Decizie nr. 686 din 26 noiembrie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

1.Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (5) şi (8), art. 22, art. 23, art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Gheorghe Bădeci şi Petra Bădeci în Dosarul nr. 33.881/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 429D/2014.

2.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 11 noiembrie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, potrivit art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru datele de 19, respectiv 26 noiembrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3.Prin Încheierea din data de 21 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 33.881/3/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (5) şi (8), art. 22, art. 23, art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Gheorghe Bădeci şi Petra Bădeci cu ocazia soluţionării unei cauze întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că multe dintre decizii/dispoziţii/hotărâri au fost emise de entităţile învestite în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora. Dispoziţiile de lege criticate permit Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor cenzurarea tuturor actelor care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, emise de entităţile învestite, fără ca legiuitorul să fi prevăzut vreo distincţie în sensul exceptării de la această verificare a acelor acte (decizii/dispoziţii/hotărâri) la baza emiterii cărora a stat o hotărâre judecătorească. Se ajunge, astfel, ca un organ fără activitate jurisdicţională, ce nu face parte dintre instanţele judecătoreşti enumerate la art. 126 alin. (1) din Constituţie, să cenzureze conţinutul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Această posibilitate conferită de dispoziţiile de lege criticate Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor este neconstituţională, încălcând principiul separaţiei puterilor stipulat de prevederile art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. De asemenea, prin posibilitatea validării/invalidării acelor acte (decizii/dispoziţii/hotărâri) la baza emiterii cărora a stat o hotărâre judecătorească se încalcă şi prevederile art. 44 din Constituţie, dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească şi convertit într-un drept de creanţă riscând să fie invalidat de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. În continuare arată că dispoziţiile criticate creează o situaţie de extracontrol jurisdicţional administrativ, obligatoriu prin prisma legii, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (4) care dispun asupra caracterului facultativ al acestei proceduri.

5.În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie arată că Legea nr. 165/2013 şterge toate efectele produse de actul normativ anterior - Legea nr. 247/2005 -, realizând un sistem nou, cu o nouă procedură şi alte metode de evaluare, creând, astfel, o inegalitate între cei ale căror dosare au fost deja soluţionate şi cei ale căror dosare nu au fost soluţionate şi cărora nu li se aplică prevederile legii vechi, ci prevederile legii noi.

6.Referitor la dispoziţiile art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013 susţine că acestea încalcă prevederile art. 44 din Legea fundamentală, deoarece legiuitorul nu a prevăzut actualizarea sumei (reprezentate de puncte) acordate în compensare, deşi o valorificare efectivă a acesteia nu poate fi realizată decât, cel mai devreme, la 1 ianuarie 2016 prin achiziţionarea de imobile din Fondul naţional la licitaţia publică naţională sau la 1 ianuarie 2017 prin valorificarea punctelor în numerar, caz în care plata se realizează în termen de 7 ani.

7.Totodată, dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) şi (4).

8.Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale în măsura în care contravin prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la asigurarea unui proces echitabil prin prisma previzibilităţii reglementărilor legale aplicabile pentru securitatea circuitului civil şi protecţiei drepturilor subiective individuale.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10.Avocatul Poporului apreciază că intervenţia legiuitorului printr-un act normativ nou asupra modalităţii de acordare a despăgubirilor, de înfiinţare a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor având printre atribuţii şi validarea/invalidarea în tot sau în parte a deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, nu este de natură a avea caracter retroactiv, întrucât în această materie este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.

11.Mai mult, după cum se statuează în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, noile norme se aplică în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, astfel că aceste dispoziţii nu se răsfrâng asupra evaluărilor deja realizate sau procedurilor finalizate. Astfel, situaţia generată de prevederile legale criticate nu este de natură a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, doar pentru că legiuitorul a ales să reglementeze în mod diferit modalitatea de calcul a despăgubirilor în vederea emiterii titlului de despăgubire.

12.De asemenea arată că nu se pune în discuţie nici încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora ."Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite".

13.Totodată, apreciază că dispoziţiile cap. III din Legea nr. 165/2013 privind acordarea de măsuri compensatorii aduc atingere art. 20 şi art. 44 din Constituţie, întrucât procedura de acordare a măsurilor reparatorii stabilită prin actul normativ menţionat este nu doar greoaie, ci şi de lungă durată.

