Decizie nr. 212 din 29 aprilie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispoziţiilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, excepţii invocate de Irena Silberstein în Dosarul nr. 10.760/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, de Irena Silberstein în Dosarul nr. 69.143/3/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, precum şi de Societatea Comercială "Textila Oltului" - S.A. din Sfântu Gheorghe în Dosarul nr. 301/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 40D/2013, nr. 80D/2013, nr. 81D/2013 şi, respectiv, nr. 117D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent precizează că dosarele nr. 40D/2013, nr. 80D/2013, nr. 81D/2013 şi nr. 117D/2013 au fost conexate la termenul de judecată din data de 2 aprilie 2013, fiind repuse pe rol. De asemenea, referă asupra faptului că reprezentanta autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, doamna avocat Corina Ruxandra Popescu, a depus la dosarul cauzei o cerere prin care, arătând că se află în imposibilitate de a se prezenta la acest termen de judecată, lasă la aprecierea completului de judecată posibilitatea amânării judecării cauzei pentru acest motiv.

Curtea, deliberând, apreciază că nu se impune amânarea judecării cauzei.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Încheierea din 17 decembrie 2012, Decizia civilă nr. 2.065R din 11 septembrie 2012, Încheierea din 13 noiembrie 2012 şi, respectiv, Decizia civilă nr. 156R din 24 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispoziţiilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, excepţie ridicată de Irena Silberstein, Gabriela Muraru şi de Societatea Comercială "Textila Oltului" - S.A. din Sfântu Gheorghe în cauze având ca obiect cererile privind obligarea statului român la plata unor despăgubiri băneşti pentru un imobil-teren, şi, respectiv, teren şi construcţie, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cererea privind restituirea în natură a unui imobil-teren, în temeiul art. 480 din Codul civil din 1864 şi al Legii nr. 10/2001.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată următoarele:

1.În ceea ce priveşte prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se susţine că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că excepţia de neconstituţionalitate poate avea ca obiect doar o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, iar nu şi deciziile în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se arată, în acest sens, că aceste din urmă decizii urmăresc interpretarea şi aplicarea unitară a legii, având astfel caracter obiectiv şi formând împreună cu legea în interesul căreia sunt date "un bloc de legalitate", similar "blocului de constituţionalitate" format din Constituţie şi deciziile Curţii Constituţionale şi "blocului de convenţionalitate" alcătuit din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Or, în opinia autoarei excepţiei, dobândind aceeaşi forţă juridică cu legea, deciziile pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au forţă juridică inferioară Constituţiei şi Convenţiei europene, ceea ce contravine atribuţiei Curţii Constituţionale de a garanta supremaţia Legii fundamentale. Se arată, în acest sens, că verificarea constituţionalităţii actelor normative trebuie să se facă nu numai prin raportare la textul acestora, ci şi faţă de interpretarea dată textului de lege de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform atribuţiei sale instituite prin art. 126 alin. (3) din Constituţie.

2.Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, autoarea excepţiei arată că, în conformitate cu Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, titlul VII cuprins în Legea nr. 247/2005 este interpretat ca fiind lege specială în raport cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, ca atare, înlătură de la aplicare aceste dispoziţii convenţionale. Prin urmare, în acord cu această decizie, acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobile preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român şi întemeiate pe aceste dispoziţii convenţionale, trebuie respinse ca inadmisibile. În aceste condiţii, aplicarea prioritară a dispoziţiilor din legea internă, faţă de dispoziţiile mai favorabile din Convenţia europeană, contravine art. 20 alin. (2) din Constituţie care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. În legătură cu acest din urmă aspect, se arată că, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea internă contravine dispoziţiilor convenţionale, deoarece, deşi prevede accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor îndreptăţite. Prin urmare, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, Legea nr. 247/2005, interpretată conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este contrară obligaţiilor instituite în sarcina statului român prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, precum şi dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate.

3.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, cu referire la obligaţia colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a solicita acestei instanţe să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, se susţine că acest text de lege încalcă principiile constituţionale referitoare la statul de drept şi dreptul la un proces echitabil, fiind în contradicţie cu competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Se arată, în acest sens, că, soluţionând un recurs în interesul legii formulat de însuşi organul său de conducere, nu este asigurată condiţia imparţialităţii şi independenţei judecătorilor, cu atât mai mult cu cât o parte dintre judecătorii care soluţionează recursul în interesul legii sunt aceiaşi cu cei care l-au formulat. Invocă, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Svetlana Naumenko împotriva Ucrainei.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 40D/2013, apreciază că excepţiile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. În acest sens, arată că este firesc ca cea mai înaltă instanţă de judecată din România să se preocupe de asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, astfel încât în cauze similare deduse judecăţii să nu fie pronunţate soluţii contradictorii. Se mai arată că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 constituie legea specială prin care au fost reglementate măsuri reparatorii ce trebuie avute în vedere de către instanţele judecătoreşti în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a imobilelor revendicate, iar prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, stabilind instituţiile abilitate conform legii să solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept soluţionate în mod diferit de către instanţele judecătoreşti, nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate.

Exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 80D/2013, aceeaşi instanţă de judecată consideră că excepţiile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. În acest sens, arată că prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate deoarece rolul instanţei de contencios constituţional de a fi garantul supremaţiei Constituţiei este exercitat în privinţa conformităţii actelor normative cu Legea fundamentală, iar nu în privinţa actelor jurisdicţionale, astfel cum sunt recursurile în interesul legii. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, arată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către colegiul de conducere al acestei instanţe, în vederea soluţionării unui recurs în interesul legii, se face pe baza unei constatări statistice referitoare la existenţa unei practici neunitare şi nu are în vedere exprimarea unei poziţii asupra unei probleme de drept de către acest subiect de sezină.

De asemenea, în privinţa admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IIIa civilă apreciază că, în realitate, obiectul excepţiei nu îl constituie dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, ci modalitatea în care acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Or, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, care prevede expres şi limitativ actele supuse controlului de constituţionalitate, instanţa de judecată a apreciat că o interpretare dată într-un recurs în interesul legii nu poate face obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât, pe de o parte, s-ar lărgi în mod nepermis sfera de aplicare a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar, pe de altă parte, s-ar încălca atribuţiile ce revin instanţelor de judecată, respectiv Curţii Constituţionale, astfel cum acestea sunt menţionate în Legea fundamentală. Mai mult, în opinia instanţei de judecată, ceea ce poate fi supus controlului Curţii Constituţionale este actul normativ în sine, ca manifestare de voinţă a puterii legiuitoare, iar nu interpretarea dată printr-un act jurisdicţional.

De asemenea, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 81D/2013, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII cuprins în Legea nr. 247/2005 este neîntemeiată. În acest sens, arată că existenţa normelor fundamentale cuprinse în art. 20 şi 44 din Constituţie nu împiedică instanţa supremă să se pronunţe în cadrul recursului în interesul legii pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, chiar dacă se pronunţă inclusiv cu privire la concursul dintre legea specială internă şi o dispoziţie de protecţie a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin interpretările obligatorii date cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, instanţa de judecată apreciază că nu se încalcă statutul dobândit de aceeaşi Convenţie în dreptul intern al statelor contractante, adică aplicabilitatea directă a dispoziţiilor acesteia, cu excepţia cazului în care dispoziţiile legale interne sunt mai favorabile. Mai mult, dreptul statelor de a asigura interpretarea unitară a legii, prin intermediul instituţiilor abilitate, inclusiv prin raportare la drepturile ocrotite prin dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, vizează un scop legitim, măsura este prevăzută de lege şi este necesară într-o societate democratică, în care trebuie evitate situaţiile în care aceeaşi stare de fapt ar urma să primească două rezolvări diferite, în funcţie de normele interne sau internaţionale aplicabile. De asemenea, instanţa de judecată consideră că, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că Legea nr. 247/2005 nu constituie un remediu efectiv, ci o soluţie teoretică şi iluzorie, acest lucru nu înseamnă că instanţa de la Strasbourg a decis inaplicabilitatea în continuare a Legii nr. 247/2005, recomandând, dimpotrivă, ca autorităţile române să ia măsurile adecvate pentru a face ca mecanismele de despăgubire prevăzute prin legea specială să devină efective. Mai mult, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, fiind astfel abilitată să dispună, inclusiv în situaţiile în care sesizează că în practica judiciară se adoptă soluţii diferite privind aplicarea blocului de legalitate, a blocului de constituţionalitate sau a blocului de convenţionalitate.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 117D/2013, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că, susţinând violarea prevederilor art. 20 din Constituţia României, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu s-a raportat la prevederile legale criticate, ci la conţinutul hotărârii instanţei supreme, prin care au fost dezlegate, printre altele, aspecte relative la compatibilitatea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu protocoalele adiţionale acesteia, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi la prevalenţa legii speciale în raport cu prevederile dreptului comun, coroborate cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la aceeaşi convenţie. Atâta vreme cât hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura recursului în interesul legii nu fac parte din sfera actelor a căror legitimitate constituţională poate fi contestată - potrivit cu exigenţele stabilite prin art. 147 din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992 - pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, iar hotărârile pronunţate pe calea recursului în interesul legii au, potrivit art. 307 alin. ultim din Codul de procedură civilă de la 1865, caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, instanţa de judecată arată că nu are competenţa de a face o analiză critică cu privire la statuările făcute de instanţa supremă prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 şi, astfel, nu poate aprecia ca întemeiată susţinerea autoarei excepţiei în sensul că s-a produs pretinsa violare a prevederilor art. 20 din Constituţie.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele nr. 40D/2013, nr. 81D/2013 şi nr. 117D/2013, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi extins şi la deciziile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul soluţionării recursurilor în interesul legii.

