Decizie nr. 1.655 din 28 decembrie 2010

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 21 decembrie 2010 un grup de 53 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 51/6.140 din 21 decembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.803A/2010.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton Popescu tăriceanu, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga şi Mihai Alexandru Voicu.

În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost aduse argumente care privesc atât neconstituţionalitatea extrinsecă, cât şi cea intrinsecă a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

I. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, autorii obiecţiei apreciază că Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1) şi art. 114 din Constituţie. Se susţine că adoptarea legii criticate prin procedura angajării răspunderii Guvernului nu se justifică de vreme ce partidele politice care au format Guvernul dispun şi de o majoritate parlamentară. Totodată, se arată că Guvernul nu a realizat nici măcar un demers pentru ca legea criticată să fie dezbătută în procedură de urgenţă de către Parlament.

Autorii sesizării susţin că dreptul Guvernului de a decide asupra oportunităţii şi conţinutului iniţiativei legislative nu este unul absolut, iar Curtea Constituţională trebuie să cenzureze respectarea "raţiunilor ce au stat la baza edictării dispoziţiilor art. 114 din Constituţie". Se mai arată că "acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar ar semnifica transformarea acestei autorităţi în putere legiuitoare, interferând cu atribuţiile de legiferare ale Parlamentului".

II. Cu referire la criticile de constituţionalitate intrinsecă, se arată că legea criticată "încalcă definiţiile fundamentale" prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât derogă "de la principiile constituţionale şi de la alte norme legale peste care nu se poate trece". Se susţine că măsura de reducere a salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare/soldelor funcţiilor de bază prevăzută de Legea nr. 118/2010, deşi ar fi trebuit să aibă caracter temporar, astfel cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 872 din 25 iunie 2010, în realitate, prevederile art. 1 din legea criticată imprimă un caracter permanent acestor măsuri.

Totodată, sunt invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 şi se arată că această măsură de reducere permanentă a drepturilor salariale trebuie aplicată în ultimă instanţă; or, din moment ce există "multiple alte soluţii care, puse în practică, ar putea contracara efectele crizei prin care trece România în acest moment", o reducere a drepturilor salariale nu se justifică. Astfel, criza economică nu poate constitui un pretext de a îngrădi în mod permanent sau pe termen nedefinit drepturi şi libertăţi fundamentale, protejate atât prin Constituţie, cât şi prin acte internaţionale. Or, documentele internaţionale în materia drepturilor omului tolerează restrângerea unor drepturi doar în situaţii excepţionale, situaţie în care nu se încadrează starea economico-financiară dificilă pe care o traversează statul român.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.

Preşedintele Senatului, în Dosarul nr. 4.717A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I2673 din 23 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată.

Se arată că legea criticată încalcă art. 114 din Constituţie, întrucât au fost încălcate condiţiile stabilite de Constituţie şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la posibilitatea promovării unui proiect de lege prin procedura angajării răspunderii. În acest sens, sunt invocate considerentele de principiu care au stat la baza pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 în materia angajării răspunderii Guvernului. Se susţine că nu exista o urgenţă a adoptării legii criticate, urgenţa neputându-se datora chiar culpei iniţiatorului, respectiv Guvernul, care, potrivit Legii-cadru nr. 330/2009, ar fi trebuit să depună legea spre adoptare la Parlament până la data de 30 septembrie 2010. Mai mult, neîndeplinirea acestei obligaţii încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Totodată, se apreciază că prin depunerea peste termen a proiectului de lege la Parlament, Guvernul, contrar ideii unui comportament loial în relaţia sa cu Parlamentul, a încălcat art. 61 alin. (1) din Constituţie.

