Decizia nr. 62 din 22 ianuarie 2019

Cu participarea, în ședința publică din 18 decembrie 2018, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horațiu Radu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 614D/2017.2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 18 decembrie 2018, în prezența reprezentantului Ministerului Public, când Curtea, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 14 și ale art. 58 din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunțării pentru data de 22 ianuarie 2019, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3.Cu Adresa nr. 3.328 din 16 februarie 2017, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 1.923 din 20 februarie 2017, Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza finală din Constituție și al art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 47/1992, a sesizat direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

4.În motivarea excepției de neconstituționalitate, Avocatul Poporului susține, în esență, faptul că libertatea sindicală este afectată prin impunerea unui număr minim de membri pentru constituirea unui sindicat prin raportare la aceeași unitate, în condițiile în care statisticile la nivelul anului 2014 arată că „mărimea medie a unei întreprinderi din industrie a fost de circa 26 de salariați, în timp ce în comerț a fost de circa 5 salariați“. Ca atare, acest număr apare ca excesiv și reprezintă o piedică pentru angajații din întreprinderile mici și mijlocii de ași face un sindicat, având în vedere și faptul că libertatea salariaților de a da naștere unui sindicat este un drept garantat inclusiv de norma internațională, neputând fi subordonată unor elemente de natură să limiteze exercitarea sa.

5.Totodată, se afirmă că soluția legislativă consacrată de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, republicată, reprezintă o ingerință excesivă și disproporționată a autorităților statului asupra dreptului de asociere, iar instanța de contencios constituțional are de analizat, prin efectuarea testului de proporționalitate, dacă aceasta își găsește justificarea sub rigoarea exigențelor indicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, test ce are în vedere dacă ingerința este prevăzută de lege (inclusiv criteriile de calitate ale legii), dacă există un scop legitim și dacă măsura este adecvată, necesară într-o societate democratică și dacă păstrează justul echilibru între interesele colective și cele individuale.

6.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudența în materie a Curții Constituționale, respectiv deciziile nr. 147 din 25 martie 2004 și nr. 574 din 4 mai 2011.

8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29 și 32 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, care au următorul conținut:

(2)Pentru constituirea unui sindicat este necesar un număr de cel puțin 15 angajați din aceeași unitate.

11.În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate normele constituționale ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 40 alin. (1) referitoare la dreptul de asociere și ale art. 53 alin. (2) cu referire la principiul proporționalității, precum și dispozițiile art. 2, 7 și 8 pct. 2 din Convenția nr. 87/1948 privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical, ale art. 5 din Carta Socială Europeană, revizuită, ale art. 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența CEDO în ceea ce privește dreptul de asociere, respectiv Hotărârea din 10 iulie 1998, pronunțată în Cauza Sidiropoulos și alții împotriva Greciei, Hotărârea din 1 februarie 2002, pronunțată în Cauza Stankov și Organizația Macedoneană Unită Ilinden împotriva Bulgariei, și Hotărârea din 17 februarie 2004, pronunțată în Cauza Gorzelink și alții împotriva Poloniei.

12.Cu titlu preliminar, în legătură cu jurisprudența instanței de contencios constituțional, Curtea reține că dispoziții similare, prin care se instituia un număr minim de 15 angajați pentru constituirea unui sindicat, au fost prevăzute și în legislația anterioară în materie, și anume în cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, în privința cărora Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 11 mai 2004. Acest text avea următorul conținut: „Pentru constituirea unei organizații sindicale este necesar un număr de cei puțin 15 persoane din aceeași ramură sau profesiune, chiar dacă își desfășoară activitatea la angajatori diferiți.“13. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 40 alin. (1) din Constituție, Curtea a reținut, cu acel prilej, că dreptul fundamental al cetățenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere este un drept social-politic, care nu este însă un drept absolut, și care se exercită prin participare la constituirea asociațiilor sau prin aderare la asociații existente. Înseși prevederile constituționale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc trei aspecte:

a)scopurile și activitatea;

b)membrii;

