Decizie nr. 30 din 19 noiembrie 2015

Dosar nr. 3.515/1/2015

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

–judecător-raportor

Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală

Luciana Mera - judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală

Leontin Şerban - judecător la Secţia penală

Manuela-Magdalena Dolache - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, prin Încheierea din data de 16 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 121/62/2014, pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept "dacă în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de «consecinţe deosebit de grave» şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii".

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3.515/1/2015 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Manuela-Magdalena Dolache, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au transmis puncte de vedere curţile de apel Bucureşti, Alba Iulia, Bacău, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara şi instanţele arondate acestora, fiind conturate două opinii.

Opinia majoritară a fost aceea că, în situaţia infracţiunilor de înşelăciune comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, nu are loc o dezincriminare parţială a formei agravate, prin modificarea cerinţelor de tipicitate, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, iar opinia minoritară a fost în sensul că are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii în situaţia unor infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni) comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei.

A mai arătat că asupra chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile şi-a exprimat punctul de vedere Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, prin prof. univ. dr. hab. Florin Streteanu, în sensul că renunţarea noului Cod penal la forma agravată a infracţiunii de înşelăciune care a produs consecinţe deosebit de grave nu se analizează pe terenul dezincriminării şi nu produce efectele acesteia. Modificarea prin art. 183 din Codul penal a plafonului valoric în funcţie de care se poate reţine agravanta producerii consecinţelor deosebit de grave nu are nicio incidenţă cu privire la reţinerea agravantei respective potrivit legii vechi, aceasta urmând a se raporta doar la plafonul din legea veche; indiferent dacă valoarea prejudiciului este superioară sau inferioară plafonului de 2.000.000 lei (fiind însă mai mare de 200.000 lei), determinarea legii penale mai favorabile, în baza art. 5 din Codul penal, se face comparând pedeapsa atrasă, potrivit Codului penal anterior, de infracţiunea de înşelăciune ce a produs consecinţe deosebit de grave cu pedeapsa prevăzută de Codul penal în art. 244 alin. (1) sau (2), după caz. Desigur, în măsura în care potrivit uneia sau ambelor legi s-au reţinut şi eventuale circumstanţe atenuante, vor fi avute în vedere şi acestea la stabilirea pedepsei potrivit legii/legilor respective.

În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A menţionat că la data de 2 noiembrie 2015 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară, a depus Adresa nr. 2.525/C/2.498/III-5/2015 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept vizată, fiind depuse concluzii scrise prin care s-a solicitat pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: în cazul infracţiunii de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat) comise sub imperiul legii anterioare, dar judecată ulterior, prin modificarea conţinutului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei nu are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Forma agravată a infracţiunii din reglementarea anterioară urmează a se reţine prin raportare la pragul valoric existent în cuprinsul art. 146 din Codul penal anterior.

Reprezentantul Ministerului Public, apreciind că este admisibilă sesizarea Curţii de Apel Braşov - Secţia penală, a susţinut că problema de drept vizează aplicarea legii penale mai favorabile până la soluţionarea definitivă a cauzei, iar nu intervenţia dezincriminării. A arătat că, în ipoteza în care legea nouă renunţă la o formă agravată a infracţiunii prevăzută de legea veche, nu poate fi vorba de o dezincriminare, întrucât aceasta ar presupune ca o faptă concretă, tipică, în raport cu dispoziţiile legii vechi, să nu mai îndeplinească condiţiile de tipicitate prevăzute de legea nouă. Or, în ipoteza în care legiuitorul în noul Cod penal renunţă la o formă agravată a unei infracţiuni prevăzute de legea veche, fapta continuă să fie tipică în raport cu legea nouă, doar că se va încadra în forma de bază a infracţiunii sau într-o formă agravată preluată din legea veche. Astfel, a susţinut că nu sunt incidente dispoziţiile privind dezincriminarea parţială a infracţiunii, întrucât această noţiune ar presupune restrângerea sferei de aplicare a normei de incriminare atunci când unele dintre fapte îşi păstrează tipicitatea, iar altele nu. În opinia reprezentantului Ministerului Public, nu sunt incidente nici dispoziţiile privitoare la dezincriminarea totală a infracţiunii, întrucât acestea presupun suprimarea normei de incriminare, adică o faptă concretă, tipică în raport cu un text de lege din vechiul Cod penal, nu are corespondent în legea nouă. A concluzionat că, în cazul infracţiunii de înşelăciune, noul Cod penal nu mai sancţionează vreo formă a acestei fapte penale condiţionat de producerea unor consecinţe deosebit de grave, prin urmare, cu atât mai puţin, nu se poate aprecia că într-o astfel de ipoteză ar mai fi incidente dispoziţiile art. 183 din Codul penal.

În concluzie, a solicitat admiterea sesizării Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi dezlegarea problemei de drept în sensul celor expuse.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, dosarul rămânând în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 16 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 121/62/2014, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept "dacă în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de «consecinţe deosebit de grave» şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii".

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 121/62/2014 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală

Prin Sentinţa penală nr. 284 din 18 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Braşov, în baza art. 386 alin. (1) din Cod de procedură penală, s-au respins cererile formulate de inculpatul S. L. privind schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina sa din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, în infracţiunea de emitere a unui cec fără a avea la tras disponibil suficient sau dispunerea în tot ori în parte de disponibilul avut mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, respectiv din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, în infracţiunea de înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 244 alin. (1) din noul Cod penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, ca fiind neîntemeiate.

În temeiul art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. c) şi art. 76 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, a fost condamnat inculpatul S. L. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune în formă calificată.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969, respectiv exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, precum şi exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pentru o durată de 1 an, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969 raportat la art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969, s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, precum şi exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 81 din Codul penal din 1969, a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 din Codul penal din 1969.

Pedeapsa complementară aplicată în cauză se execută în cazul în care nu intervine reabilitarea de drept a inculpatului în condiţiile art. 86 din Codul penal din 1969.

În temeiul art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal din 1969 a căror nerespectare determină revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În temeiul art. 19 şi art. 397 din Codul de procedură penală raportat la prevederile art. 1.357 din noul Cod civil, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar AEG C. I., şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 902.513,83 lei, din care suma de 402.011,38 lei reprezentând debit principal şi suma de 500.502,45 lei reprezentând penalităţi de întârziere, calculate pentru perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2014.

În temeiul art. 404 alin. (6) din Codul de procedură penală, s-au dispus înştiinţarea părţii civile cu privire la pedeapsa aplicată în prezenta cauză, precum şi înştiinţarea acesteia în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea măsurii suspendării condiţionate a executării pedepsei, stabilită ca modalitate de executare a pedepsei de 3 ani închisoare aplicate în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 600 lei, din care suma de 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 276 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de partea civilă în cuantum de 8.400 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a constatat următoarele:

La data de 19 aprilie 2010 a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 între societatea S.C. A. S.A., în calitate de furnizor, şi S.C. C. S.R.L., în calitate de beneficiar, având ca obiect livrarea unor produse fitosanitare, în sortimentele, cantităţile şi la preţurile stabilite în anexele la contract. Prin încheierea contractului, societatea furnizoare, administrată de numitul I.P., şi-a asumat obligaţia de livrare a produselor contractate, iar societatea debitoare, reprezentată de inculpatul S.L., şi-a asumat obligaţia referitoare la plata produselor achiziţionate, sub sancţiunea plăţii penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere. Cu privire la plata produselor achiziţionate, având o valoare totală în cuantum de 407.506 lei, părţile au stabilit ca achitarea preţului să se efectueze la anumite termene, agreate de comun acord. Marfa, care a format obiectul contractului, a fost preluată de inculpatul S.L. şi depozitată la domiciliul martorului S.G., inculpatul eliberând două bilete la ordin pentru plata produselor achiziţionate, bilete la ordin a căror decontare a fost refuzată din cauza lipsei de disponibil. Ulterior, inculpatul a achitat o parte din valoarea produselor, în două tranşe în valoare totală de 5.475 lei, iar pentru restul sumei pe care o avea de achitat a eliberat fila CEC în valoare de 402.011,38 lei, care, fiind introdusă spre decontare, a fost refuzată din cauza lipsei de disponibil.

Sub aspectul încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, instanţa a făcut următoarele precizări, din perspectiva aplicării legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor nedefinitiv judecate.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Codul penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Aplicarea acestui text are ca premisă faptul că toate legile incriminează fapta comisă, dar o sancţionează diferit. Aşa fiind, pentru a fi în prezenţa unui caz de aplicare a legii penale mai favorabile în această ipoteză este necesară reunirea mai multor condiţii după cum urmează:

a)succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei şi momentul judecării definitive a infractorului

Sub acest aspect, instanţa a constatat că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului a fost comisă în decursul anului 2010, iar noile prevederi penale cuprinse în Legea nr. 286/2009 privind Codul penal au intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, anterior soluţionării definitive a prezentei cauze;

b)toate legile succesive să incrimineze fapta comisă

Referitor la aspectul analizat, instanţa a reţinut că infracţiunea de înşelăciune pentru care inculpatul a fost trimis în judecată se regăseşte, în actuala reglementare, în prevederile art. 244 alin. (1) din Codul penal;

c)legile succesive incriminează sau sancţionează diferit fapta comisă

În legătură cu această cerinţă, instanţa a constatat că există caz de aplicare a legii penale mai favorabile atunci când legea nouă modifică modul de sancţionare a faptei, fiind instituite pedepse de aceeaşi natură, distincte însă sub aspectul limitelor speciale, precum şi în situaţia în care faptele continuă să fie sancţionate de aceeaşi manieră, fiind instituite cerinţe distincte sub aspectul condiţiilor de incriminare, al cauzelor care înlătură răspunderea penală sau al modalităţii de executare a pedepsei.