În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinseci, se arată că legea criticată nu readuce drepturile salariale la acelaşi nivel ca înainte de reducerile operate prin Legea nr. 118/2010, iar creşterea de 15% prevăzută în art. 1 din lege are în vedere nivelul salariului redus. Totodată, se apreciază că majorarea menţionată nu este altceva decât o redistribuire în salariu a unor sume corespunzătoare premiului anual şi a primei de vacanţă, care, în cursul anului 2011, nu se vor mai acorda. Astfel, o măsură temporară de diminuare a drepturilor salariale este permanentizată, ceea ce constituie o încălcare a principiului proporţionalităţii. În aceste condiţii, se susţine că sunt încălcate prevederile art. 53 din Constituţie.

În fine, se apreciază că legea criticată este contrară art. 11 şi 20 din Constituţie coroborate cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/6.159 din 22 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinseci, sunt invocate considerentele de principiu care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, apreciindu-se în final că "Guvernul nu este şi nu poate fi o "putere legiuitoare"".

În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată, în esenţă, că legea criticată are un caracter temporar, aplicându-se pentru anul 2011, astfel încât Decizia Curţii Constituţionale nr. 872 din 25 iunie 2010 este întru totul respectată.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/9.938 din 23 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului este legitimă şi oportună, în niciun caz abuzivă, având în vedere că legea criticată urmează să se aplice începând cu data de 1 ianuarie 2011. Totodată, neadoptarea acestei legi într-un termen rezonabil ar fi fost susceptibilă să creeze dificultăţi majore în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, de natură să pericliteze înseşi obligaţiile asumate de statul român faţă de organismele financiare internaţionale.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că legea reglementează un nou sistem de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, o nouă paradigmă, o nouă viziune legislativă asupra salarizării, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art. 53 din Constituţie. Se arată că diminuarea cu 25% a salariilor din sectorul bugetar a avut un caracter temporar, întrucât de la "1 ianuarie 2011 se recuperează 15% din diminuare", recuperare care este în concordanţă cu posibilităţile oferite de evoluţia indicatorilor macroeconomici şi răspunde prevederilor din Constituţie privind responsabilitatea Guvernului de gestionare a problemelor ţării. Se mai susţine că recuperarea integrală a diminuărilor salariale operate prin Legea nr. 118/2010 ar avea consecinţe majore asupra deficitului bugetar.

În fine, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu conferă dreptul de a continua încasarea salariului într-un cuantum determinant şi că este la latitudinea statelor să stabilească prin legea bugetului cuantumul drepturilor salariale (Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei). Se mai susţine că "veniturile viitoare constituie un «bun» numai dacă au fost deja câştigate în baza reglementărilor în vigoare sau dacă există un titlu executoriu cu privire la ele" (Hotărârea din 13 iulie 2006, pronunţată în Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 24 martie 2005, pronunţată în Cauza Erkan împotriva Finlandei, Hotărârea din 20 mai 2010, pronunţată în Cauza Lelas împotriva Croaţiei etc.).

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Totuşi, din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o critică de neconstituţionalitate intrinsecă ce priveşte, în special, prevederile art. 1 din aceeaşi lege. În consecinţă, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor art. 1 din Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum şi asupra legii în ansamblul său. Textul criticat punctual are următorul cuprins:

–Art. 1: "(1) Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

(2)Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

(3)Cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) se va stabili în anul 2011, ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010. (4) Cuantumul soldei de grad/salariului gradului profesional, al soldei de comandă/salariul de comandă, precum şi cuantumul gradaţiilor, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

(5)În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului, necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri, la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale altele decât cele prevăzute de prezenta lege."

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) cu referire la caracterul de stat de drept al României, ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiile separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi al respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale, ale art. 11 alin. (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, ale art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului şi ale art. 148 privind aplicarea cu prioritate a actelor cu caracter obligatoriu adoptate la nivelul Uniunii Europene. Totodată, sunt considerate ca fiind încălcate şi prevederile art. 6 din Tratatul Uniunii Europene privind recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi principiilor rezultate din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii supuse controlului.

Înainte de a proceda la analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta a fost semnată de un număr de 53 de deputaţi.

I. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, într-un control a priori de constituţionalitate care a vizat viitoarea Lege-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Curtea a statuat că "Guvernul poate recurge la angajarea răspunderii sale, indiferent de faza în care se află procedura legislativă. Rolul unei asemenea proceduri este de a coagula o majoritate parlamentară, dar şi de a surmonta actele obstrucţioniste ale opoziţiei în cursul dezbaterilor legislative. Adoptarea acestei legi prin procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie a fost necesară pentru a răspunde într-un timp cât mai scurt la cerinţele Fondului Monetar Internaţional. Prin prisma acestor considerente, Curtea reţine că Guvernul a recurs la această procedură în extremis, întrucât structura politică a Parlamentului nu permitea adoptarea proiectului de lege în procedură uzuală sau de urgenţă".

Prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, Curtea a statuat că angajarea răspunderii Guvernului este o "procedură complexă ce implică raporturi de natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul său este un act ce emană de la executiv şi, pe de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de legiferare - aşa cum este în speţa de faţă -, fie se ajunge la demiterea Guvernului. Aşa fiind, angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, este practic adoptată tacit în absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând cont sau nu de amendamentele făcute. La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă în extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă. În speţă însă nu se pune aceeaşi problemă, întrucât, atunci când există o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul, adoptarea sub forma asumării răspunderii nu era oportună, cu atât mai mult cu cât intrarea în vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci pentru anul preuniversitar şi universitar 2010-2011. În plus, Curtea constată că dezbaterea în procedura obişnuită în Parlament nu numai că ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societăţii civile în problema educaţiei naţionale.

De altfel, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. Altfel, nu se justifică recurgerea de către Guvern la procedura angajării răspunderii asupra proiectului de lege".

Prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Curtea a statuat, cu privire la cererea preşedintelui Senatului de a se constata existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern, că "nu subzistă condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului [angajarea răspunderii pe proiectul de lege privind educaţia naţională - sn], câtă vreme măsurile prevăzute în proiectul de lege intră în efectivitate începând cu anul şcolar 2011-2012, iar unele dintre acestea chiar cu anul şcolar 2012-2013".

Prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Curtea a statuat că "Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale, însă, la nivelul Parlamentului, în condiţiile procedurale stabilite prin Constituţie şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, se poate depune şi vota o moţiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului.

Moţiunea de cenzură se constituie într-un adevărat instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului".

Faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale expusă mai sus, Curtea observă că angajarea răspunderii Guvernului cu privire la Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice îndeplineşte criteriile impuse de art. 114 din Constituţie, şi anume:

–existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea;

–necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;

–importanţa domeniului reglementat;

–aplicarea imediată a legii în cauză.

Cu privire la primul criteriu menţionat, se observă că Guvernul, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu este limitat în a folosi procedura angajării răspunderii de un anumit număr de ori pe sesiune [astfel cum este reglementată procedura angajării răspunderii Guvernului prin Constituţia franceză de la 1958, aşa cum a fost revizuită prin Legea constituţională nr. 2008-724 din 23 iulie 2008 privind modernizarea instituţiilor celei de-a V-a Republici], ci, din contră, premisa folosirii acestei proceduri are în vedere existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurii legislative indiferent de criteriul cantitativ mai sus menţionat. În cazul de faţă, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată prin folosirea acestei proceduri tocmai datorită faptului că aceasta urmează să între în vigoare la 1 ianuarie 2011, astfel încât, raportat la momentul intrării în vigoare, este evident că Guvernul trebuia să folosească o procedură constituţională care să permită adoptarea legii până la data de 1 ianuarie 2011. Este discutabil dacă legea criticată ar fi putut fi adoptată până la termenul fixat prin folosirea procedurii obişnuite de legiferare prevăzute de art. 75 din Constituţie sau prin adoptarea sa în procedură de urgenţă, conform art. 76 alin. (3) din Constituţie. Or, neadoptarea legii criticate în acest termen ar fi dus la costuri sociale foarte grele în privinţa personalului salarizat din fonduri publice, respectiv ar fi urmat ca de la 1 ianuarie 2011, în privinţa calcului salariului/soldei/indemnizaţiei brute, să se aplice în mod exclusiv prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, întrucât art. 30 alin. (5) din această lege menţiunea în plată salariul/solda/indemnizaţia brută avută la 31 decembrie 2009 doar pentru anul 2010, aceasta fiind, deci, o normă cu aplicare limitată în timp.

Prin urmare, hotărârea Guvernului nu a fost animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgenţa reglementării domeniului vizat prin prisma costurilor sociale ce ar fi putut interveni în lipsa acestei măsuri. Astfel, opţiunea Guvernului în promovarea legii pe această cale se întemeiază, în mod obiectiv, pe urgenţa reglementării rezultând tocmai din eventualele consecinţe profund negative ce ar apărea în lipsa ei.

Cu privire la cel de-al doilea criteriu menţionat mai sus, Curtea constată că, în privinţa legii contestate, era necesar ca aceasta să fie adoptată în condiţii de maximă celeritate, având în vedere că urmează a se aplică de la 1 ianuarie 2011. Această "maximă celeritate" se constituie într-un element de natură a susţine demersul Guvernului, având în vedere că între momentul iniţierii acestui proiect de lege şi momentul fixat al intrării sale în vigoare era nevoie de o soluţie energică şi rapidă de natură a contracara efectele negative expuse în prealabil.

Cu privire la cel de-al treilea criteriu, Curtea observă că şi conţinutul reglementării vizează stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă - salarizarea personalului din sfera publică. Acest domeniu este în relaţie directă atât cu bugetul de stat, cât şi cu bugetul asigurărilor sociale, bugete care sunt influenţate în mod decisiv de politica salarială a statului. În mod evident, cuantumul salariilor/soldelor/indemnizaţiilor se constituie ca şi cheltuială a bugetului de stat - cheltuieli de personal - şi, în acelaşi timp, contribuţiile la bugetul asigurărilor sociale de stat constituie un venit la bugetul asigurărilor sociale de stat, venit care depinde de cuantumul concret al salariilor/soldelor/ indemnizaţiilor stabilite. Astfel, având în vedere implicaţiile directe şi decisive ale politicii salariale a statului asupra celor două bugete, rezultă, fără dubiu, că salarizarea personalului din sfera publică constituie un domeniu de maximă importanţă cu privire la care poate fi folosită procedura angajării răspunderii.

În ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu menţionat, Curtea reţine că aplicarea legii criticate este imediată 1 ianuarie 2011. Însă Curtea urmează să analizeze raţiunile care au stat la baza impunerii acestui termen, respectiv dacă impunerea unei asemenea date de intrare în vigoare a legii este la discreţia Guvernului sau decizia executivului şi, în final, cea a Parlamentului trebuie să ţină cont de anumite elemente obiective. Un atare demers al Curţii este de natură a cenzura posibilitatea Guvernului de a prevedea în textul legii termene scurte de intrare în vigoare, pentru a putea folosi procedura angajării răspunderii. Or, în cazul de faţă, Curtea constată că data intrării în vigoare ţine cont de influenţa pe care o are această lege asupra bugetului de stat şi de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual şi aprobate, desigur, tot anual de către Parlament - a se vedea art. 138 alin. (2) din Constituţie. Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiţie de temporalitate este, de asemenea, susţinută în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale.

Raportat la cele 4 criterii analizate, Curtea observă o intervenţie energică şi rapidă a Guvernului prin folosirea procedurii angajării răspunderii, pentru a evita costuri sociale greu de surmontat în viitor. În aceste condiţii, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată cu respectarea cerinţelor art. 114 din Constituţie.

II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, Curtea reţine că acestea sunt neîntemeiate. Autorii sesizării pleacă de la premisa greşită potrivit căreia reglementările art. 1 din legea criticată permanentizează diminuarea temporară a drepturilor salariale prevăzute de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. Or, se arată că aceste diminuări trebuie să aibă caracter temporar, întrucât au fost justificate pe temeiul art. 53 din Constituţie, temei care nu mai poate fi invocat în cauza de faţă.