Se arată că instituţia recursului în interesul legii a fost creată de legiuitor în vederea eliminării posibilelor erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată.

Soluţiile interpretative date în cadrul recursului în interesul legii unifică astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele de judecată, fără să aibă efecte asupra soluţiilor jurisprudenţiale anterior judecate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, dar fiind considerate în doctrină "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative". În egală măsură, pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, în acord cu principiul constituţional al egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 din Legea fundamentală. Totodată, se arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, iar potrivit art. 146 din Legea fundamentală, Curtea Constituţională soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial ce privesc neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei. Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate nu constituie un mijloc tehnic procesual specific acţiunii civile sau celei penale, ci reprezintă un mijloc tehnic de apărare aparţinând dreptului constituţional, a cărui pertinenţă trebuie supusă cenzurii instanţei de judecată.

De asemenea, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte prevederile titlului VII cuprins în Legea nr. 247/2005, arată că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. De asemenea, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională.

Avocatul Poporului, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele nr. 40D/2013 şi nr. 80D/2013, consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că, prin includerea în sfera controlului de constituţionalitate a deciziilor pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, precum şi principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin. (4). În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate în legătură cu prevederile titlului VI din Legea nr. 247/2005 şi art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, se apreciază că autoarea excepţiei critică, pe de o parte, considerentele pronunţate de instanţa supremă în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, în legătură cu interpretarea şi aplicarea unitară a Legii nr. 247/2005, iar, pe de altă parte, neconstituţionalitatea relevată în legătură cu prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865 vizează modul de reglementare a acestui text de lege. Prin urmare, modul de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale nu reprezintă o prolemă de constituţionalitate, ci excedează competenţei Curţii Constituţionale. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia instituţiei recursului în interesul legii.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, notele scrise depuse de către autorii excepţiilor de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, ale titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 referitoare la recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012, şi ale prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Textele de lege criticate au următorul cuprins:

–Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.";

–Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 cuprinde şase capitole, şi anume: cap. I - Dispoziţii generale, art. 1-5, cap. II - Fondul "Proprietatea", art. 6-12^1, cap. III - Măsuri instituţionale, art. 13-14^2, cap. IV - Măsuri anticorupţie, art. 15, cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16-18, cap. V^1 - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea", art. 18^1-18^9, cap. VI - Căi de atac în justiţie, art. 19-20, cap. VI^1 - Răspunderi şi sancţiuni, art. 20^1, cap. VII - Dispoziţii tranzitorii şi finale, art. 21-33;

–Art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865: "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti."

Curtea constată că prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865 au fost preluate integral în art. 514 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012.

Curtea Constituţională urmează să se pronunţe însă asupra prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, deoarece acestea sunt aplicabile în continuare cauzei deduse judecăţii instanţei de fond, potrivit principiului tempus regit actum. Mai mult, aşa cum a statuat Curtea în Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, ale cărei considerente de principiu sunt valabile şi în prezenta cauză, controlul de constituţionalitate asupra dispoziţiilor ulterioare sesizării, chiar dacă ar conţine prevederi asemănătoare, ar echivala cu ridicarea din oficiu de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la alte texte decât cele criticate de către autorul excepţiei, ceea ce este inadmisibil, fiind contrar dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (3) referitor la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti şi art. 142 alin. (1) privind funcţia Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei.

De asemenea, prevederile titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 sunt considerate a fi contrare dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată.

În ceea ce priveşte prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, acestea contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 126 alin. (3) privind competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se susţine că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că excepţia de neconstituţionalitate poate avea ca obiect doar o lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, iar nu şi deciziile în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Analizând propria jurisprudenţă în ceea ce priveşte critica dispoziţiilor unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, Curtea constată că, în ceea ce priveşte competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor prevederi legale, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional a cunoscut anumite nuanţări, în funcţie de obiectul controlului de constituţionalitate, şi anume, în primul caz, dacă acest control privea însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, respectiv, în a doua situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referea la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii.

Astfel, pentru prima situaţie, relevante sunt Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003, precum şi Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.

Prin aceste decizii, Curtea a statuat că o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii.

Mai mult chiar, distinct de cele reţinute prin deciziile menţionate, Curtea reţine că, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are deplina competenţă de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, conţinutul acestei dispoziţii din Legea fundamentală fiind transpus în cadrul legislaţiei infraconstituţionale în cuprinsul art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent art. 514 din noul Cod de procedură civilă, articole ce prevăd subiectele de drept care pot solicita Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept ce au fost soluţionate în mod diferit de către instanţele judecătoreşti.

Pe de altă parte, în cazul în care obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile legale interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Curtea a statuat că, din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, instanţa de contencios constituţional verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii, şi aceasta deoarece Legea fundamentală reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona, astfel încât şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. În acest sens sunt Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, sau Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, prin care s-a statuat că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare.

Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea constată că analiza prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu poate fi disociată de excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică pentru motive de neconstituţionalitate aceste prevederi legale, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II.

1.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului VII cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, autorii excepţiei de neconstituţionalitate arată că, prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobile preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român şi întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie respinse ca inadmisibile.

Curtea reţine că, prin această decizie, cea mai înaltă instanţă de control judiciar, în exercitarea competenţei sale specifice de soluţionare a recursurilor în interesul legii, reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituţie şi transpusă în cadrul legislaţiei infraconstituţionale în cuprinsul art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent art. 514 din noul Cod de procedură civilă, a dat dezlegare unei probleme de drept, care nu se circumscrie unei veritabile operaţiuni de interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, Curtea constată că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Aşadar, această decizie a fost dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea criticată, lege derogatorie de la dreptul comun.

Din această perspectivă, Curtea constată că excepţia de faţă prezintă, sub aspectul obiectului său, următoarea particularitate: autoarea excepţiei indică drept obiect al acesteia dispoziţiile cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, criticând, în realitate, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, fără însă ca aceasta din urmă să intervină asupra lor în vederea interpretării şi stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcţie de situaţii şi soluţii jurisprudenţiale diferite. Faţă de aceste împrejurări, Curtea, având în vedere obiectul criticii de neconstituţionalitate, constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

II.

2.În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, Curtea a statuat de principiu în jurisprudenţa sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003).

Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu analizeze textul în interpretarea dată de instanţa supremă. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intră în coliziune cu Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011).

Curtea constată că în jurisprudenţa sa cu privire la această materie pot fi identificate două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia având caracter inadmisibil şi, respectiv, în a doua situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, când Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei.

În subsidiar, Curtea reţine că dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 44 - Dreptul de proprietate privată, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, prin deciziile nr. 801 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 30 iulie 2008, nr. 5 din 8 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 31 martie 2009, sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 4 noiembrie 2009, Curtea a statuat că titlul VII cuprins în Legea nr. 247/2005 conţine prevederi privind organizarea Fondului "Proprietatea" şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind reglementate procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, valorificarea titlurilor de despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea", căi de atac împotriva deciziilor Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor.

În legătură cu această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea a statuat, prin deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

III. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii acestor prevederi legale. Astfel, prin deciziile nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, şi Decizia nr. 1.027 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 5 octombrie 2011, Curtea a reţinut, în esenţă, că, în vederea eliminării posibilelor erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de către legiuitor instituţia recursului în interesul legii. De altfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti", astfel încât instituirea recursului în interesul legii nu face decât să transpună în legislaţie conţinutul acestei dispoziţii constituţionale.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Aşa fiind, Curtea a statuat că prevederile criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.

Soluţia şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Distinct de cele statuate în deciziile menţionate, în prezenta cauză, Curtea reţine că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la faptul că obligaţia colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a solicita acestei instanţe să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti nu asigură condiţia imparţialităţii şi independenţei judecătorilor, cu atât mai mult cu cât o parte dintre judecătorii care soluţionează recursul în interesul legii sunt aceiaşi cu cei care l-au formulat.

Curtea constată că aceste susţineri nu sunt întemeiate, dat fiind faptul că recursul în interesul legii nu este o cale de atac propriu-zisă, ci este un mijloc procedural de asigurare a unei practici jurisprudenţiale unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti. În acest sens, dispoziţiile art. 330^7 alin. (2) din Codul de procedură civilă de la 1865 dispun în mod expres că soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

De altfel, conferirea calităţii procesuale active şi Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma modificării şi completării Codului de procedură civilă de la 1865 prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, a fost justificată de faptul că însăşi instanţa supremă poate constata existenţa unei jurisprudenţe neunitare pe întreg teritoriul ţării sau la nivelul anumitor instanţe judecătoreşti.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 10.760/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al aceleiaşi instanţe.

II. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, excepţie ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 10.760/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi de aceeaşi autoare în Dosarul nr. 69.143/3/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, precum şi de Societatea Comercială "Textila Oltului" - S.A. din Sfântu Gheorghe în Dosarul nr. 301/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

III. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 10.760/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, precum şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 aprilie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae