Decizie nr. 574 din 4 mai 2011

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 3 decembrie 2010, un număr de 110 deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Social Democrat şi Partidului Naţional Liberal a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii dialogului social.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 2.452 din 21 aprilie 2011 şi constituie obiectul Dosarului nr. 523A/2011.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucă, Tudor Ciuhodaru, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor-Paul Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Călin Potor, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Victor-Viorel Ponta, Adrian Năstase, Mircea Duşa, Aurelia Vasile, Dumitru Chiriţă, Florin-Costin Pâslaru, Lucreţia Roşca, Rodica Nassar, Sonia-Maria Drăghici, Victor Socaciu, Dorel Covaci, Victor Cristea, Cornel Itu, Florin Iordache, Viorel Hrebenciuc, Ion Stan, Ion Burnei, Filip Georgescu, Andrei Dolineaschi, Iuliu Nosa, Vasile Popeangă, Neculai Răţoi, Gheorghe Ana, Angel Tîlvăr, Cornel-Cristian Resmeriţă, Nicolae Bănicioiu, Horia Teodorescu, Marian Ghiveciu, Eugen Bejinariu, Marian Neacşu, Gheorghe Antochi, Costică Macaleţi, Viorel Ştefan, Tudor Panţîru, Sorin Constantin Stragea, Ion Călin, Nicolae-Ciprian Nica, Doina Burcău, Radu Costin Vasilică, Aurel Vlădoiu, Antonella Marinescu, Valeriu Ştefan Zgonea, Laurenţiu Nistor, Anghel Stanciu, Iulian Claudiu Manda, Florina Ruxandra Jipa, Gheorghe Ciocan, Cristian-Sorin Dumitrescu, Eugeniu Radu Coclici, Mădălin-Ştefan Voicu, Florentin Gust Băloşin, Ciprian-Florin Luca şi Sorin Ioan Roman.

În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate invocate, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate îşi grupează criticile în două categorii: critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi, respectiv, critici de neconstituţionalitate intrinsecă.

I.1. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se constată că autorii obiecţiei reiau pe larg motivele care au stat la baza pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale, raportându-le la situaţia Legii dialogului social. Astfel, în esenţă, se arată că adoptarea legii în cauză prin procedura angajării răspunderii Guvernului nu este oportună, întrucât există o majoritate parlamentară care poate asigura adoptarea legii în procedură obişnuită sau de urgenţă. Prin urmare, structura politică a Parlamentului ar fi permis evitarea adoptării legii prin procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie.

În continuare, se arată că dreptul Guvernului de a decide asupra oportunităţii şi conţinutului iniţiativei legislative nu este unul absolut, iar absolutizarea dreptului Guvernului de a apela la această procedură ar duce la transformarea acestei autorităţi în putere legiuitoare, ceea ce ar interfera cu atribuţiile de legiferare ale Parlamentului.

2.Se susţine că legea criticată, în ansamblul său, încalcă dispoziţiile art. 5^9, art. 7^8, art. 21^7 şi art. 31 din Legea nr. 24/2000. În acest sens, se arată că Guvernul nu a obţinut avizul Consiliului Economic şi Social, întrucât acesta nu s-a putut întruni în mod legal, ceea ce echivalează cu încălcarea rolului consultativ al Consiliului Economic şi Social, respectiv acela de organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, şi cu reducerea acestui organism la o funcţie pur formală. În consecinţă, se arată că sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

II.

1.Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine că prevederile art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1) şi art. 224 lit. a) din lege încalcă art. 40 alin. (1) coroborat cu art. 53 din Constituţie. În acest sens, se arată că "profesiile liberale sunt exceptate din categoria persoanelor care pot să constituie şi/sau adere la un sindicat", sindicatele pot fi înfiinţate numai din salariaţi ai unei singure unităţi, magistraţii "nu mai au dreptul conferit legal de a adera la o organizaţie sindicală".

Se mai arată că legea criticată elimină unele măsuri ce asigurau exerciţiul liber şi neconstrâns al libertăţii sindicale, după cum urmează:

–s-au eliminat o serie de măsuri care asigurau protecţia eficientă a liderilor de sindicat împotriva presiunilor şi abuzurilor care ar fi putut fi săvârşite de către angajator;

–s-a eliminat obligaţia angajatorilor de a asigura pe cheltuiala lor baza materială pentru desfăşurarea activităţilor sindicale;

–s-a eliminat posibilitatea organizaţiilor sindicale de a adresa autorităţilor publice competente propuneri de legiferare în domeniile de interes sindical;

–s-a eliminat obligaţia angajatorului de a invita reprezentanţii sindicatelor să participe în consiliile de administraţie la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural şi sportiv;

–s-a eliminat obligaţia angajatorului de a comunică organizaţiilor sindicale reprezentative informaţiile necesare privind constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, protecţiei muncii şi utilităţilor sociale, asigurărilor şi protecţiei sociale.