c)caracterul asociației, rezultând din modul său de constituire. Pe de altă parte, art. 9 din Constituție prevede că: „Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit statutelor lor, în condițiile legii. (...).“ Prin urmare, Curtea a reținut că legea poate institui anumite condiții obligatorii privind constituirea și desfășurarea activității asociațiilor. Referitor la cerința existenței unui număr de cel puțin 15 persoane pentru constituirea unei organizații sindicale, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, Curtea a constatat că și aceasta se încadrează în condițiile pe care legea le poate impune potrivit prevederilor art. 9 din Constituție și a reținut că stabilirea numărului minim de membri constituanți se impune pentru a se asigura organizației sindicale constituite o reprezentativitate minimă în vederea desfășurării activităților specifice de apărare a drepturilor și intereselor membrilor săi.

14.Noua reglementare în materie sindicală - Legea dialogului social nr. 62/2011 - a făcut obiectul controlului de constituționalitate anterior promulgării, Curtea pronunțând Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011. Legea nouă a menținut, la art. 3 alin. (2), soluția legislativă anterioară, referitoare la numărul minim de 15 angajați pentru constituirea unui sindicat, cu singura diferență că aceștia trebuie să facă parte din aceeași unitate angajatoare, în timp ce vechea reglementare permitea apartenența acestora la angajatori diferiți.

15.Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, că „este o opțiune a legiuitorului justificată de unitatea de interese a acestora. Numai această unitate de interese justifică înființarea unui sindicat, pentru că, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale economice și sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor.“16. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, dispozițiile art. 3 alin. (2) au fost criticate din perspectiva numărului minim impus pentru constituirea unui sindicat, autorul excepției - Sindicatul „Speranța“ din Orăștie - apreciind însă că numărul de 15 membri este prea mic, fiind necesară „stabilirea unor condiții mai restrictive pentru înființarea unui sindicat.“ Curtea, prin Decizia nr. 939 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2013, a respins, ca neîntemeiată, excepția, având în vedere jurisprudența sa în această materie.

17.Față de cele anterior arătate, rezultă că, în actuala formă, dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 nu au fost examinate de Curtea Constituțională prin prisma unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, adică sub aspectul dublei condiționări cumulative, cea numerică, apreciată ca fiind excesivă, și cea referitoare la apartenența angajaților la aceeași unitate de bază. Condiția numărului minim de 15 angajați pentru constituirea unui sindicat a fost analizată de Curte prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, în contextul normativ al art. 2 alin. (2) din legea anterioară în materie - Legea nr. 54/2003 -, text care, spre deosebire de actuala reglementare, nu condiționa apartenența celor minimum 15 angajați la aceeași unitate. Legea în vigoare - Legea nr. 62/2011 - menține numărul minim de 15 angajați, dar elimină posibilitatea asocierii unor angajați din unități diferite, iar, cu privire la acest element de noutate, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, a reținut, în cadrul controlului a priori, că numai această unitate de interese, la nivelul fiecărei unități angajatoare, justifică înființarea unui sindicat.

18.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 62/2011 (art. 14-20), sindicatul dobândește personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special al sindicatelor, mențiune ce se înscrie de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de înscriere. Instanța de judecată verifică îndeplinirea condițiilor de legalitate pentru constituirea sindicatului, iar, în cazul în care constată că acestea nu sunt îndeplinite, președintele completului de judecată îl citează în camera de consiliu pe împuternicitul special și îi solicită, în scris, remedierea neregularităților constatate, în termen de cel mult 7 zile. Instanța pronunță o hotărâre motivată de admitere sau de respingere a cererii, aceasta fiind supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicare.

19.Se constată, așadar, că prevederile legale criticate reglementează o dublă condiție cumulativă, fără de care un sindicat nu se poate constitui, astfel că nu poate nici să dobândească personalitate juridică prin înscrierea în registrul special al sindicatelor.

20.Așa cum rezultă atât din perspectiva prevederilor art. 8, art. 9 și ale art. 40 din Constituție, cât și a jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, dreptul de asociere este garantat, însă nu este absolut, deoarece orice formă de asociere (partid politic, sindicat, patronat, asociație profesională sau alte forme de asociere), ca expresie concretă de manifestare a acestui drept, trebui să respecte condițiile legii referitoare la modalitatea de constituire și la desfășurarea activității specifice.