Legat de aceste susţineri, Curtea constată următoarele: În privinţa modului de stabilire a salariilor/soldelor/ indemnizaţiilor brute în cursul anului 2010, au fost aplicabile prevederile art. 12 alin. (3) şi art. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009, care prevăd următoarele:

–Art. 12 alin. (3): "(3) În anul 2010, salariile, soldele şi indemnizaţiile lunare de încadrare se stabilesc potrivit art. 30 alin. (5), fără a fi utilizaţi coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi în anexele la prezenta lege.";

–Art. 30 alin. (5): "(5) În anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut [...]".

Cu alte cuvinte, începând cu 1 ianuarie 2011 urmau să între în vigoare dispoziţiile Legii-cadru nr. 330/2009 în privinţa modalităţii de calcul a salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute.

Intrarea în vigoare a acestor prevederi ar fi produs consecinţe negative în ceea ce priveşte salarizarea muncii în domeniul public, şi anume:

1.imposibilitatea aplicării practice a Legii-cadru nr. 330/2009 în cursul anului 2011, punându-se atât problema modalităţii de calcul a salariilor/soldelor/ indemnizaţiilor brute, cât şi cea a acordării acestora. O atare situaţie s-ar fi datorat lipsei prevederii unei valori a coeficienţilor de ierarhizare pentru anul 2011, aspect ce nu poate fi suplinit de existenţa unei prevederi legale care impune ca până în 2015 valoarea acestui coeficient să fie de 1.100 lei;

2.în cazul stabilirii unei valori a coeficientului de ierarhizare pentru anul 2011, acesta ar fi avut o valoare mult sub nivelul de 1.100 RON ce trebuia atins de abia în 2015, nivel care nu ar fi asigurat un cuantum al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute comparativ cu cel existent la 31 decembrie 2009. O astfel de reglementare ar fi atras un cuantum în plată al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute mult mai scăzut decât cel din anul 2010, indiferent că este vorba de perioada 1 ianuarie-2 iulie 2010 sau 3 iulie-31 decembrie 2010.

Pentru a evita apariţia unor astfel de situaţii perturbatoare, legiuitorul a ales să permită ultraactivarea prevederilor legale anterioare adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 în privinţa modului concret de calcul al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute lunare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.073 din 16 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 11 octombrie 2010, şi Decizia nr. 1.114 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 26 octombrie 2010), însă cu un corectiv, respectiv prin creşterea cu 15% a bazei de calcul diminuate cu 25%. O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor indemnizaţiilor brute nu este de natură să încalce cele stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, respectiv că "începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor".

Curtea a impus o obligaţie de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la "cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare". Este în acelaşi timp o obligaţie sub condiţie care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr. 118/2010. Stabilirea modalităţii concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcţie de situaţia economico-financiară a ţării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligaţiei sale de rezultat stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, în sensul revenirii cel puţin la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr. 118/2010.

Prin urmare, nu se poate susţine, astfel cum arată Guvernul în punctul de vedere comunicat, că legea criticată reglementează un nou sistem de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, o nouă paradigmă, o nouă viziune legislativă asupra salarizării, ci, pur şi simplu, în anumite limite permite în interesul angajatului ultraactivarea unor reglementări anterioare din domeniul salarizării.

Desigur, pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 înseamnă că, în continuare, există o restrângere a exerciţiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca şi corolar al dreptului la muncă. Prin urmare, invocarea situaţiei economico-financiare a ţării de către legiuitor pentru a restrânge exerciţiul unui drept fundamental nu este suficientă, ci trebuie ca restrângerea operată să îndeplinească toate exigenţele prevăzute de art. 53 din Constituţie.

Curtea, cu prilejul adoptării deciziilor nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, în privinţa aplicării art. 53 din Constituţie, a statuat următoarele:

Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume:

–să fie prevăzută prin lege;

–să se impună restrângerea sa;

–restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;

–să fie necesară într-o societate democratică;

–să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;

–să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;

–să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Aplicând aceste criterii cauzei de faţă, Curtea constată următoarele:

1.Restrângerea dreptului la salariu este prevăzută printr-o lege, şi anume Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.