Raportând aceste aspecte la cauza dedusă judecăţii, instanţa a constatat că limitele de pedeapsă instituite prin noile prevederi legale conţinute în cuprinsul art. 244 alin. (1) din Codul penal, cuprinse între 6 luni şi 3 ani închisoare, sunt mai reduse comparativ cu limitele de pedeapsă instituite prin prevederile art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, cuprinse între 10 ani şi 20 de ani închisoare. Cu toate acestea, având în vedere efectele circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute în art. 76 din Codul penal din 1969 referitoare la reducerea obligatorie a limitelor de pedeapsă sub minimul special, cu posibilitatea reducerii în speţa analizată până la limita minimă de 3 ani închisoare, precum şi modalitatea de individualizare a executării pedepsei, respectiv suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa a apreciat că încadrarea juridică stabilită conform vechilor prevederi legale are un caracter mai favorabil cu privire la situaţia juridică a inculpatului S. L.

Sub aspectul cererii privind schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, în infracţiunea de emitere a unui cec fără a avea la tras disponibil suficient sau dispunerea în tot ori în parte de disponibilul avut mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, instanţa s-a raportat la Decizia nr. IX/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din data de 9 februarie 2006), prin care s-a statuat că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în tot sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal din 1969. Dacă beneficiarul cecului are cunoştinţă, în momentul emiterii, ca nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului. Situaţia de fapt reţinută în cauză a relevat faptul că societatea creditoare a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 din 19 aprilie 2010 fără să cunoască situaţia financiară a societăţii debitoare, care, ulterior, prin intermediul inculpatului, a emis o filă cec pentru valoarea rămasă neachitată, în cuantum de 402.011,38 lei, precizând că în cont există disponibilul bănesc necesar, inducând şi menţinând în eroare persoana vătămată cu privire la această împrejurare.

Prin raportare la aceste aspecte, s-a constatat că, în drept, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, în forma prevăzută de art. 215 alin. 4 din Codul penal din 1969, fiind realizată acţiunea de inducere şi de menţinere în eroare a persoanei vătămate care a primit fila cec spre decontare fără să cunoască lipsa disponibilului bănesc necesar. Întrucât fapta inculpatului a fost săvârşită cu ocazia încheierii unei convenţii şi acesta având cunoştinţă despre împrejurarea că se află în imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini obligaţia contractuală asumată, prin emiterea unei file cec fără a exista provizia necesară în scopul valorificării acesteia, fiind cauzat un prejudiciu în cuantum de aproximativ 400.000 lei, s-a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile privind variantele alternative ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 215 alin. 3 şi 4 din Codul penal din 1969, reţinerea formei agravate prevăzute în alin. 5 fiind justificată prin producerea unor consecinţe deosebit de grave în accepţiunea oferită de art. 146 din Codul penal din 1969, consecinţe concretizate prin cauzarea unui prejudiciu în cuantum de aproximativ 400.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, partea civilă S.C. A. S.A. prin reprezentant legal I. P. şi lichidator judiciar AEG C. X.

Ministerul Public a invocat, printre altele, nelegalitatea reţinerii în încadrarea juridică a agravantei speciale prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, arătând, în esenţă, că noţiunea "consecinţe deosebit de grave" s-a modificat prin majorarea pragului de la 200.000 lei la 2.000.000 lei şi că, pentru a putea fi reţinută săvârşirea infracţiunii de înşelăciune care a produs consecinţe deosebit de grave, ca element constitutiv al acesteia, conform noii legislaţii, se cere existenţa unui prejudiciu mai mare de 2.000.000 lei, astfel că în speţă operează dezincriminarea. În plus, Ministerul Public a mai precizat ca prin reţinerea acestei forme agravate se măresc limitele de pedeapsă, acestea fiind închisoarea de la 10 la 20 de ani, devenind obligatorie şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, şi că încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 4 din Codul penal din 1969.

III. Punctul de vedere al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Membrii completului de judecată au avut opinii diferite asupra chestiunii în discuţie.

Astfel, unul dintre judecători a apreciat că nu este vorba de o dezincriminare, deoarece această noţiune operează numai asupra infracţiunii în integralitatea sa şi nu doar asupra unei variante agravate a acesteia. S-a considerat că în speţă este vorba de aplicarea legii penale mai favorabile, care trebuie aplicată in integrum, potrivit Deciziei nr. 265/2014 pronunţate de Curtea Constituţională (în speţă, legea anterioară). În consecinţă, s-a susţinut că în cazul în care legea veche este mai favorabilă, atunci trebuie reţinută şi varianta agravată prevăzută de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, dacă au fost produse consecinţe deosebit de grave. Faptul că în Codul penal în vigoare nu mai este prevăzută varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune nu are nicio relevanţă, deoarece legiuitorul a menţinut în noul Cod penal infracţiunea de înşelăciune, existând o continuitate a acestei infracţiuni în legile penale succesive.