În consecinţă, se apreciază că legea, instituind o serie de limitări ale dreptului la asociere, aduce atingere şi art. 53 din Constituţie.

2.Se susţine că titlul IV din lege referitor la Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social dublează atribuţiile Consiliului Economic şi Social reglementate de titlul V al legii. Este creată, astfel, o structură paralelă, care preia în mod disimulat atribuţiile Consiliului Economic şi Social. De asemenea, "eliminarea participării Guvernului" din structura Consiliului Economic şi Social este de natură a conferi acestuia un rol formal din moment ce dialogul social tripartit nu poate fi realizat.

3.Se consideră că forma scrisă cerută pentru exprimarea acordului în vederea luării hotărârii de a declara greva încorsetează şi limitează exercitarea dreptului la grevă. De asemenea, cerinţa legală ca declararea grevei să fie luată cu acordul majorităţii membrilor sindicatului este excesivă şi împiedică în mod substanţial desfăşurarea unei greve.

Se arată că sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 186 alin. (1) din lege care condiţionează declararea grevei de solidaritate de apartenenţa sindicatului ce declanşează o asemenea grevă la acelaşi grup de unităţi sau sector de activitate.

Se mai apreciază că prin efectul dispoziţiilor art. 202 şi art. 205 din legea criticată au fost extinse în mod nepermis atât sfera persoanelor cărora le este interzis prin lege să declare grevă, cât şi categoriile de activităţi în cadrul cărora, în cazul declanşării grevei, există obligaţia asigurării a cel puţin unei treimi din serviciile prestate. Mai mult, se arată, pe de o parte, că doar funcţionarilor publici ar trebui să li se interzică dreptul la grevă, iar, pe de altă parte, categoriile de unităţi la care se referă art. 205 din lege ar trebui să vizeze numai sectorul spitalicesc, serviciile de electricitate, serviciile de alimentare cu apă, serviciile telefonice şi controlul traficului aerian. Totodată, în acest ultim caz, se consideră că serviciile prestate prevăzute în art. 205 din lege se referă la asigurarea unei treimi din întreaga activitate a unităţilor în cauză, şi nu la serviciile esenţiale pe care acestea le asigură.

4.Se susţine că au fost aduse grave atingeri dreptului la negocieri colective, întrucât:

–a fost eliminată posibilitatea de negociere la nivel naţional;

–a fost suprimat dreptul organizaţiilor sindicale de a dobândi reprezentativitate prin afiliere;

–a fost eliminată obligaţia angajatorului de a iniţia negocierea colectivă;

–a fost înlăturată prevederea care stabilea conţinutul minimal al negocierii colective.

Totodată, se arată că dreptul la negociere colectivă în sectorul public este condiţionat de existenţa resurselor financiare disponibile, resurse care depind de bugetul de stat; o atare optică legislativă împiedică libera încheiere a contractelor colective şi nu este compatibilă cu "principiul libertăţii de negociere colectivă".

5.Se arată că art. 209 din lege este neconstituţional, întrucât prevede stabilirea prin lege ordinară a instanţelor judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor colective de muncă. Or, în opinia autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, potrivit art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială se reglementează prin lege organică.

6.În fine, sunt enumerate o serie de prevederi ale unor acte internaţionale pretins a fi încălcate prin legea criticată, fără, însă, a se motiva în mod concret încălcările aduse acestora.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunică punctele lor de vedere.

Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I371 din 2 mai 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată.

În argumentarea neconstituţionalităţii extrinseci a legii criticate, în esenţă, se arată că aceasta încalcă prevederile art. 114 din Constituţie, întrucât decizia Guvernului de angajare a răspunderii pe legea criticată reprezintă un act de încălcare a competenţelor constituţionale ale Parlamentului care are drept finalitate eludarea dezbaterilor parlamentare şi a deciziilor pe care Parlamentul le-ar fi putut adopta.

În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, sunt întărite susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate prin reluarea în extenso a acestora. În consecinţă, se ajunge la concluzia că şi aceste susţineri sunt întemeiate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/1943 din 27 aprilie 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, sunt invocate considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, justificându-se astfel faptul că angajarea răspunderii Guvernului pe Legea dialogului social a respectat exigenţele art. 114 din Constituţie; se mai susţine că principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, este respectat tocmai datorită aplicării conforme a art. 114 din Constituţie. Se arată că legea criticată nu încalcă nici art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar sub aspectul competenţei constatării încălcării unei legi, respectiv în cauză a Legii nr. 24/2000, numai instanţele judecătoreşti se pot pronunţa, nu şi Curtea Constituţională.