14.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

16.Deşi autorii excepţiei aduc critici atât dispoziţiilor art. 4, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (5) şi (8), art. 22, art. 23, art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, cât şi celor ale art. 21 alin. (9), instanţa de judecată, fără a analiza întrunirea condiţiilor de admisibilitate referitoare la fiecare dintre dispoziţiile vizate, a sesizat Curtea Constituţională doar cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 4, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (5) şi (8), art. 22, art. 23, art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013. Astfel, având în vedere cele reţinute prin Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, precum şi motivarea autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că obiectul acesteia îl constituie dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5), (8) şi (9) din Legea nr. 165/2013, precum şi cele ale art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 22, art. 23, art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut:

–Art. 4: "Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.";

–Art. 17 alin. (1) lit. a): "(1) În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru şi are, în principal, următoarele atribuţii:

a)validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii;";

–Art. 21 alin. (5), (8) şi (9): "(5) Secretariatul Comisiei Naţionale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naţionale poate solicita documente în completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante.[...]

(8)Ulterior verificării şi evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, Comisia Naţională validează sau invalidează decizia entităţii învestite de lege şi, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).

(9)În cazul validării deciziei entităţii învestite de lege, Comisia Naţională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv.";

–Art. 22: "Prin excepţie de la procedura de evaluare prevăzută de art. 21 alin. (6) şi (7), Secretariatul Comisiei Naţionale analizează dosarele care conţin decizii emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi propune Comisiei Naţionale validarea sau invalidarea măsurilor reparatorii la nivelul stabilit prin decizia entităţii învestite de lege.";

–Art. 23: "(1) Titlurile de valoare nominală emise de Ministerul Finanţelor Publice în temeiul art. 30 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, se convertesc prin decizia de compensare a Comisiei Naţionale, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 21 alin. (5).

(2)Comisia Naţională ia în discuţie dosarul transmis de entitatea învestită de lege numai după depunerea cererii de convertire şi a titlurilor de valoare nominală în original de către persoana îndreptăţită.

(3)În situaţia în care Comisia Naţională dispune invalidarea deciziei entităţii învestite de lege în baza căreia s-au emis titluri de valoare nominală, acestea se indisponibilizează la Secretariatul Comisiei Naţionale.";

–Art. 35 alin. (1) şi (2): "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2)În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor."

17.În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (4) referitor la jurisdicţiile speciale administrative, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată şi art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

18.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în soluţionarea cauzelor privind refuzul entităţilor învestite de lege de a da curs notificării formulate de persoana îndreptăţită, instanţele de fond, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, constată că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi obligă pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri, ce vor fi stabilite în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, Curtea observă că în practică există situaţii în care deciziile/dispoziţiile entităţilor învestite potrivit legii cu soluţionarea notificării prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri au fost emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele sau pronunţat irevocabil asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora.

19.Pe de altă parte, Curtea observă şi că, potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor are atribuţia de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Totodată, potrivit art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor validează sau invalidează decizia entităţii învestite de lege la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale. Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii.

20.În analiza celor de mai sus, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, şi Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, a statuat, referitor la efectele hotărârilor judecătoreşti, că "Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei."

21.Tocmai de aceea, Curtea apreciază că atribuţia conferită de legiuitor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti. Curtea apreciază că numai o instanţă judecătorească învestită de lege cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătoreşti o poate invalida. A recunoaşte Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia competenţa de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaşte un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

22.De altfel, Curtea reţine că, în doctrină şi jurisprudenţă, s-a decis constant că hotărârea judecătorească este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să se poată aplica acesteia. Aşa fiind, şi dreptul privind exercitarea căilor de atac este stabilit de legea în vigoare în momentul pronunţării ei. Referitor la acest aspect, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 127 din 27 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 18 aprilie 2003, că "Prerogativa legiuitorului de a stabili competenţa şi procedura de judecată este prevăzută de art. 126 alin. (2) din Constituţie." Prin nicio lege însă nu se poate stabili ori înlătura, prin extindere sau restrângere, o competenţă a unei autorităţi, dacă o asemenea acţiune este contrară dispoziţiilor ori principiilor Constituţiei. Nicio autoritate a administraţiei publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti sau o măsură dispusă de instanţă ori de un judecător, în legătură cu activitatea de judecată". În acelaşi sens, prin Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003, Curtea a statuat că legiuitorul nu poate printr-un act normativ "să modifice sau să desfiinţeze o hotărâre judecătorească [...], fără ca prin aceasta să încalce principiul separaţiei puterilor în stat".

23.De asemenea, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, anterior menţionată, Curtea a stabilit, cu valoare de principiu, că teza potrivit căreia o autoritate, alta decât o instanţă de judecată, "poate să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Or, o astfel de interpretare[...] este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie".

24.Prin urmare, Curtea constată că darea în competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia a verificării existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească este contrară prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 124, art. 126 alin. (1) şi ale art. 129.

25.În continuarea analizei sale, referitor la principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că "unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice". (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii. (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92; Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33).