21.Cu privire la libertatea de asociere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că nu este absolută, art. 11 paragraful 2 din Convenție permițând statelor să intervină pentru protejarea instituțiilor de drept și a drepturilor și libertăților altora dacă sunt amenințate prin activitățile sau intențiile unei asociații cu caracter politic. Cu toate acestea, marja de apreciere a statului este una limitată, fiind necesar ca excepțiile de la regula respectării dreptului de asociere să fie interpretate strict și impuse numai cu motive convingătoare și imperative, de natură a justifica restricționarea dreptului. Marja limitată de apreciere a statului face obiectul supravegherii europene riguroase atât asupra legii, dar și asupra deciziilor de aplicare a acesteia, inclusiv asupra deciziilor judiciare (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 februarie 2004, pronunțată în Cauza Gorzelik și alții împotriva Poloniei, paragrafele 94 și 95, Hotărârea din 10 iulie 1998, pronunțată în Cauza Sidiropoulos și alții împotriva Greciei, paragrafele 40, Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunțată în Cauza Stankov și Organizația Macedoneană Unită Ilinden împotriva Bulgariei, paragraful 84).

22.Prin raportare la criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea are de analizat, cumulativ, două chestiuni pretins neconstituționale prin caracterul lor excesiv: 1) condiția numerică, și anume numărul minim de 15 angajați necesar pentru constituirea unui sindicat și 2) condiția potrivit căreia cei minimum 15 angajați trebuie să fie din aceeași unitate angajatoare. Cu alte cuvinte, Curtea are de examinat dacă cele două condiții cumulative restrâng exercițiul dreptului de asociere, iar, în cazul unui răspuns pozitiv, să determine, prin efectuarea testului de proporționalitate, dacă această restrângere se constituie într-o ingerință care nu respectă exigențele impuse de Constituție și Convenție (prevăzută de lege, scop legitim, dacă măsura este adecvată, necesară într-o societate democratică și dacă păstrează justul echilibru între interesele colective și cele individuale.)

23.Cu privire la prima condiție, cea numerică, Curtea a arătat, prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, că „stabilirea numărului minim de membri constituanți se impune pentru a se asigura organizației sindicale constituite o reprezentativitate minimă în vederea desfășurării activităților specifice de apărare a drepturilor și intereselor membrilor săi.“24. Cu privire la stabilirea prin lege a unui anumit prag de reprezentativitate, Curtea Constituțională a statuat constant, începând cu Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, că „aprecierea oportunității unui anumit prag de reprezentativitate nu este însă o problemă de constituționalitate, cât timp pragul instituit nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului“ și că „acest criteriu ar putea fi neconstituțional, dacă prin efectele sale ar duce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonim cu o asemenea suprimare.“25. Prin urmare, Curtea a reținut, de principiu, că legiuitorul, în cadrul marjei sale de apreciere, are libertatea de a aprecia asupra numărului concret ce constituie, într-o materie sau alta, pragul de reprezentativitate, cu condiția de a nu afecta, de a nu suprima însăși posibilitatea reală și efectivă de exercitare a dreptului sau a libertății fundamentale garantate [a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, prin care Curtea a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, prin care se instituia un număr de minimum 25.000 de membri fondatori pentru înființarea unui partid politic].