În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată următoarele:

–reglementările referitoare la Consiliul Economic şi Social nu încalcă art. 141 din Constituţie, iar art. 102 din Constituţie, invocat prin sesizare, nu are incidenţă în cauză;

–nici convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi nici art. 41 alin. (5) din Constituţie nu cuprind reguli în sensul obligativităţii desfăşurării unor negocieri colective la nivel naţional;

–cu privire la încălcarea art. 40 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) din Constituţie, se arată că dreptul de asociere şi cel la grevă nu sunt absolute, putând fi limitate;

–trimiterea pe care art. 209 din legea criticată o face la noţiunea de "lege" nu vizează o anumită categorie de act normativ, ci noţiunea generică de act normativ.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/2.635/EB din 28 aprilie 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că instituţia angajării răspunderii Guvernului îşi găseşte suport juridic în chiar cuprinsul Legii fundamentale, reprezentând o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi şi care nu este supusă niciunei condiţii, rămânând la aprecierea exclusivă a Guvernului oportunitatea iniţiativei şi a conţinutului acesteia. Se mai susţine că, în final, este atributul exclusiv al Guvernului de a-şi pune mandatul în discuţie tocmai prin apelarea la o atare procedură constituţională.

De asemenea, se susţine că măsurile adoptate sunt urgente, că era nevoie de o maximă celeritate în adoptarea lor, domeniul reglementat fiind unul foarte important, iar aplicarea legii este una imediată. În principal, argumentaţia Guvernului în privinţa urgenţei măsurilor conţinute în legea criticată se axează pe inexistenţa unor mecanisme care să permită un dialog social eficient şi blocajul funcţional în care se află Consiliul Economic şi Social. Totodată, maxima celeritate cu care trebuie să acţioneze Guvernul vizează faptul că la sfârşitul anului 2011 expiră toate contractele colective de muncă, astfel încât este necesară o perioadă de timp suficientă pentru partenerii sociali în vederea negocierii şi încheierii unor noi contracte, potrivit noilor reglementări. Cu privire la ultimele două condiţii, Guvernul arată importanţa domeniului reglementat, legea criticată reconfigurând în totalitate legislaţia anterioară, iar faptul că ea intră în vigoare imediat constituind un răspuns rapid şi energic la cerinţele economice curente.

Referitor la lipsa avizului Consiliului Economic şi Social, Guvernul arată că acesta, deşi cerut, nu a fost acordat din lipsa cvorumului de participare, datorat, în mod constant, conduitei reprezentanţilor sindicatelor.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Guvernul constată următoarele:

–soluţia legislativă cuprinsă de actualele art. 3 alin. (2) şi art. 4 din lege, ce vizează numărul minim de membri pentru înfiinţarea sindicatului şi sfera persoanelor care nu pot constitui şi/sau adera la acesta, a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, iar Curtea, prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, a statuat în sensul constituţionalităţii acesteia;

–Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social are rolul de a sprijini reprezentanţii Consiliului Economic şi Social în luarea deciziilor, fiind un organism consultativ al partenerilor sociali, ceea ce dă eficienţă şi consistenţă atribuţiei acestuia din urmă de a aviza actele normative iniţiate în domeniul său de competenţă;

–în ceea ce priveşte art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202 şi art. 205 din lege, analiza Guvernului porneşte de la existenţa unui echilibru arhitectural între prevederile constituţionale referitoare la statul social şi cele ce au un profund caracter economic. Astfel, se arată că acordul scris prevăzut de lege pentru declanşarea grevei asigură un plus de protecţie celor ce îşi exercită dreptul la grevă, evitându-se posibilitatea declarării ca fiind ilegală a unei greve. De asemenea, atât timp cât negocierile colective se vor desfăşura pentru viitor numai pe sectoare de activitate, este firesc ca şi greva de solidaritate să fie declanşată numai pentru susţinerea revendicărilor formulate de angajaţii din alte unităţi aparţinând aceluiaşi grup de unităţi sau sector de activitate. În fine, se arată că este dreptul discreţionar al legiuitorului de a stabili categoriile de personal cărora le este interzis dreptul la grevă, date fiind atribuţiile şi specificul atribuţiilor acestora;

–modificarea reglementărilor ce vizează cadrul de negociere colectivă nu poate constitui o măsură de natură a lipsi de garanţii dreptul constituţional consacrat la art. 41 alin. (5); mai mult, oferindu-se posibilitatea de negociere pe ramuri de activitate, se creează premisele unei negocieri optime, atât salariaţii, cât şi patronatul putând să utilizeze tot arsenalul de elemente supuse negocierii: concediul, salariul (acolo unde este cazul), condiţiile de muncă, concesiile partenerilor de dialog social fiind în acest mod mult flexibilizate. În fine, se susţine că impunerea la nivel normativ a unor restricţii de negociere pentru angajaţii instituţiilor publice nu constituie o îngrădire a dreptului la negociere colectivă;