26.În ceea ce priveşte principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice din perspectiva dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta "trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată" (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61; Hotărârea din 22 martie 2005, pronunţată în Cauza Roşca împotriva Moldovei, paragraful 24).

27.Curtea constată că prin reglementarea în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului a competenţei de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii şi a cuantumului despăgubirilor şi în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească echivalează cu instituirea unei noi căi de atac şi, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Având în vedere cele expuse, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 contravin şi prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

28.Aşa fiind, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora.

29.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că autorii acesteia susţin că, neprevăzând actualizarea sumei (reprezentate de puncte) acordate în compensare, textul criticat încalcă prevederile art. 44 din Legea fundamentală. Referitor la această critică, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată. Astfel, aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragrafele 174 şi 175, în acord cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, cu condiţia ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie în mod rezonabil proporţională cu valoarea bunului. Totodată, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, anumite obiective legitime, de utilitate publică, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială, pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală (a se vedea în acest sens hotărârile din 21 februarie 1986 şi din 8 iulie 1986, pronunţate în cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 54, şi, respectiv, Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 120).

30.Curtea constată că, prin Legea nr. 165/2013, legiuitorul a stabilit, în mod expres, faptul că decizia de compensare în puncte emisă pe numele fostului proprietar/moştenitorilor acestuia nu poate fi afectată prin măsuri de plafonare. În acest sens, Curtea reţine că numărul de puncte rezultat din evaluarea realizată, în temeiul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, potrivit grilei notariale din anul 2013 reflectă valoarea integrală a bunului supus măsurii de restituire, statul nerecurgând la plafonarea sau reducerea acestei sume nominale. Ceea ce, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, apare ca fiind o încălcare a dreptului de proprietate privată este reprezentat de faptul că legiuitorul nu a prevăzut reactualizarea sumelor de bani aferente punctajului astfel stabilit la momentul executării efective a creanţei. În acest sens, Curtea reţine că există două modalităţi prin care statul îşi execută obligaţiile corelativ punctajelor stabilite, respectiv: valorificarea punctelor prin achiziţionarea de imobile în cadrul licitaţiilor organizate, în condiţiile art. 27 din lege, sau valorificarea punctelor în numerar, în condiţiile art. 31 din lege. De la data stabilirii punctajului şi până la executarea obligaţiei de către stat, în mod inevitabil, va curge o perioadă de timp indiferent de modalităţile de executare pentru care s-a optat. Aşadar, este evident că, în lipsa reactualizării, cel/cei ce suportă riscul devalorizării sumei de bani aferente, în mod ideal, punctajului stabilit este/sunt fostul proprietar/moştenitorii acestuia. Neaplicarea indicelui preţurilor de consum pentru reactualizarea creanţei este o măsură care menţine valoarea nominală a sumei de bani aferentă punctajului, eventualele pierderi de natură patrimonială urmând a fi suportate de beneficiarul creanţei. De altfel, în sensul că statul nu va reactualiza creanţa, expunerea de motive la legea menţionată prevede în mod textual că, "având în vedere disponibilitatea statului român de a pune la dispoziţie terenurile din domeniul său public şi privat în vederea valorificării punctelor la licitaţii, posibilitatea de vânzare a punctelor compensatorii, cât şi dificultăţile economice şi financiare actuale, tranşele de plată nu vor fi actualizate cu indicele de inflaţie".

31.În consecinţă, Curtea reţine că, prin neactualizarea sumelor aferente punctajului, legiuitorul a implementat o măsură echivalentă unei plafonări a valorii despăgubirilor stabilite în condiţii Legii nr. 165/2013. Este o aplicare fidelă a considerentelor de principiu rezultate - şi anterior menţionate - din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care a fost acordată o largă marjă de apreciere în privinţa modului de configurare şi executare a creanţelor statului în materia restituirii imobilelor. În acest sens, prin aceeaşi hotărâre, s-a statuat că statului "trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" (paragraful 233), iar "Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii" (paragraful 235). În consecinţă, ţinând cont de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale hotărârii, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil, "autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege [...] măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte" (paragraful 236).

32.Aşadar, având în vedere, pe de o parte, obligaţiile de natură patrimonială deosebit de complexe şi împovărătoare asupra statului, cu efect grevant chiar asupra bugetului de stat pe o lungă perioadă de timp, corelate cu contextul economic existent, şi, pe de altă parte, faptul că obligaţiile menţionate, raportate la momentul de faţă, au un caracter reparatoriu cu o componentă istorică pronunţată, Curtea constată că, prin măsura criticată, legiuitorul român s-a plasat, în mod evident, în interiorul acestei marje, îndeplinindu-se, astfel, exigenţele stabilite prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 618 din 4 noiembrie 2014, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, paragrafele 23 şi 24).