26.Problema numărului minim de 15 angajați, necesar pentru constituirea unui sindicat, a preocupat recent autoritățile și instituțiile publice române abilitate în această materie. Potrivit unui material publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2018 (pag. 123-198), Ministerul Consultării Publice și Dialogului Social a formulat câteva amendamente referitoare inclusiv la prevederile art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011 și a solicitat, în acest sens, punctul de vedere al Biroului Internațional al Muncii, în calitate de reprezentant al Organizației Internaționale a Muncii - agenție a Organizației Națiunilor Unite, specializată în standardele internaționale de muncă. În Memorandumul comentariilor tehnice privind amendamentele propuse la Legea dialogului social nr. 62/2011, elaborat în aprilie 2018, Biroul Internațional al Muncii recomandă (Recomandarea nr. 4) luarea în considerare a stabilirii unor cerințe numerice minime diferite pentru constituirea unei organizații sindicale, în funcție de mărimea întreprinderilor. Se arată, în acest sens, că, în timp ce stabilirea prin lege a unui număr de minimum 3 angajați (așa cum s-a propus) pentru constituirea unui sindicat ar putea întări libertatea de asociere în cadrul micilor întreprinderi, acest minim ar putea conduce la o fragmentare a organizațiilor lucrătorilor din companii mai mari și, pe cale de consecință, ar face, practic, inoperabilă negocierea colectivă a acestor categorii de întreprinderi. Se recomandă asigurarea ca cerințele privind numărul minim de membri pentru a forma o organizație sindicală să aibă în vedere contextul național și să fie discutate cu partenerii sociali, în scopul de a se asigura că respectivele condiții sunt cele mai potrivite cu cerințele și caracteristicile sistemului național industrial. De asemenea, se recomandă a se asigura faptul că numărul minim impus pentru constituirea unei organizații sindicale este stabilit în considerarea prevederilor privind criteriile de reprezentativitate.

27.Conform legislației în vigoare, respectiv art. 51 din Legea nr. 62/2011, reprezentativitatea unei organizații sindicale este asigurată, la unitatea de bază, dacă numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puțin jumătate plus unu din numărul total al angajaților unității.

28.Și în privința acestui prag de reprezentativitate Ministerul Consultării Publice și Dialogului Social a reluat un amendament formulat încă din anul 2015, prin care se propunea scăderea, de la 50% plus unu, la 35% din numărul de angajați membri ai sindicatului, drept condiție a reprezentativității sale la nivelul unității angajatoare.

29.Față de această propunere, prin același memorandum menționat mai sus, Biroul Internațional al Muncii recomandă (Recomandarea nr. 8) reconsiderarea scăderii pragului de reprezentativitate astfel încât să reflecte cel mai bine realitatea din majoritatea întreprinderilor din țară; consultarea cu cele mai reprezentative organizații sindicale în această privință, cu luarea în considerare a cerinței privind numărul minim de salariați ce pot constitui un sindicat (a se vedea Recomandarea nr. 4); luarea măsurilor prin care să se asigure, în cazul în care nicio uniune nu îndeplinește cerințele de reprezentativitate, că negocierile colective sunt garantate tuturor organizațiilor dintr-o unitate, cel puțin din partea membrilor proprii; din motive de claritate, asigurarea coerenței prin lege cu privire la existența unui nivel de „grup de unități“ ca un posibil nivel ce poate purta negocieri colective de muncă și, corelativ, să participe la soluționarea conflictelor colective de muncă.

30.Din cele prezentate mai sus rezultă o serie de concluzii:

(i)Nicio reglementare internațională în materia dreptului muncii nu stabilește un anumit număr minim pentru constituirea unei organizații sindicale în cadrul unei unități de bază.

(ii)Dimensionarea concretă, prin stabilirea unui număr minim de angajați ce pot constitui un sindicat, ține de opțiunea legiuitorului național, singurul în măsură să aprecieze în funcție de factorii specifici economiei naționale și dinamicii acesteia.

(iii)La stabilirea cerințelor legale privind atât numărul minim de angajați pentru constituirea unui sindicat, cât și criteriile de reprezentativitate a unui sindicat, legiuitorul trebuie să asigure garantarea drepturilor sindicale într-o manieră cât mai adecvată contextului economic național, în urma consultării tuturor părților implicate.

31.Revenind la examinarea criticilor de neconstituționalitate formulate de Avocatul Poporului, trebuie amintit faptul că stabilirea în concret a unui număr minim de angajați pentru constituirea unui sindicat are legătură directă cu scopul înființării sindicatului, și anume apărarea drepturilor și intereselor colective ale angajaților în relația cu angajatorul. Mecanismul legal prin care este asigurată atingerea scopului pentru care se înființează un sindicat constă, în principal, în dialogul social, respectiv accesul la negocierile colective de muncă și participarea la soluționarea conflictelor colective de muncă. Este unanim acceptat în materie faptul că participarea la aceste negocieri colective de muncă este condiționată de un anumit nivel de reprezentativitate al unei organizații sindicale, condiție firească, impusă de faptul că obiectul acestor negocieri îl reprezintă problemele de interes comun ale angajaților, pe de o parte, și ale angajatorilor/patronilor, pe de altă parte.