–cu privire la art. 209 din lege, se arată că referirea pe care o face acest text la noţiunea de "lege" nu încalcă art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie, întrucât stabilirea instanţelor judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se face prin lege ordinară, acest aspect neţinând de regimul general al raporturilor de muncă, sindicate, patronate şi protecţie socială;

–reglementările internaţionale în materie sindicală invocate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consacră la nivel general, principial, drepturi asociate libertăţii sindicale, însă condiţiile concrete de exercitare a acestora revin reglementărilor interne, astfel încât, în cauza de faţă, nu se poate reţine încălcarea art. 20 din Constituţie.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Preşedintelui Senatului, ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, documentele depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să se pronunţe asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii dialogului social pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţa comună din 18 aprilie 2011. Din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o critică de neconstituţionalitate intrinsecă ce priveşte, în special, art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic şi Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202, 205, 209 şi art. 224 lit. a) din lege. În consecinţă, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic şi Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202, 205, 209 şi art. 224 lit. a) din Legea dialogului social, precum şi asupra legii în ansamblul său. Textele criticate punctual au următorul cuprins:

–Art. 3: "(1) Persoanele încadrate cu contract individual de muncă, funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special în condiţiile legii, membrii cooperatori şi agricultorii încadraţi în muncă au dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să constituie şi/sau să adere la un sindicat.

(2)Pentru constituirea unui sindicat este necesar un număr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate.";

–Art. 4: "Persoanele care deţin funcţii de demnitate publică conform legii, magistraţii, personalul militar din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, unităţile şi/sau subunităţile din subordinea sau coordonarea acestora nu pot constitui şi/sau adera la o organizaţie sindicală.";

–Art. 41 alin. (1): "(1) Sindicatele legal constituite se pot asocia după criteriul sectoarelor de activitate.";

–Art. 138 alin. (3): "(3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale.";

–Art. 183 alin. (1) şi (2): "(1) Hotărârea de a declara greva se ia de către organizaţiile sindicale reprezentative participante la conflictul colectiv de muncă, cu acordul scris a cel puţin jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective.

(2)Pentru angajaţii unităţilor în care nu sunt organizate sindicate reprezentative, hotărârea de declarare a grevei se ia de către reprezentanţii angajaţilor cu acordul scris a cel puţin unei pătrimi din numărul angajaţilor unităţii sau, după caz, ai subunităţii ori compartimentului.";

–Art. 186 alin. (1): "(1) Greva de solidaritate poate fi declarată în vederea susţinerii revendicărilor formulate de angajaţii din alte unităţi aparţinând aceluiaşi grup de unităţi sau sector de activitate.";

–Art. 202: "Nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul militar şi personalul cu statut special din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei şi din instituţiile şi structurile din subordinea sau coordonarea acestora, inclusiv al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, al Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul angajat de forţele armate străine staţionate pe teritoriul României, precum şi alte categorii de personal cărora li se interzice exercitarea acestui drept prin lege.";

–Art. 205: "În unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, în transporturile pe căile ferate, în unităţile care asigură transportul în comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică, căldură şi apă, greva este permisă cu condiţia ca organizatorii grevei să asigure serviciile, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normală.";

–Art. 209: "Instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se stabilesc prin lege.";

–Art. 224 lit. a): "La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:

a)Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, cu modificările ulterioare."

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5) cu referire la separaţia puterilor în stat şi la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 40 alin. (1) privind dreptul de asociere, art. 41 alin. (5) referitoare la convenţiile colective de muncă, art. 43 alin. (1) privind dreptul la grevă, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. p) privind reglementarea prin lege organică a regimului general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială, art. 102 privind rolul şi structura Guvernului, art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului, art. 141 privind Consiliul Economic şi Social şi art. 148 alin. (2) cu privire la prioritatea de aplicare a actelor obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene. Totodată, se arată că dispoziţiile criticate contravin şi Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.

Sunt menţionate ca fiind încălcate şi prevederile art. 20 paragraful 1 privind dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică şi art. 23 paragraful 4 privind dreptul la întemeierea unui sindicat şi dreptul oricărei persoane de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 15 privind derogarea în caz de stare de urgenţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, partea a II-a - art. 5 şi 6 privind dreptul sindical şi dreptul de negociere colectivă şi dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivă din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin Legea nr. 74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, precum şi dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 4 din 18 ianuarie 1958, ale art. 4 referitoare la încurajarea şi dezvoltarea negocierilor colective din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă, ratificată prin Decretul nr. 352/1958 al Marii Adunări Naţionale, publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 29 august 1958, şi ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, ratificată prin Legea nr. 112/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992. În fine, în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate şi cazurile nr. 148, 1.607, 1.616, 1.622, 1.731, 1.759 soluţionate de către Comitetul pentru libertate sindicală al Consiliului de Administraţie al Biroului Internaţional al Muncii.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii supusă controlului.

Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată, potrivit listelor anexate, de un număr de 110 deputaţi.

I. Cu referire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se constată următoarele:

1.Prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, Curtea, sintetizând jurisprudenţa sa în privinţa condiţiilor în care Guvernul are îndrituirea constituţională de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului în conformitate cu art. 114 din Constituţie, a reţinut patru astfel de condiţii, respectiv:

–existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea;

–necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;

–importanţa domeniului reglementat;

–aplicarea imediată a legii în cauză.

Cu privire la condiţia urgenţei, Curtea constată că prezenta lege integrează într-un sistem unitar mai multe acte de reglementare primară sau secundară anterioare adoptate în domeniul social în perioada 1996-2009 (a se vedea, în acest sens, art. 224 din Legea dialogului social), "acte disparate, elaborate şi emise în perioade şi contexte socioeconomice diferite", astfel cum se arată în expunerea de motive la legea criticată. Prin urmare, era imperios necesară o unitate de reglementare şi acţiune în privinţa normelor care vizează sindicatele, patronatele, conflictele de muncă, contractele colective, precum şi organizarea şi funcţionarea organismelor cu atribuţii în domeniul dialogului social. Mai mult, în urma adoptării Legii nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, se impuneau anumite adaptări ale legislaţiei muncii, în special în privinţa sindicatelor, a reprezentanţilor salariaţilor şi a contractelor colective de muncă, unde au intervenit modificări structurale prin modificarea art. 223 şi 229 din Codul muncii, respectiv prin abrogarea art. 238-247 din Codul muncii. De asemenea, în privinţa Consiliului Economic şi Social erau necesare modificări legislative din moment ce în privinţa celor mai importante legi cu impact economic şi social acest organism nu reuşea să întrunească cvorumul legal de şedinţă pentru a-şi putea exprima avizul (fie el pozitiv sau negativ).

Curtea, în mod principial, a stabilit, prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, că "este dreptul exclusiv al Guvernului ca în cadrul politicii sale legate de piaţa muncii să intervină ori de câte ori este necesar; însă, în momentul în care cadrul legislativ nu mai corespunde situaţiei economice a ţării avută în vedere la adoptarea sa, producând chiar disfuncţionalităţi în modul de funcţionare a pieţei muncii prin îngreunarea iniţiativei private, Guvernul nu doar că are posibilitatea de a interveni, dar şi obligaţia de a corija efectele posibil negative asupra pieţei muncii". O atare aserţiune este aplicabilă mutatis mutandis şi în cauza de faţă din moment ce efortul de codificare este rezultatul corijării cadrului legislativ ce nu mai corespundea situaţiei economice a ţării avută în vedere la adoptarea sa, a necesităţii asigurării unităţii de reglementare, precum şi a adaptării cadrului legislativ la noile realităţi economico-sociale rezultate prin adoptarea Legii nr. 40/2011. Astfel, Legea dialogului social, acest corpus legis, se constituie într-o continuare firească şi necesară a reformelor luate prin Legea nr. 40/2011.

Totodată, lipsa intervenţiei legislative ar fi perpetuat şi adâncit diferenţele de reglementare existente, iar lipsa de coeziune a legislaţiei în materia dreptului muncii ar fi avut consecinţe negative în funcţionarea pieţii muncii.

Cu privire la faptul ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, Curtea reţine că această condiţie trebuie analizată în raport cu momentul propus al intrării în vigoare a legii criticate, respectiv în cauza de faţă, legea urmează să între în vigoare la trei zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, potrivit art. 78 din Constituţie.

Nu în ultimul rând, cu privire la argumentul autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, în sensul că exista o majoritate parlamentară care să asigure adoptarea legii prin folosirea procedurii obişnuite de legiferare prevăzute de art. 75 din Constituţie sau prin adoptarea sa în procedură de urgenţă, conform art. 76 alin. (3) din Constituţie, Curtea constată că o asemenea argumentare nu se susţine, având în vedere atât faptul că existenţa unei majorităţi parlamentare nu exclude adoptarea legii pe calea angajării răspunderii Guvernului, cât şi specificul activităţii parlamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011).

În privinţa celei de-a treia condiţii, Curtea reţine că legea supusă analizei de constituţionalitate vizează stabilirea unor măsuri legislative de amploare într-un domeniu de maximă importanţă, respectiv cel al dialogului social, domeniu în care un rol precumpănitor îl au sindicatele, patronatele, dar şi anumite instituţii publice, precum Consiliul Economic şi Social, toate acestea având şi consacrare constituţională. De asemenea, legea criticată se adresează, datorită domeniului reglementat, cvasimajorităţii populaţiei ţării, precum şi tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, respectiv persoanelor juridice române sau străine care activează pe teritoriul României.