2.Restrângerea dreptului la salariu se impune în măsura în care este necesară reducerea cheltuielilor bugetare. Însă legiuitorul poate apela la o atare restrângere numai în ultimă instanţă, respectiv numai dacă anterior a mai luat şi alte măsuri de natură a revigora situaţia economico-financiară a statului. Or, au mai fost adoptate şi alte acte normative având ca scop reducerea cheltuielilor bugetare, creşterea veniturilor la bugetul de stat şi redresarea situaţiei economico-financiare a ţării. Exemplificativ în acest sens Curtea reţine: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 12 martie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 20 mai 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 113/2010 privind modificarea alin. (1) al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 20 decembrie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2010 privind reglementarea unor măsuri pentru reducerea unor arierate din economie, precum şi alte măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 21 iunie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2010 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 24 iunie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2010 pentru completarea unor acte normative din domeniul finanţelor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 29 iunie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi alte măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 28 iunie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2010 pentru modificarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 30 iunie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 2 iulie 2010, sau Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010.

3.Referitor la cea de-a treia condiţie enumerată, se observă, ca şi în deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, că soluţia legislativă criticată a fost "determinată de apărarea securităţii naţionale [...]. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, [...], ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de «securitate naţională» din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.

În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi 713 din 25 mai 2010 Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010, [...], Curtea a analizat constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009".

În cauza de faţă, Curtea constată că se menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale, în acest sens, Curtea având în vedere expunerea de motive la legea criticată, care prevede, în esenţă, următoarele:

A - "În anul 2010, în pofida unor uşoare îmbunătăţiri ale stării economice, condiţiile financiare s-au dovedit a fi mai dificile decât s-a anticipat iniţial, activitatea economică din România înregistrată în ultimele luni fiind în continuare marcată de recesiune, atât din cauza cererii interne reduse, cât şi a unei revenirii lente a partenerilor comerciali ai României. Conform Strategiei fiscal-bugetare pe perioada 2011-2013, la finalul anului 2010 rata inflaţiei se apreciază că va ajunge faţă de sfârşitul anului 2009 la 8,1%, nivel superior cu 3,36 puncte procentuale faţă de anul anterior, în timp ce deficitul contului curent al balanţei de plăţi externe se aşteaptă să se menţină în limite sustenabile, reprezentând 5,7% din PIB."

B - "În acest context de criză economică efectele măsurilor stabilite prin Legea nr. 118/2010 privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar nu au fost absorbite la nivelul preconizat, necesitând pentru anul 2011 aplicarea în continuare a unor măsuri de corecţie."

4.Măsura este necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situaţii de criză economică şi socială majoră a societăţii, care poate fi evitată doar prin adoptarea unor măsuri conjugate şi în alte domenii, astfel cum s-a arătat mai sus. Numai când celelalte măsuri luate nu au avut efectul scontat, măsura restrângerii unui drept fundamental devine necesară pentru protejarea, în final, a fiinţei statului, aşa cum rezultă din datele furnizate în expunerea de motive a legii.

5.Există un raport just de proporţionalitate a măsurii criticate cu situaţia care a determinat-o, respectiv criza economică accentuată, păstrându-se un echilibru just între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

6.Măsura prevăzută de art. 1 din legea criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, respectiv întregului personal plătit din fonduri publice.

7.Legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. De asemenea, măsura criticată are un caracter temporar, aplicându-se pe parcursul anului 2011, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

Nu în ultimul rând, Curtea observă că prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneţia, dată la cererea preşedintelui Curţii Constituţionale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 17-18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicţii constituţionale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situaţii excepţionale şi în anumite condiţii stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenţei autorităţii judecătoreşti". În continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situaţie excepţională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice şi pentru motive întemeiate legiuitorul găseşte necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului (a se vedea paragrafele 20 şi 21 ale opiniei citate).

Cu alte cuvinte, o situaţie de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

Aşa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneţia, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulenţe economice grave care afectează întregul său sistem economic şi financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneţia priveşte situaţia particulară a judecătorilor, Curtea constată că acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, şi nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziţie distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei situaţii de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.

În consecinţă, Curtea observă că nu sunt încălcate nici prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) sau art. 53 din Constituţie şi nici cele cuprinse în actele internaţionale invocate în mod generic, cu privire la care nu există o motivare de natură a respecta exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum şi, în special, ale art. 1 din lege sunt constituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 28 decembrie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Karoly

*

OPINIE SEPARATĂ

În opoziţie cu susţinerile din Decizia Curţii, socotim că Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice trebuia declarată neconstituţională, cel puţin pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituţională a constatat că sesizarea autorilor cu privire la reducerea cu 25 % nu este reală, întrucât din textul acestei legi rezultă că începând cu 1 ianuarie 2011 "se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare".

Se arată în continuare că "în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel dinaintea reducerilor operate prin legea criticată", accentuându-se caracterul temporar al restrângerii exerciţiului acestor drepturi, caracter ce ţine de esenţa dispoziţiilor din art. 53 din Constituţie.

Curtea conchide în această decizie că măsura de diminuare a cuantumului salariului, indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă, ce afectează dreptul la salariu, dar cu respectarea prevederilor art. 53 din Constituţie.

Or, art. 53 din Constituţie arată care sunt aceste condiţii, în sensul că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi trebuie dispusă numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii şi sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Dintre toate aceste condiţii, existenţa crizei economice ar putea fi cuprinsă în noţiunea mai largă de apărare a securităţii naţionale, dar fără a se renunţa la protecţia juridică a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor pentru asigurarea unui nivel de trai decent şi pe durată determinată.

În acest sens, a fost adoptată şi Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010.

În aceste condiţii, se pune problema dacă Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este în acord cu art. 53 din Constituţie şi dacă respectă Decizia Curţii Constituţionale nr. 872 din 25 iunie 2010.

În privinţa concordanţei cu art. 53, arătăm că Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a avut o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Faptul că Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice nu a revenit la salariile din iunie 2010 încalcă caracterul temporar al legii din iunie 2010 şi deci dispoziţiile art. 53 din Constituţie.

În principiu, se arată în art. 1 alin. (2) din lege că începând cu 1 ianuarie 2011 cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte din salariul brut se majorează cu 15%. Întrucât toate aceste elemente ale salariului nu se majorează, ci se încearcă o aducere parţială la nivelul salariului din iunie 2010, restul de 10% neavând un termen de restituire, se încalcă şi dreptul de proprietate prevăzut în art. 44 din Constituţie, chiar dacă drepturile salariale sunt drepturi de creanţă, dar, potrivit jurisprudenţei CEDO, sub aspectul ocrotirii lor, li se aplică regulile de la dreptul de proprietate.

În al doilea rând, nu se respectă Decizia Curţii Constituţionale nr. 872/2010 care a statuat că această restrângere a exerciţiului drepturilor salariale este constituţională în măsura în care se aplică temporar, şi anume până la 31 decembrie 2010.

Faptul că textul legii din iunie 2010 prevedea adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care la rândul lor trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare, reţinerea a încă 10% din salariile prevăzute în iunie 2010 denotă că legiuitorul nu a ţinut cont de prevederile acestei legi.

Obligaţia de restituire a celor 25% din salariu este, după cum arată Curtea Constituţională, o obligaţie de rezultat pe care şi-a impus-o legiuitorul. Or, în prezent, acesta a transformat-o într-o obligaţie de mijloace, încălcând în acelaşi timp caracterul temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor salariale, caracter, ce este de esenţa dispoziţiilor art. 53 din Constituţie. Mai mult, salariaţii din sectorul bugetar desfăşoară aceeaşi activitate ca şi în iunie 2010, cu salariul redus cu 10%.

Judecător

Aspazia Cojocaru

Judecător

Tudorel Toader