32.Prin urmare, stabilirea prin lege a unui anumit număr minim de angajați care pot constitui un sindicat nu reprezintă, în sine, o restrângere a exercițiului dreptului de asociere, ci o condiționare firească, unanim acceptată, justificată prin însuși scopul specific urmărit prin constituirea sindicatului.

33.Cu privire la numărul concret stabilit prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, Curtea apreciază că acesta nu poate fi determinat decât de legiuitor, în urma analizării dinamicii mediului economic și a consultării părților implicate. Curtea Constituțională nu are aptitudinea de a proceda la o atare analiză și a stabili dacă numărul de minimum 15 angajați ce pot constitui un sindicat este excesiv sau nu, în special în contextul mai sus prezentat, care demonstrează faptul că autoritățile publice competente se află într-un continuu proces de analiză și consultări pe marginea acestui subiect. Așa fiind, Curtea consideră că, sub aspectul condiției numerice impuse de textul legal criticat, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

34.Condiția potrivit căreia cei minimum 15 angajați trebuie să fie din aceeași unitate angajatoare a fost analizată de Curte în cadrul controlului de constituționalitate anterior promulgării, prin Decizia nr. 574 din 4 mai 2011. Fiind încadrată în marja de apreciere de care legiuitorul dispune în temeiul art. 9 și art. 40 din Constituție, această condiție reglementată pentru înființarea unui sindicat a fost calificată, cu acel prilej, ca fiind justificativă sub aspectul unității de interese ce trebuie să caracterizeze scopul înființării unui sindicat, „pentru că, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale economice și sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor.“35. În plus, trebuie menționat că neîndeplinirea acestei condiții, alături de cea referitoare la numărul minim de membri ai unui sindicat la unitatea de bază, nu împiedică angajații să își apere drepturile și interesele profesionale în relația lor cu angajatorul/organizația patronală. Aceasta, deoarece Legea nr. 62/2011 nu menționează doar organizația sindicală în calitate de partener în cadrul mecanismului complex al dialogului social, ci și pe reprezentanții aleși ai angajaților.

36.În acest sens, menționăm art. 1 lit. b) subpunctul (i) din lege, potrivit căruia:

În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

[…]

b)dialog social - procesul voluntar prin care partenerii sociali se informează, se consultă și negociază în vederea stabilirii unor acorduri în probleme de interes comun;

(i)informare - transmiterea de date de către angajator către sindicat sau, după caz, către reprezentanții aleși ai angajaților, pentru a le permite să se familiarizeze cu problematica dezbaterii și să o examineze în cunoștință de cauză;

37.Potrivit lit. h) a art. 1 din aceeași lege, reprezentanți ai angajaților sunt cei aleși și mandatați de către angajați să îi reprezinte. Potrivit legii, reprezentanții aleși ai angajaților pot iniția negocieri și încheia un contract colectiv de muncă sau un acord colectiv. Părțile contractului colectiv de muncă sunt, conform art. 134, angajatorul sau organizația patronală și angajații, prin organizațiile sindicale, iar angajații pot fi reprezentați, la nivel de unitate, de către sindicatele legal constituite și reprezentative. Textul menționat prevede expres că „În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ, reprezentarea se face de către federația la care este afiliat sindicatul, dacă federația este reprezentativă la nivelul sectorului din care face parte unitatea; acolo unde nu sunt constituite sindicate, de către reprezentanții aleși ai angajaților;“.

38.Totodată, trebuie menționat faptul că, în temeiul art. 129 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, „Negocierea colectivă este obligatorie numai la nivel de unitate, cu excepția cazului în care unitatea are mai puțin de 21 de angajați.“39. În mod similar, art. 160 din lege prevede că „În cazul conflictelor colective de muncă angajații sunt reprezentați de organizațiile sindicale reprezentative sau reprezentanții angajaților, după caz, care participă la negocierile colective ale contractului sau acordului colectiv de muncă aplicabil“.