În opinia celuilalt membru al completului, operează dezincriminarea parţială în ceea ce priveşte condiţiile cerute de lege pentru tipicitatea infracţiunii. Chiar dacă doctrina nu a dezbătut pe larg chestiunea dezincriminării parţiale, aceasta nu poate fi negată. Codul penal în vigoare a operat şi alte dezincriminări parţiale - de pildă, vătămarea corporală din culpă a cunoscut aceeaşi modificare a condiţiilor cerute pentru tipicitatea infracţiunii, în sensul modificării numărului de zile de îngrijiri medicale corespunzător noii reglementări sau în cazul infracţiunii de luare de mită ipoteza în care fapta comisă prin "nerespingerea promisiunii de bani, bunuri sau alte foloase" nu se mai regăseşte ca modalitate alternativă în noua reglementare.

S-a precizat că jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov în această materie este divizată. Prin Decizia penală nr. 83/Ap din 6 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.050/62/2013 al Curţii de Apel Braşov, s-au aplicat dispoziţiile art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, reţinându-se că legea penală mai favorabilă aplicabilă o reprezintă dispoziţiile Codului penal din 1969, chiar dacă noua normă penală care reglementează infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal prevede pentru această infracţiune posibilitatea sancţionării ei cu pedeapsa închisorii între 1 şi 5 ani, spre deosebire de legea veche care prevedea pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, posibilitatea aplicării pedepsei cu închisoarea de la 1 la 20 de ani. Instanţa de apel a constatat că în noua lege penală este reglementată diferit, la art. 35 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea continuată (faţă de art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969), astfel încât faptele inculpaţilor ar trebui încadrate în mai multe infracţiuni de înşelăciune, aflate în concurs.

Pe de altă parte, prin Decizia penală nr. 528/Ap din 28 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 8.297/62/2012 al Curţii de Apel Braşov, în apel, s-a constatat că varianta agravată a săvârşirii infracţiunii de înşelăciune care a avut consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, a fost dezincriminată şi nu mai figurează ca variantă agravată a înşelăciunii din noul Cod penal. În aceste condiţii, s-a arătat că operează o dezincriminare parţială, înlăturându-se dispoziţiile art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 de la încadrarea juridică a faptei faţă de inculpatul B.V., ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 4 din Codul penal.

IV. Punctele de vedere ale procurorului şi ale inculpaţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că intervine dezincriminarea art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior - infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina inculpatului, motiv pentru care a apreciat că se impune a fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală.

Inculpatul, prin apărător ales, a fost de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că se impune aplicarea legii mai favorabile în ceea ce îl priveşte pe inculpat, fără aplicarea art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior.

Partea civilă, prin apărător ales, a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că legea trebuie să se aplice în integralitate.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate

La nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat două opinii.

Opinia majoritară a fost în sensul că în situaţia infracţiunii de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal anterior, prin modificarea conţinutului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei nu are loc o dezincriminare parţială a formei agravate, prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii. În acest sens s-au exprimat: Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, Judecătoria Sector 2 Bucureşti, Judecătoria Sector 6 Bucureşti, Judecătoria Mediaş, Judecătoria Sibiu, Judecătoria Şimleu Silvaniei, Judecătoria Topliţa.

Opinia minoritară a fost în sensul că are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate) prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii în situaţia infracţiunii de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni) comise sub regimul legii anterioare prin modificarea conţinutului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei. În acest sens s-au exprimat: Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Bacău, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Timiş, Judecătoria Sector 4 Bucureşti, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Agnita, Judecătoria Avrig, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Beiuş, Judecătoria Odorheiu Secuiesc.

Au fost depuse hotărâri judecătoreşti, după cum urmează: Decizia penală nr. 991/A din 6 iulie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 43.951/3/2007; Sentinţa penală nr. 200 din 4 martie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 28.775/300/2013; Sentinţa penală nr. 257 din 17 martie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 13.003/300/2013; Sentinţa penală nr. 305 din 26 martie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 27.074/300/2013; Sentinţa penală nr. 515 din 10 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 27.019/300/2013; Sentinţa penală nr. 561 din 24 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 4.331/300/2014; Sentinţa penală nr. 583 din 1 iulie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 291.80/300/2013; Sentinţa penală nr. 595 din 15 iulie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 33.660/300/2013; Sentinţa penală nr. 296 din 2 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 30.421/300/2013; Sentinţa penală nr. 341 din 20 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. 2.895/1.748/2012, definitivă la data de 20 februarie 2015; Sentinţa penală nr. 56 din 19 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Târgu Neamţ în Dosarul nr. 4.386/103/2013; Sentinţa penală nr. 83 din 29 octombrie 2014, pronunţată de Judecătoria Babadag în Dosarul nr. 422/179/2014, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 182/P din 2 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa; Sentinţa penală nr. 144 din 15 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 7.644/88/2012, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2/P din 5 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa; Sentinţa penală nr. 108 din 3 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Tulcea, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142/P din 22 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa; Sentinţa penală nr. 63 din 11 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 7.251/90/2013 de Judecătoria Horezu; Decizia penală nr. 4697/A/2011*, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

VI. Opiniile specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că este improprie referirea la instituţia dezincriminării şi la efectele acesteia în cazul în care legea nouă renunţă la o agravantă prevăzută de legea veche. Dezincriminarea presupune că o faptă concretă, tipică, în raport cu legea veche, nu mai îndeplineşte condiţiile de tipicitate în raport cu legea nouă. Or, în cazul simplei renunţări la o agravantă, fapta concretă este tipică şi în raport cu legea nouă, doar că ea se va încadra în forma de bază a infracţiunii (sau într-o altă formă agravată, preluată din legea veche).

Sintagma dezincriminare parţială, utilizată uneori în doctrină, face referire la ipoteza în care se restrânge sfera de aplicare a unui text de incriminare, astfel că anumite fapte comise sub legea veche nu mai reunesc condiţiile de tipicitate în raport cu legea nouă, în timp ce altele rămân tipice (de exemplu, dintre faptele de tulburare de posesie comise sub imperiul legii vechi rămân tipice cele comise prin violenţă, ameninţare, desfiinţarea semnelor de hotar, dar nu mai sunt tipice cele comise fără folosirea unor asemenea mijloace). Prin opoziţie, dezincriminarea ar fi totală, atunci când incriminarea este suprimată in abstracto, astfel că toate faptele care erau tipice sub legea veche în raport cu un anumit text de incriminare sunt lipsite de corespondent în legea nouă (de exemplu, faptele de prostituţie comise sub imperiul codului anterior).

Circumstanţele agravante generale sau speciale, cu vocaţie de aplicare în cauză, prevăzute de legea nouă, dar care nu existau sub legea veche, nu pot fi avute în vedere atunci când se aleg textele ce urmează a fi comparate în vederea determinării legii penale mai favorabile. Nu aceeaşi este însă situaţia în cazul circumstanţelor agravante prevăzute de legea veche, care nu se mai regăsesc în legea nouă, acestea urmând a fi avute în vedere în determinarea legii penale mai favorabile. Diferenţa de tratament este impusă de principiul legalităţii incriminării, care interzice angajarea sau agravarea răspunderii penale în considerarea unei dispoziţii ce nu era accesibilă şi previzibilă la momentul comiterii faptei. Aşa se face că se ţine seama de o agravantă prevăzută de legea veche la care legea nouă renunţă, dar nu şi de cea din legea nouă ce nu avea corespondent în legea veche, autorul neputând să prevadă la momentul săvârşirii că în viitor respectiva împrejurare va agrava răspunderea.

Modificarea art. 183 din noul Cod penal este relevantă, în contextul aplicării dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal, doar pentru infracţiunile cărora şi noul Cod penal le asociază agravanta producerii de consecinţe deosebit de grave. Modificarea nu are însă niciun impact asupra unei încadrări juridice făcute potrivit legii vechi, din cel puţin două considerente:

–era şi este general acceptat că, în aplicarea legii penale mai favorabile cu referire la circumstanţele atenuante sau agravante (generale ori speciale), nu este posibilă încadrarea faptei potrivit unei legi şi preluarea circumstanţei din cealaltă lege. A fortiori, nu va fi posibilă preluarea unui simplu element al circumstanţei din cealaltă lege (în cazul din speţă, limita prejudiciului). De aceea, este exclusă determinarea aplicabilităţii agravantei din legea veche prin raportare la plafonul valoric instituit de legea nouă;

–potrivit Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în aplicarea art. 5 din Codul penal nu este posibilă combinarea unor dispoziţii din legile succesive.

În consecinţă, verificarea întrunirii elementelor agravantei constând în producerea de consecinţe deosebit de grave prevăzută de legea veche în cazul înşelăciunii se va face doar prin raportare la plafonul valoric prevăzut de respectiva lege (200.000 lei), fiind exclusă orice raportare la art. 183 din noul Cod penal.

VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.525/C/2498/III-5/2015, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară, a comunicat că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept vizată.

De asemenea, au fost depuse concluzii scrise prin care s-a solicitat pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: în cazul infracţiunii de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat) comise sub imperiul legii anterioare, dar judecată ulterior, prin modificarea conţinutului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei nu are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Forma agravată a infracţiunii din reglementarea anterioară urmează a se reţine prin raportare la pragul valoric existent în cuprinsul art. 146 din Codul penal anterior.