33.Este adevărat că un asemenea tratament juridic aplicat constituie prin natura sa o limitare a dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie, astfel încât Curtea urmează a stabili dacă limitarea este justificată. În privinţa justificării limitării dreptului de proprietate, Curtea Constituţională va avea în vedere "testul" de proporţionalitate conturat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, sau Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014), potrivit căruia limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe, respectiv existenţa unei dispoziţii constituţionale care să permită legiuitorului să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate - în această privinţă art. 44 alin. (1) din Constituţie fiind elocvent - şi respectarea principiului proporţionalităţii. În acest sens, Curtea reţine că măsura criticată urmăreşte un scop legitim, şi anume executarea obligaţiilor statului rezultate din legislaţia adoptată în materia restituirilor bunurilor imobile preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, obligaţii afectate de problemele sistemice constatate chiar în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În continuare, Curtea reţine că este o măsură adecvată, fiind capabilă în mod abstract să ducă la îndeplinirea scopului urmărit, este necesară, statul dispunând de resurse financiare ce apar ca fiind limitate în raport cu numărul şi valoarea cererilor ce intră sub incidenţa Legii nr. 165/2013 şi, totodată, păstrează un just echilibru între cerinţele de interes general referitoare la funcţionalitatea sistemului de despăgubire şi protecţia dreptului de proprietate privată a individului, acesta beneficiind de despăgubiri rezonabile raportate la valoarea bunului imobil preluat abuziv; aşadar, dispoziţia legală criticată nu consacră un dezechilibru între cele două interese concurente, dimpotrivă, reconciliază cele două interese, grav afectate în perioada anterioară adoptării Legii nr. 165/2013.

34.În privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, statul a impus o dublă plafonare, una directă, numărul de puncte fiind plafonat la suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului, şi cealaltă indirectă, în privinţa lipsei reactualizării sumei astfel obţinute. Cele anterior constatate cu privire la plafonarea indirectă sunt valabile mutatis mutandis şi în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, cu menţiunea că raportarea se va face la valoarea nominală a sumei de bani aferentă punctajului stabilit conform art. 24 alin. (2)-(4) coroborat cu art. 21 alin. (6) din lege, operaţiune juridică stabilită în precedent ca îndeplinind exigenţele art. 44 din Constituţie (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 200 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 19 iulie 2014).

35.Pentru aceste motive, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013 în raport cu criticile formulate.

36.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 165/2013 prevăd că, prin excepţie de la procedura de evaluare prevăzută de art. 21 alin. (6) şi (7), Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor analizează dosarele care conţin decizii emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi propune Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor validarea sau invalidarea măsurilor reparatorii la nivelul stabilit prin decizia entităţii învestite de lege. Dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se referă la situaţia măsurilor reparatorii ce privesc utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, iar art. 31 din Legea nr. 10/2001 se referă la dreptul la despăgubiri al persoanelor fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 165/2013 se referă la titlurile de valoare nominală emise de Ministerul Finanţelor Publice în temeiul art. 30 din Legea nr. 10/2001, până la data intrării în vigoare a legii, şi nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 2045-22 decembrie 1989.

37.Din analiza documentelor depuse la dosar, Curtea observă că autorii excepţiei nu se află în niciuna dintre aceste situaţii, astfel încât dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 165/2013 nu au incidenţă în procesul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Ca atare, excepţia având acest obiect nu îndeplineşte condiţia legăturii cu cauza impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 raportate la cele ale art. 22 şi art. 23, ca inadmisibilă.

38.În ce priveşte dispoziţiile art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că acestea se referă la căi de atac în justiţie împotriva deciziilor emise cu respectarea termenelor prevăzute de art. 34, precum şi împotriva lipsei unei decizii de compensare în puncte, după expirarea termenelor prevăzute de lege. Având în vedere că textul de lege criticat vizează căi de atac ce pot fi introduse împotriva deciziilor emise potrivit art. 34 din lege sau împotriva refuzului de a emite deciziile respective, aşadar un text de lege care, teoretic, va fi aplicabil abia după scurgerea termenelor prevăzute de cele două articole menţionate, rezultă că art. 35 nu este, în acest moment, incident în cauză, neavând legătură cu soluţionarea acesteia, în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza întâi raportat la art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, ca inadmisibilă.

39.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Cu unanimitate de voturi,

1.Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Bădeci şi Petra Bădeci în Dosarul nr. 33.881/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

2.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 22, art. 23 şi art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

Cu majoritate de voturi,

3.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 noiembrie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Pentru magistrat-asistent

Daniela Ramona Mariţiu

semnează, în temeiul art. 426 alin. (4)

din Codul de procedură civilă,

prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta