi pronunţat prin încheierea motivată care este supusă contestaţiei.

Cu privire la accesul, formularea şi exercitarea căii de atac a contestaţiei în camera preliminară, în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că acestea reprezintă aspecte ale accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Totodată, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, paragrafele 31 şi 32). Pentru a fi în acord cu principiile constituţionale, limitările aduse exerciţiului căilor de atac trebuie să vizeze un scop legitim, pe de o parte, iar între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta trebuie să existe un raport de proporţionalitate, pe de altă parte (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). Ca urmare, este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), însă orice limitare a accesului liber la justiţie trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014).

Raportând cele menţionate mai sus la speţa dedusă judecăţii, apreciem că măsura reglementată nu apare ca fiind proporţională cu scopul legitim urmărit, din perspectiva relaţiei existente între interesul general şi cel individual. Potrivit Expunerii de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală, instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, „ca o instituţie nouă şi inovatoare“, care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată“, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit „să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal“. În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. Cu toate că din reglementarea atribuţiilor pe care le presupune funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară rezultă că activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie (a se vedea Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 28), rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Curtea a reţinut că părţile din procesul penal şi procurorul au dreptul de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată [în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală] referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi soluţiile de restituire a cauzei la parchet - în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare - ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

Având în vedere, pe de o parte, influenţa pe care procedura camerei preliminare o are asupra fazelor de judecată ulterioare, iar, pe de altă parte, faptul că soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală vizează toate părţile din proces, apreciem că obiectivele care privesc interesul general al statului de a asigura celeritatea procedurii în camera preliminară trebuie realizate cu respectarea deopotrivă a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor implicate în această procedură, respectiv părţilor din procesul penal, procurorului şi persoanei vătămate. Or, dispoziţiile legale criticate consacră un dezechilibru între aceste interese concurente.

Astfel, nereglementarea căii de atac împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării operate prin Legea nr. 75/2016, dacă nu sau formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, şi, implicit lipsirea părţilor din procesul penal, procurorului şi persoanei vătămate de posibilitatea de a supune controlului judiciar soluţia prin care se dispune începerea judecăţii constituie o măsură excesivă, ce depăşeşte cadrul constituţional referitor la dreptul la apărare şi exercitarea căilor de atac. Este de necontestat că legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, însă, în cauză, prin consacrarea caracterului definitiv al soluţiei pronunţate cu privire la legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală este înlăturată singura cale de atac existentă în această materie. Aceasta, în condiţiile în care, astfel cum Curtea a statuat într-o jurisprudenţă constantă, semnificaţia sintagmei „în condiţiile legii“, cuprinsă în dispoziţiile art. 129 din Constituţie, „se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei“ (a se vedea şi deciziile nr. 45 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000, sau nr. 84 din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 8 august 2000).

O astfel de soluţie legislativă disproporţionată în raport cu scopul urmărit nu îşi găseşte justificarea, enunţarea unor principii generale care stau la baza reglementării instituţiei camerei preliminare nu constituie o motivare temeinică a restrângerii exerciţiului unui drept fundamental. Astfel, dezideratul celerităţii nu se poate realiza cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în speţă liberul acces la justiţie, dreptul la apărare şi dreptul la exercitarea căilor de atac în condiţiile legii.

În concluzie, reţinem că, prin consacrarea implicită a caracterului definitiv al încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării operate prin Legea nr. 75/2016, şi înlăturarea în acest mod a controlului judiciar al soluţiilor pronunţate în această materie, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală aduc atingere accesului liber la justiţie al participanţilor la procesul penal, în substanţa sa, încălcând astfel prevederile art. 21 din Constituţie şi restrâng, în mod neproporţional, dreptul la apărare al acestora, consacrat de art. 24 din Constituţie.

Pe de altă parte, argumentul pe care se fundamentează soluţia în opinia majoritară, potrivit căruia dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală creează un tratament discriminatoriu pentru inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente din cauza în care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii după ce a constatat că nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, faţă de părţile şi persoanele vătămate rămase la rândul lor în pasivitate în acele cauze penale în care judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii sau au fost formulate cereri şi excepţii de către un alt participant în proces decât contestatorul, nu poate fi reţinut. Astfel, „discriminarea“ constatată de Curte este una strict conjuncturală, fiind rezultatul comparării a două cauze penale distincte, în care părţile, procurorul, persoana vătămată sau instanţa, din oficiu, îşi exercită diferit drepturile procesuale, adoptând conduita procesuală corespunzătoare cauzei, împrejurare în funcţie de care se stabileşte cadrul procesual specific. În mod obiectiv şi rezonabil, comportamentul activ al cel puţin unuia dintre participanţii la procesul penal în privinţa exercitării drepturilor procesuale puse la dispoziţie de lege, cu consecinţa determinării unui anumit curs al procesului, plasează părţile din respectivul proces penal, procurorul sau persoana vătămată în situaţii diferite faţă de participanţii la procesul penal desfăşurat într-o altă cauză, care au rămas în pasivitate. Opţiunea pentru o anumită conduită procesuală, în sensul exercitării sau nu a drepturilor procesuale, constituie o problemă exclusivă de aplicare a legii şi nu poate constitui o sursă de discriminare între persoanele în cauză, care să poată fi sancţionată de Curtea Constituţională. Tratamentul diferit stabilit de lege este urmarea situaţiilor diferite în care participanţii la procesul penal se situează ca efect al atitudinii active sau pasive în cadrul procedurilor pendinte, iar nu consecinţa unei opţiuni a legiuitorului, transpusă în norma procedurală, care să poată fi supusă controlului de constituţionalitate.

Însă, ceea ce este susceptibil de a fi controlat şi sancţionat de către Curtea Constituţională este, aşa cum am arătat în prealabil, opţiunea legiuitorului de a refuza accesul la calea de atac a contestaţiei participanţilor la procesul penal, cu consecinţa limitării accesului la justiţie şi la exercitarea unei căi de atac, precum şi a dreptului la apărare, garanţii ale dreptului la un proces echitabil, prin introducerea unor condiţii care, prin ele însele, aduc atingere substanţei dreptului, lipsindu-l de efectivitate.

Judecător,

Daniel Marius Morar