Opinia parchetului a fost în sensul că stabilirea legalităţii reţinerii formei agravate a infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior, în ipoteza producerii unui prejudiciu care nu atinge pragul valoric stabilit de art. 183 din Codul penal, respectiv 2.000.000 lei, dar îl depăşeşte pe cel existent în cuprinsul art. 146 din reglementarea anterioară, prezintă relevanţă juridică în procesul de determinare a legii penale mai favorabile. Stabilirea efectelor produse de art. 183 din Codul penal asupra infracţiunilor săvârşite sub imperiul Codului penal anterior impun, pe de o parte, punctarea modificărilor aduse prin noua legislaţie noţiunii de "consecinţe deosebit de grave"', iar, pe de altă parte, examinarea condiţiilor de incriminare a infracţiunii de înşelăciune din noul cod, respectiv a formelor agravate ale acestei infracţiuni. Prin art. 183 din Codul penal legiuitorul a redefinit noţiunea de "consecinţe deosebit de grave", păstrând exclusiv criteriul valoric al cuantumului prejudiciului, acesta fiind majorat de la 200.000 la 2.000.000 lei. Spre deosebire de art. 146 din Codul penal anterior, cauzarea unor perturbări deosebit de grave activităţii unei autorităţi publice, persoane juridice sau fizice, nu se mai regăseşte în conţinutul noii reglementări.

S-a susţinut că, în cazul concret al infracţiunii de înşelăciune, caracterul agravant al acestei urmări nu a mai fost recunoscut şi menţinut prin noul Cod penal. Astfel, infracţiunile de acest tip, săvârşite ulterior datei de 1 februarie 2014, indiferent de cuantumul pagubei produse, vor atrage, după caz, reţinerea formei-tip a infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) ori a formei agravate a acesteia din cuprinsul art. 244 alin. (2), fără a mai exista o altă formă agravată corespondentă celei prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior. În ceea ce priveşte faptele comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în curs de judecată, nepreluarea acestei forme agravate a infracţiunii de înşelăciune din legislaţia anterioară nu echivalează cu dezincriminarea acesteia, ci va produce consecinţe exclusiv pe tărâmul aplicării art. 5 din Codul penal. În cazul în care o formă agravată a unei infracţiuni nu se regăseşte ca atare în noua reglementare, nu intervine dezincriminarea, în măsura în care, potrivit legii noi, fapta săvârşită îmbracă forma-tip a infracţiunii.

S-a arătat că din punct de vedere procesual incidenţa unei legi de dezincriminare, în cursul fazei de judecată a procesului penal, are ca efect achitarea inculpatului conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, or, în cazul invocat, inexistenţa formei agravate a infracţiunii de înşelăciune în legea noua generează discuţii exclusiv sub aspectul încadrării juridice date faptei.

Prin urmare, situaţia juridică relevată prin încheierea de sesizare reprezintă un caz de aplicare a legii penale mai favorabile în cursul judecăţii. În acest context, în cazul infracţiunii de înşelăciune redefinirea noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" prin noul Cod penal nu are drept consecinţă înlăturarea formei agravate existente în legea anterioară atunci când legea veche este considerată mai favorabilă în ansamblul său. Pragul valoric relevant în reţinerea formei agravate prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior este cel existent în reglementarea precedentă - art. 146, şi nu cel din Codul penal în vigoare - art. 183.

Parchetul a susţinut că această concluzie se desprinde din considerentele Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, prin care s-a arătat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal, în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. Interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituţiilor autonome mai favorabile este de natură să înfrângă exigenţele constituţionale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituţiile de drept penal aparţinând fiecărei legi succesive, cu consecinţa directă a schimbării conţinutului şi sensului actelor normative adoptate de către legiuitor. În consecinţă, Curtea a considerat că numai interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate.

S-a apreciat că în speţă, în procesul de determinare a legii penale mai favorabile, la evaluarea efectelor legii anterioare toate elementele care circumstanţiază fapta şi făptuitorul trebuie stabilite prin raportare la această lege, inclusiv cele vizând condiţiile de reţinere a formei agravate a unei infracţiuni.

Prin urmare, forma agravată a infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal anterior va fi incidentă dacă este depăşit pragul valoric stabilit prin art. 146 din acelaşi cod, respectiv 200.000 lei, chiar dacă dispoziţia legală corelativă din noua reglementare este favorabilă. A raporta această formă agravată a infracţiunii la pragul valoric existent în cuprinsul art. 183 din Codul penal generează o lex tertia şi contravine deciziei Curţii Constituţionale invocate.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în legătură cu problema de drept supusă dezlegării

Instanţa de contencios constituţional a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 şi art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 (Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014) şi cu a dispoziţiilor art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969 (Decizia nr. 133 din 13 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 22 aprilie 2014).

În Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, Curtea Constituţională a constatat că: "Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 146 din Codul penal din 1969, Curtea s-a mai pronunţat prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 50 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 28 februarie 2006, prin care a statuat că reglementarea criticată este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial în conţinutul agravant al mai multor infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu, furtul calificat, tâlhăria, înşelăciunea, delapidarea sau distrugerea calificată. Susţinerile cu privire la reaprecierea criteriului valoric care determină înţelesul expresiei «consecinţe deosebit de grave» nu pot fi reţinute. Modificarea conţinutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realităţile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorităţii legislative în lumina dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Curtea Constituţională, potrivit competenţei sale înscrise în art. 146 din Constituţie şi în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispoziţiile constituţionale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De aceea, Curtea Constituţională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal."

Cu acelaşi prilej, Curtea a respins şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial, statuând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial.