În fine, Curtea observă că legea criticată urmează să fie aplicată de îndată, în condiţiile art. 78 din Constituţie. În speţă, data intrării în vigoare a legii este de natură a constitui atât un răspuns rapid la cerinţele economice curente, cât şi o adaptare mai mult decât necesară a unor acte de reglementare primară şi secundară la modificările intervenite în domeniul dreptului muncii prin intrarea în vigoare a Legii nr. 40/2011 la 30 aprilie 2011. Astfel, Curtea reţine că data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiţie de temporalitate este susţinută în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale economice, dar şi sociale.

Raportat la cele patru criterii analizate, Curtea constată că angajarea răspunderii Guvernului asupra legii criticate corespunde cerinţelor art. 114 din Constituţie.

2.Cu privire la susţinerile privind inexistenţa avizului Consiliului Economic şi Social, Curtea observă că acesta a fost solicitat prin Adresa Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 3.124/VM/9.12.2010, însă avizul nu a fost emis de către Consiliul Economic şi Social din lipsă de cvorum. Aşadar, se constată că, prin solicitarea avizului, Guvernul a respectat prevederile Legii nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997, lege care a fost adoptată în aplicarea art. 141 din Constituţie. Neîndeplinirea de către Consiliul Economic şi Social a atribuţiei sale de a emite avizul consultativ prevăzut de lege mai ales în privinţa actelor normative cu un impact social major (de exemplu, Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice sau Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii) constituie o înţelegere greşită a rolului său legal şi constituţional, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul Consiliului Economic şi Social.

În privinţa invocării celorlalte texte pretins încălcate din Legea nr. 24/2000, Curtea observă că ele sunt mai degrabă enumerate decât să fundamenteze vreo eventuală critică de neconstituţionalitate.

II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată următoarele:

1.Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia art. 3 din lege este neconstituţional, întrucât ar exclude persoanele care exercită o profesie liberală de la dreptul de a constitui şi/sau de a adera la un sindicat. În acest sens, se observă, având în vedere natura profesiilor liberale, că persoanele care exercită o profesiune liberală nu prestează activitatea în cauză în temeiul vreunui raport de muncă, ci în baza unor contracte de prestări de servicii în funcţie de domeniul în care activează.

Calificarea unui contract ca fiind contract de muncă presupune reunirea a trei elemente, respectiv prestarea muncii ca scop primar al contractului, remunerarea muncii depuse şi existenţa unui raport de subordonare. Contractul de muncă trebuie să îl plaseze pe lucrător sub direcţia, supravegherea şi autoritatea angajatorului său. Curtea de Casaţie franceză - Secţia socială, în Cauza Sociιtι Gιnιrale, soluţionată prin Hotărârea din 13 noiembrie 1996, a stabilit că raportul de subordonare se caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat.

În lipsa raportului de subordonare, relaţiile contractuale convenite de părţi nu se obiectivizează într-un raport de muncă, ci rămân doar în sfera dreptului civil, eventual comercial. În schimb, angajaţii sunt părţi ale raportului de muncă, raport care este guvernat fie de Codul muncii, fie de legile speciale ce reglementează situaţia unor anumite categorii de personal.

Prin urmare, în mod evident, rezultă că persoanele care exercită profesii liberale sunt într-o situaţie juridică diferită faţă de categoria generică de angajaţi. Însă, nimic nu împiedică persoanele care exercită profesii liberale să îşi constituie asociaţii în vederea apărării şi promovării intereselor lor profesionale.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate ce vizează posibilitatea constituirii unui sindicat numai de către angajaţi provenind din aceeaşi unitate, Curtea observă că aceasta este o opţiune a legiuitorului justificată de unitatea de interese a acestora. Numai această unitate de interese justifică înfiinţarea unui sindicat, pentru că, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale economice şi sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor.

De asemenea, este neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate potrivit căreia magistraţii au fost excluşi de la dreptul de a constitui/adera la un sindicat. Acest drept nu exista nici sub imperiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003. De altfel, Curtea a constatat constituţionalitatea unei asemenea soluţii legislative, spre exemplu, prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 11 mai 2004, sau Decizia nr. 1.364 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4 decembrie 2009. Curtea a stabilit că limitarea exerciţiului dreptului de a constitui organizaţii sindicale de către magistraţi nu încalcă prevederile Constituţiei şi nici reglementările internaţionale în materie.

În argumentarea deciziei, Curtea a mai reţinut că art. 40 alin. (1) din Constituţie prevede dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Acest drept fundamental, social-politic, care nu este însă un drept absolut, se exercită prin participare la constituirea asociaţiilor sau prin aderare la asociaţii existente. Prevăzând posibilitatea constituirii mai multor tipuri de asociaţii, nedeterminate în mod limitativ, art. 40 alin. (1) din Legea fundamentală are în vedere şi posibilitatea limitării sferei persoanelor care pot constitui ori pot adera la diferite tipuri de asociaţii, în funcţie de obiectul de activitate şi de scopul asociaţiilor respective, limitare ce se concretizează prin lege, ţinându-se seama de situaţia obiectiv diferită a anumitor categorii de persoane, fără a se aduce atingere, prin aceasta, principiului egalităţii în drepturi, consacrat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Înseşi prevederile constituţionale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc trei aspecte:

a)scopurile şi activitatea;

b)membrii;

c)caracterul asociaţiei, rezultând din modul său de constituire. Legea poate institui anumite condiţii obligatorii privind constituirea şi desfăşurarea activităţii asociaţiilor, inclusiv categoriile de persoane care pot face parte din diferite asociaţii, de la care statutele lor nu pot deroga. Categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite tipuri de asociaţii pot face parte din alte tipuri de asociaţie, dreptul lor la liberă asociere nefiind atins.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind eliminarea unor măsuri ce asigurau exerciţiul liber şi neconstrâns al libertăţii sindicale, se observă că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate contestă de fapt eliminarea din noua lege a fostelor dispoziţii ale art. 10 alin. (1), art. 22 alin. (3), art. 29, art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003. Raportat la aceste aspecte, Curtea constată că soluţiile legislative cuprinse în textele de lege menţionate nu sunt de relevanţă constituţională, cu alte cuvinte ele reprezintă mai degrabă garanţii suplimentare de nivel legal în sprijinul activităţii sindicale, fără ca prin eliminarea lor să fie pusă în discuţie sau afectată în vreun fel sau altul substanţa art. 9 sau art. 40 din Constituţie. Mai mult, se observă că autorii obiecţiei critică mai degrabă nişte pretinse lacune ale legii, or, din moment ce acestea nu au relevanţă constituţională, Curtea ar trebui să îşi aroge competenţe ce aparţin legiuitorului pentru ca noua lege să cuprindă şi alte soluţii legislative existente la un moment dat, ceea ce ar echivala cu încălcarea art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Nici neconstituţionalitatea art. 224 lit. a) din legea criticată nu poate fi reţinută, legiuitorul fiind liber să abroge o lege în ansamblul său, precum şi dispoziţii din legi, ţinând cont de art. 61 alin. (1) din Constituţie, precum şi de prevederile Legii nr. 24/2000, cu condiţia să nu afecteze prevederile Constituţiei, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă.

Având în vedere cele arătate, în lipsa încălcării vreunui drept constituţional, Curtea nu poate reţine incidenţa în cauză a art. 53 din Constituţie.

2.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la suprapunerea de competenţe între Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social şi Consiliul Economic şi Social, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, în timp ce primul este un organism consultativ la nivel naţional al partenerilor sociali instituit prin lege, cel de-al doilea este o instituţie publică de interes naţional cu statut constituţional, ambele având atribuţii clar delimitate la art. 78, respectiv art. 86-90 din lege. Din analiza acestor atribuţii, nu rezultă nicio suprapunere de competenţe de natură să atragă neconstituţionalitatea titlului IV sau V al legii şi nici o încercare de a reduce la un rol formal Consiliul Economic şi Social.

Cu privire la lipsa reprezentanţilor Guvernului din structurile Consiliului Economic şi Social, Curtea constată că eliminarea acestora a fost dictată de dorinţa de a se asigura Consiliului Economic şi Social un plus de independenţă decizională şi obiectivitate.

3.În privinţa cerinţei legale ca declararea grevei să fie luată cu acordul majorităţii membrilor sindicatului, Curtea observă că o atare condiţie este una de reprezentativitate, în sensul că greva să poată fi declanşată numai dacă există un consens al membrilor de sindicat. În lipsa unei asemenea condiţii de reprezentativitate, conducătorii sindicatelor ar putea declanşa sau, din contră, nu ar putea declanşa greve atunci când acestea s-ar impune. Totodată, forma scrisă a acordului exprimat este şi un instrumentum probationis pentru a se putea demonstra legalitatea declanşării grevelor. În acest fel, acţiunile angajatorilor în faţa instanţelor judecătoreşti în vederea declarării ca ilegale a grevei vor avea şanse mult mai mici de succes. Rezultă, astfel, că o atare măsură este una de ocrotire şi garantare a dreptului la grevă.

Referitor la condiţia impusă de art. 186 alin. (1) din lege cu privire la declanşarea grevei de solidaritate, şi anume apartenenţa sindicatului ce declanşează o asemenea grevă la acelaşi grup de unităţi sau sector de activitate, Curtea observă că aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Constituţie. Legiuitorul este competent să stabilească limitele exercitării dreptului la grevă; or, declararea grevei de solidaritate în vederea susţinerii revendicărilor formulate de angajaţii din alte unităţi aparţinând aceluiaşi grup de unităţi sau sector de activitate este o asemenea limită de exercitare a dreptului de grevă, justificată de faptul ca şi cei care declanşează o atare grevă să aibă un minim interes profesional propriu de apărat, promovat sau susţinut. În caz contrar, angajatorul ar urma să suporte pagube materiale determinate de interese profesionale de care este cu totul şi cu totul străin.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. 202 şi art. 205 din legea criticată, Curtea constată că acestea vizează mai degrabă propuneri de lege ferenda. De altfel, legiuitorul, în temeiul art. 43 alin. (2) din Constituţie, este singurul competent să stabilească sfera personalului care nu poate face grevă, respectiv să stabilească limite ale exercitării dreptului la grevă, desigur cu condiţia ca alegerea sa să fie justificată de apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi de protejarea intereselor naţionale.

Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 205 din lege, în anumite domenii strict stabilite greva este permisă cu condiţia ca "organizatorii grevei să asigure serviciile, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normală". Acest text legal, atunci când se referă la asigurarea serviciilor, are în vedere desigur serviciile care fac obiectul de activitate al acelor unităţi, şi nu alte categorii de activităţi pe care acestea le-ar putea desfăşura (spre exemplu, activităţi administrative, umanitare etc.). Se asigură funcţionarea unor servicii esenţiale şi de strictă necesitate în vederea apărării ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi protejării intereselor naţionale.

4.În privinţa eliminării contractelor colective la nivel naţional, Curtea constată că textul art. 41 alin. (5) din Constituţie nu prevede şi nu garantează negocierile colective la nivel naţional, astfel încât cadrul în care se desfăşoară acestea este cel stabilit de către legiuitor. În caz contrar, s-ar ajunge la absolutizarea dreptului la negocieri colective, drept care trebuie să ţină cont de condiţiile economice şi sociale existente în societate la un moment dat. Este vorba de menţinerea unui echilibru just între interesele patronatului şi al sindicatelor; desigur, vor exista domenii în care condiţiile economice şi sociale permit încheierea unor contracte colective de muncă mult mai favorabile angajaţilor, iar altele în care drepturile sunt negociate la un nivel inferior, astfel încât printr-un contract colectiv la nivel naţional aceştia din urmă ar avea drepturi mai mari faţă de cât permite în mod obiectiv domeniul în care lucrează, ceea ce afectează viabilitatea economică a angajatorilor din acest domeniu.

Cu referire la contractele colective de muncă, Curtea, prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, a statuat că încheierea acestora nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste contracte sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecinţă, contractele colective "sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie"; în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale". În consecinţă, negocierea contractelor colective nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale existente (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011). Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a mai statuat că dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al contractelor colective, nu exclud "posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat".

Rezultă că legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să se desfăşoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi şi obligaţii contra legem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor şi nicidecum acte care să prevaleze forţei legii. Astfel, este evident că în sfera publică asemenea contracte se negociază şi se încheie în limitele şi în cadrul stabilite de lege.

Celelalte aspecte invocate în cadrul acestui punct sunt simple comparaţii între fostele reglementări în domeniu şi noile reglementări, fără, însă, a fi relevate veritabile critici de neconstituţionalitate; mai mult, unele aspecte invocate sunt şi inexacte, spre exemplu obligaţia angajatorului de a iniţia negocierea colectivă se regăseşte în actualul art. 129 alin. (2) din lege, iar soluţia legislativă care stabilea conţinutul minimal al negocierii colective este reluată în art. 132 alin. (2) din lege.

5.În privinţa art. 209 din lege care prevede că instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se stabilesc prin lege, Curtea observă că noţiunea de lege vizează categoria actelor normative de reglementare primară, categorie generică. O atare concluzie se poate desprinde din faptul că numai Constituţia este cea care stabileşte, potrivit art. 73 alin. (1), categoriile de legi: legi constituţionale, organice şi ordinare.

Obiter dictum, competenţa de judecată a instanţelor este reglementată de art. 126 alin. (2) din Constituţie, textul criticat, chiar dacă vizează competenţa materială în dreptul muncii, nu ţine de regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială. Prin urmare, art. 126 alin. (2) din Constituţie determină natura de lege ordinară prin care se reglementează competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată.

6.Cu privire la actele internaţionale enumerate, Curtea observă că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu îşi motivează criticile de neconstituţionalitate în raport cu dispoziţiile cuprinse în acestea, iar Curtea nu are competenţa de a formula propriile critici, la care, ulterior, să şi răspundă. Astfel, o enumerare a actelor internaţionale pretins încălcate prin legea criticată nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, nefiind respectate exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011).

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă şi cu unanimitate de voturi în privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile Legii dialogului social, în ansamblul său, precum şi, în special, ale art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic şi Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202, art. 205, art. 209 şi art. 224 lit. a) din lege, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 4 mai 2011 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskâs Valentin Zoltân şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Karoly