40.Prin urmare, orice formă de dialog social, indiferent că implică negocieri colective legate strict de încheierea contractului colectiv de muncă sau negocieri având alt obiect, poate fi purtată de către orice unitate de bază, fie prin sindicatul reprezentativ sau afilierea la o federație reprezentativă la nivelul sectorului din care face parte unitatea, fie direct, prin reprezentanții aleși ai angajaților, dacă nu există un sindicat legal constituit reprezentativ. Concluzia este aceea că, indiferent de mărimea unității de bază - adică numărul concret al angajaților, la un moment dat - Legea nr. 62/2011 conține suficiente garanții astfel ca, printr-un reprezentant ales, aceștia să poată fi informați și să își poată susține drepturile și interesele profesionale rezultate din relația cu angajatorul.

41.Dispozițiile legii mai sus indicate sunt necesare și, totodată, justificate de faptul că nimeni nu poate fi obligat să constituie sau să adere la o formă de asociere ca unică modalitate prin intermediul căreia își poate apăra drepturile și interesele legale. Dreptul de asociere nu poate avea ca scop în sine constituirea unei forme de asociere, ci trebuie avută în vedere finalitatea reală a exercitării dreptului de asociere, și anume apărarea drepturilor și intereselor legale profesionale ale angajaților. Sindicatul reprezintă, în speța de față, doar una dintre modalitățile prin intermediul căreia se poate realiza această protecție. Însă, în lipsa îndeplinirii unor condiții de ordin numeric pentru constituirea unui sindicat, legea garantează, în continuare, posibilitatea protejării drepturilor și intereselor profesionale ale angajaților, care își pot alege un reprezentant în acest sens.

42.Acesta este și sensul art. 5 teza întâi din Carta Socială Europeană, revizuită, invocată de Avocatul Poporului, text ce prevede următoarele: „În vederea garantării sau promovării libertății lucrătorilor și patronilor de a constitui organizații locale, naționale sau internaționale pentru apărarea intereselor lor economice și sociale și de a adera la aceste organizații, părțile se angajează ca legislația națională să nu aducă atingere sau să fie aplicată de o manieră care să aducă atingere acestei libertăți.“43. Având în vedere cele menționate, Curtea apreciază că nu se impune nici efectuarea testului de proporționalitate, așa cum solicită autorul excepției. Dreptul la asociere nu cunoaște o dimensionare concretă, sub aspectul numărului minimal de membri ce pot constitui un sindicat, astfel că nu se poate constata o restrângere a acestuia printr-un text legal ce impune un astfel de număr minimal, în condițiile în care legislația în vigoare prevede garanții suplimentare, alternative, prin care este asigurată protecția drepturilor, intereselor și libertăților angajaților care nu sunt membri ai unui sindicat. Așa fiind, dreptul protejat, ca scop în sine, prin reglementarea dreptului de asociere (ca mijloc prin care se asigură dreptul protejat, în sine), este menținut în continuare, fără a fi atins în substanța sa. În plus, Curtea nu poate face testul de proporționalitate care se referă la evaluarea unei anumite ingerințe a autorității statale în raport cu anumite elemente determinabile, din moment ce unul din aceste elemente, cum ar fi un eventual număr strict sau minimal, care să constituie un etalon al manifestării dreptului de asociere prin constituirea unui sindicat, nu este impus de standardele internaționale în materie, nefiind deci cuantificabil. Aceasta, deoarece legiuitorul național este singurul în măsură să dimensioneze, în concret, un atare element. Marja de apreciere de care dispune legiuitorul național este, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, una limitată, esențial fiind însă ca prin măsurile legale reglementate acesta să asigure exercitarea, în concret, a drepturilor, libertăților și intereselor profesionale ale angajatorilor. Or, așa cum s-a arătat, drepturile de natură sindicală ale angajaților, inclusiv ale celor din unități economice mai mici, care nu ating un număr de 15 salariați, sunt protejate prin mecanismul și garanțiile prevăzute de Legea nr. 62/2011.

44.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), art. 29 și al art. 33 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și constată că prevederile art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011 sunt constituționale în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Avocatului Poporului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 22 ianuarie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-șef,

Claudia-Margareta Krupenschi