De asemenea, referitor la previzibilitatea şi accesibilitatea normei penale, prin Decizia nr. 1.051 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate nu contravin normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, prin explicarea conţinutului noţiunii "consecinţe deosebit de grave" din textul art. 146 din Codul penal din 1969 se asigură caracterul de previzibilitate şi accesibilitate al normei juridice penale.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 176 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 25 martie 2010, şi Decizia nr. 623 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Astfel fiind, reglementarea infracţiunii de înşelăciune prevăzute la art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 prin raportare la producerea unor consecinţe deosebit de grave în sensul art. 146 din acelaşi cod reprezintă o opţiune de politică penală, de competenţa exclusivă a legiuitorului, care nu aduce nicio atingere principiului egalităţii în drepturi, ce presupune ca la situaţii egale să corespundă tratament egal, iar la situaţii diferite să existe un tratament diferit, şi nici principiului conform căruia justiţia e unică, imparţială şi egală pentru toţi.

În Decizia nr. 133 din 13 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 22 aprilie 2014, Curtea Constituţională a constatat că: "Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 50 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 28 februarie 2006, prin care a statuat că reglementarea criticată este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial în conţinutul agravant al mai multor infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu, furtul calificat, tâlhăria, înşelăciunea, delapidarea sau distrugerea calificată. Susţinerile cu privire la reaprecierea criteriului valoric care determină înţelesul expresiei «consecinţe deosebit de grave» nu pot fi reţinute. Modificarea conţinutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realităţile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorităţii legislative în lumina dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Curtea Constituţională, potrivit competenţei sale înscrise în art. 146 din Constituţie şi în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispoziţiile constituţionale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De aceea, Curtea Constituţională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal."

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 1.051 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 176 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 25 martie 2010, şi Decizia nr. 623 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010.

Prin urmare, reglementarea infracţiunii de furt calificat prin raportare la producerea unor consecinţe deosebit de grave în sensul art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969 reprezintă o opţiune de politică penală, de competenţa exclusivă a legiuitorului, care nu aduce nicio atingere principiului egalităţii în drepturi, ce presupune ca la situaţii egale să corespundă tratament egal, iar la situaţii diferite să existe un tratament diferit, şi nici principiului conform căruia justiţia e unică, imparţială şi egală pentru toţi.

IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. VIII - Secţiile Unite din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, s-a statuat că, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", potrivit art. 146 din Codul penal (Codul penal din 1969), nu se poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi apoi reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă art. 14 şi art. 15 din Codul penal (Codul penal din 1969). În acelaşi sens s-a pronunţat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 12/2015 din 6 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2015, prin care s-a statuat: "În interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal." Ambele decizii sunt relevante pentru situaţia de faţă, chiar dacă au în vedere ipoteza faptelor definitiv judecate, deoarece s-a statuat indirect asupra inexistenţei unei dezincriminări în cazul modificării prin legi succesive a cuantumului consecinţelor deosebit de grave prevăzute în forma calificată a infracţiunii. În cazul dezincriminării efectele s-ar fi produs ex tunc, indiferent de data la care intervenea legea de dezincriminare, înainte sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, şi nu ar mai fi fost necesară verificarea incidenţei legii penale mai favorabile faptelor definitiv judecate.

În urma verificării practicii judiciare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au identificat decizii de speţă relevante în problema de drept supusă discuţiei din care rezultă că, în cazul infracţiunii de înşelăciune, a fost înlăturată varianta agravată determinată de producerea consecinţelor deosebit de grave, însă această modificare nu generează dezincriminarea faptei care corespunde tiparului de incriminare reglementat de legea nouă şi se regăseşte în varianta agravată a înşelăciunii săvârşite prin folosirea de mijloace frauduloase (Decizia nr. 2.854/2014 pronunţată în Dosarul nr. 13.307/62/2012, Decizia nr. 2.854/2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.307/62/2012, Decizia nr. 2.608/2014 pronunţată în Dosarul nr. 13.681/118/2011, Decizia nr. 3.020/2014 pronunţată în Dosarul nr. 7.303/118/2012, Decizia nr. 2.605/2014 pronunţată în Dosarul nr. 18.797/118/2010, Decizia nr. 3.020/2014 pronunţată în Dosarul nr. 7.303/118/2012).

X. Dispoziţii legale incidente

Art. 1 alin (1) din Codul penal - Legalitatea incriminării

Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

Art. 4 din Codul penal - Aplicarea Legii penale de dezincriminare

Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Art. 244 din Codul penal - Înşelăciunea

"(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2)Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni."

Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

XI. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor a opinat în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, apreciind că, în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" în Codul penal în vigoare nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal şi nici cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codului penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul judecătorului-raportor şi chestiunea de drept supusă dezlegării, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că a fost sesizată cu două chestiuni de drept: dezincriminarea parţială a infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi dezincriminarea parţială a infracţiunii de furt cu consecinţe deosebit de grave. Dintre acestea, doar chestiunea privind infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave face obiectul dosarului Curţii de Apel Braşov, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se va pronunţa în ceea ce priveşte problema de drept incidentă în cauza pendinte.

Se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicţie, Curtea de Apel Braşov fiind învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva Sentinţei penale nr. 284 din 18 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Braşov.

Este realizată şi cerinţa referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată şi soluţionarea apelului, deoarece Ministerul Public a criticat nelegalitatea reţinerii în încadrarea juridică a agravantei speciale prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969, arătând, în esenţă, că noţiunea "consecinţe deosebit de grave" s-a modificat prin majorarea pragului de la 200.000 lei la 2.000.000 lei şi că, pentru a putea fi reţinută săvârşirea infracţiunii de înşelăciune care a produs consecinţe deosebit de grave, ca element constitutiv al acesteia, conform noii legislaţii, se cere existenţa unui prejudiciu mai mare de 2.000.000 lei, astfel că în speţă operează dezincriminarea.

De asemenea, problema de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu s-a comunicat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că ar face obiectul unui asemenea recurs.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, dată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, şi prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa supremă a stabilit cu valoare de principiu influenţa schimbării cuantumului consecinţelor deosebit de grave asupra mecanismului aplicării legii penale mai favorabile în ipoteza faptelor definitiv judecate, fără a se pronunţa în mod direct asupra excluderii caracterului legii noi ca fiind o lege de dezincriminare.

B. Cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării

Problema de drept are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, şi nu aplicarea legii penale de dezincriminare. Faptul că în Codul penal în vigoare nu mai este prevăzută o formă calificată ce presupunea un element circumstanţial agravant adăugat conţinutului constitutiv nu produce consecinţele juridic proprii dezincriminării. Înlăturarea elementului circumstanţial agravant, ca urmare a intervenirii unei legi noi, conduce la abrogarea formei calificate, şi nu la dezincriminarea faptei.

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută expres de art. 4 din Codul penal, potrivit căruia "Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă". Textul este completat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit căruia dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Ipoteza avută în vedere este aceea a faptei care nu mai constituie infracţiune, şi nu cea a faptei care pierde un element circumstanţial de agravare adăugat conţinutului constitutiv, dar rămâne în sfera ilicitului penal prin conţinutul său constitutiv. Nu există dezincriminare nici atunci când fapta incriminată de norma abrogată este o infracţiune complexă şi cel puţin una dintre componentele sale continuă să rămână incriminată de o altă normă.

Astfel, vor fi incidente dispoziţiile referitoare la dezincriminare doar atunci când, sub legea veche, fapta se putea comite atât cu intenţie, cât şi din culpă, dar comiterea din culpă (reţinută în cazul inculpatului) nu mai este avută în vedere de legea nouă. Aşa se întâmplă, de pildă, în cazul infracţiunii de nedenunţare (art. 266 din Codul penal) ca efect al modificării regulii privind sancţionarea omisiunii [art. 16 alin. (6) din Codul penal]. Tot astfel, tulburarea de posesie comisă fără a utiliza constrângerea sau desfiinţarea ori mutarea semnelor de hotar, incriminată de art. 220 alin. 1 din Codul penal 1969, îşi pierde caracterul infracţional sub imperiul noului Cod penal (art. 256), protecţia valorii sociale în cauză putând fi asigurată prin mijloacele oferite de dreptul civil. În consecinţă, fapta persoanei care, sub imperiul vechii reglementări, a ocupat fără drept un imobil al altuia, fără a recurge la mijloacele respective, nu mai constituie infracţiune după intrarea în vigoare a noului Cod penal, fiind dezincriminată (Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal general, Curs universitar, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 125).

Producerea unor consecinţe deosebit de grave reprezenta forma calificată a unor categorii de infracţiuni contra patrimoniului. Aplicând principiile anterioare la speţa de faţă, se constată că în conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune (ca şi în conţinutul infracţiunii de furt) nu au intervenit modificări în Codul penal actual faţă de Codul penal din 1969, astfel că nu este incident art. 4 din Codul penal referitor la aplicarea legii de dezincriminare şi nici art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, ambele norme raportându-se la ipoteza în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi. Înşelăciunea (ca şi furtul) constituie infracţiune potrivit legii noi, astfel că instanţa va avea de verificat incidenţa art. 5 din Codul penal (aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei), comparând efectele legii în vigoare la data faptei, care prevedea forma calificată, cu efectele legii în vigoare la data soluţionării apelului, care nu mai prevede forma calificată, asupra situaţiei juridice a persoanelor acuzate. Compararea efectelor formei simple a infracţiunii în legile în vigoare ar fi echivalentă cu aplicarea unei lex tertia.

Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Braşov - Secţia penală prin Încheierea din data de 16 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 121/62/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept "dacă în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii".

Se va stabili că în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal şi nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune.

În consecinţă, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, prin Încheierea din data de 16 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 121/62/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept "dacă în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii".

Stabileşte că în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal şi nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2015.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Manuela-Magdalena Dolache