Decizie nr. 1.318 din 11 octombrie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 şi art. 91^1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ioan Alexandru Ciui în Dosarul nr. 1.112/112/2010 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.303D/2010.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 13 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.112/112/2010, Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 şi art. 91^1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ioan Alexandru Ciui în dosarul de mai sus, în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 254 alin. 2 din Codul penal.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 sunt neconstituţionale deoarece o infracţiune prevăzută de Codul penal este adusă din procedura comună într-o procedură specială, stabilindu-i-se în mod nejustificat un regim juridic discriminatoriu, în sensul că nu conţine o pedeapsă proprie, ci face trimitere la norma generală, cu consecinţa directă a afectării drepturilor constituţionale menţionate. Or, o lege penală nu poate fi aplicată extensiv în detrimentul acuzatului, prin analogie.

Dispoziţiile art. 91^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale deoarece interceptările audiovideo se pot dispune şi înainte de începerea urmăririi penale, respectiv înainte de declanşarea procesului penal sau chiar înainte de săvârşirea unei infracţiuni.

Dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale, deoarece permit organelor de urmărire penală să desfăşoare activităţi propriu-zise care se situează în afara unui cadru procesual precis, cu consecinţa directă a privării persoanei bănuite de timpul şi înlesnirile necesare unei apărări adecvate, inclusiv accesul acesteia la o procedură contradictorie, în decursul căreia poate beneficia şi de asistenţa unui apărător.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 224 - Acte premergătoare şi art. 91^1 - Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, ambele din Codul de procedură penală, şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut:

–Art. 224 din Codul de procedură penală: "În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.";

–Art. 91^1 din Codul de procedură penală: "Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător.

Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta.

Autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.

Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile.

Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. 1 şi 2.

Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre această instanţă care a emis autorizaţia.

La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării.

Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.";

–Art. 6 din Legea nr. 78/2000: "Infracţiunile de luare de mită - prevăzută la art. 254 din Codul penal, de dare de mită - prevăzută la art. 255 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite - prevăzută la art. 256 din Codul penal şi de trafic de influenţă - prevăzută la art. 257 din Codul penal se pedepsesc potrivit acelor texte de lege."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 afectează prevederile fundamentale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la domeniul de reglementare prin lege organică, art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern şi art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi prevederile art. 7 cu denumirea marginală Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţiile art. 91^1 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 referitor la Secretul corespondenţei, coroborate cu art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, ale art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, coroborate cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind Dreptul la un proces echitabil, iar dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la Dreptul la apărare şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.007 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000, statuând de principiu că reglementarea care formează obiectul excepţiei nu constituie o incriminare prin analogie, aşa cum greşit susţin autorii acesteia, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De altfel, analogia, ca instituţie juridică, se plasează în sfera aplicării legii ca argument de interpretare, şi nu în cea a procesului legislativ. Folosirea acestei noţiuni pentru caracterizarea normei instituite de legiuitor conduce la o contradicţie în termeni, căci analogia implică absenţa normei şi, în consecinţă, libertatea recunoscută unei autorităţi publice - în mod excepţional şi nu în materie penală - de a stabili ea însăşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat. Or, dispoziţia legală atacată prevede expres că infracţiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor din Codul penal în care sunt incriminate.

Curtea mai reţine că nu poate primi susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 ar încălca celelalte principii constituţionale invocate, deoarece din textul legii nu rezultă vreo restrângere în sensul reclamat de autorul excepţiei.

Totodată prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

În sfârşit, prin Decizia nr. 647 din 28 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 10 iunie 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, statuând, între altele, că actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea premerg faza de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual al actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmăririi penale.

De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal. S-a mai reţinut, de asemenea, că, deşi în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesulverbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanţa ar înţelege să îi dea eficienţă.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 91^1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ioan Alexandru Ciui în Dosarul nr. 1.112/112/2010 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 octombrie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru