Decizia nr. 184 din 31 martie 2022

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Patric-Alexandru Vermeulen în Dosarul nr. 3.718/2/2017 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.019D/2018.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, având în vedere că dreptul fiscal și procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce înseamnă că subiecții procesuali ai raporturilor juridice în discuție nu pot fi egali în drepturi și obligații, organul fiscal având o poziție dominantă, iar reglementarea instituției răspunderii solidare cu debitorul este un aspect ce ține de raportul de drept material fiscal.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 4 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.718/2/2017, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Patric-Alexandru Vermeulen într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri privind anularea deciziei organului fiscal prin care a fost respinsă contestația formulată prin avocat, ca fiind depusă de o persoană ce nu are calitatea de a contesta, ca urmare a lipsei împuternicirii avocațiale, precum și a deciziei privind stabilirea răspunderii solidare a administratorului debitorului declarat insolvabil.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile criticate sunt neconstituționale, întrucât dispun ca răspunderea persoanelor indicate în art. 25 din Legea nr. 207/2015 să fie stabilită printr-o simplă decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte și instituie atât o prezumție de rea-credință în sarcina persoanelor menționate la art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, cât și dreptul organului fiscal de a stabili răspunderea solidară fără ca anterior o astfel de situație să fie analizată de către o instanță judecătorească, respectiv dacă administratorul societății debitorului declarat insolvabil a acționat cu rea-credință. Or, buna-credință este întotdeauna prezumată, iar organele fiscale nu pot avea dreptul de a stabili în mod arbitrar existența relei-credințe în discuție, având în vedere că prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență este instituită o procedură judecătorească specială prin care instanța judecătorească poate stabili răspunderea organelor de conducere ale unei societăți. Față de această împrejurare, apreciază că, pentru a se putea dispune atragerea răspunderii administratorului societății, se impune mai întâi stabilirea cu prioritate a incidenței condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, aspect ce se poate realiza numai de către instanța judecătorească.

6.Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu instituie o prezumție de rea-credință în sarcina persoanelor menționate la art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, reaua-credință fiind o condiție ce trebuie probată în vederea angajării răspunderii, iar competența organului fiscal de a stabili răspunderea solidară în conformitate cu art. 25 din Codul de procedură fiscală este constituțională, de vreme ce persoana interesată are posibilitatea atacării în justiție a actului de stabilire a răspunderii solidare.

7.Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, care au următorul cuprins:

–Art. 26:

(1)Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabilește prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod.

(2)Înaintea emiterii deciziei prevăzute la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei potrivit art. 9. Persoana are dreptul să își prezinte în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii.

(3)Prin excepție de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea. Dispozițiile art. 9 alin. (3) rămân aplicabile.

(4)Decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, și următoarele:

a)datele de identificare a persoanei răspunzătoare;

b)datele de identificare a debitorului principal;

c)cuantumul și natura sumelor datorate;

d)termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligația debitorului principal;

e)temeiul legal și motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept și în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei.

(5)Răspunderea se stabilește atât pentru obligația fiscală principală, cât și pentru accesoriile acesteia.

(6)În scopul aplicării măsurilor de executare silită decizia prevăzută la alin. (1) devine titlu executoriu la data împlinirii termenului de plată prevăzut la art. 156 alin. (1).

(7)Stingerea creanțelor fiscale prin oricare modalitate prevăzută de prezentul cod liberează față de creditor pe debitor sau, după caz, pe celelalte persoane răspunzătoare solidar.

(8)Ori de câte ori Codul fiscal sau alte acte normative care reglementează creanțe fiscale prevăd răspunderea solidară a două sau mai multor persoane pentru aceeași creanță fiscală, titlul de creanță fiscală se emite pe numele fiecărei persoane cu menționarea și a celorlalte persoane care răspund solidar pentru creanța respectivă.

(9)Procedura de atragere a răspunderii solidare se aprobă astfel:

a)prin ordin al președintelui A.N.A.F., în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central;

b)prin ordin al ministrului dezvoltării regionale și administrației publice, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice, în cazul creanțelor fiscale administrate de organele fiscale locale.

11.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) - Principiul legalității, ale art. 15 alin. (1) - Universalitatea, ale art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 24 - Dreptul la apărare, ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată și ale art. 45 - Libertatea economică. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 privind protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală fac parte din capitolul II - Dispoziții generale privind raportul sarcinii fiscale și se aplică în coroborare cu cele ale art. 25 din același cod. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, care sunt menționate în mod concret de autorul excepției de neconstituționalitate din enumerarea cuprinsă la art. 25 din aceeași lege, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile Codului de procedură fiscală răspund solidar cu acesta administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Din analiza prevederilor antereferite reiese că acestea stabilesc persoanele și condițiile în care poate avea loc angajarea răspunderii acestora, printre care se regăsește și aceea a exercitării mandatului cu rea-credință.

13.Cu privire la reaua-credință, în jurisprudența sa, Curtea a apreciat că aceasta poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe (Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragrafele 17 și 18, Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995). De asemenea, executarea obligațiilor și exercițiul drepturilor civile se întemeiază pe buna-credință, Codul civil, prin art. 11 și art. 14, impunând oricărei persoane fizice sau juridice respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, precum și buna-credință în executarea și exercitarea obligațiilor și a drepturilor civile. Totodată, prin art. 14 alin. (2) din Codul civil, legiuitorul a consacrat conceptul de „bună-credință“ ca o prezumție legală relativă care valorează până la proba contrarie. În același sens este și art. 12 din Codul de procedură civilă, conform căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului pentru care au fost reglementate și cu respectarea drepturilor celorlalte părți, exercitarea abuzivă atrăgând răspunderea părții pentru prejudiciile morale și materiale cauzate și, totodată, aplicarea unei amenzi judiciare.

14.Prin urmare, dispozițiile legale criticate, sub aspectul reglementării sintagmei „rea-credință“, nu sunt de natură să aducă atingere vreunui drept sau principiu constituțional, ci, din contră, reprezintă o transpunere a dispozițiilor constituționale ale art. 57, care prevăd că cetățenii trebuie să își exercite drepturile cu bună-credință, fără a încălca drepturile și libertățile celorlalți, Codul de procedură fiscală neinstituind de plano o prezumție de rea-credință în sarcina persoanelor menționate asupra cărora urmează a se angaja răspunderea solidară, reaua-credință fiind o condiție ce trebuie probată în vederea angajării răspunderii.

15.De asemenea, Curtea observă că soluția legislativă criticată s-a regăsit și în dispozițiile art. 27 și art. 28 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, în prezent abrogate, și a mai format obiectul controlului de constituționalitate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, concretizat, spre exemplu, prin Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, Decizia nr. 589 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, ale căror considerente sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. Cu acele prilejuri, Curtea a statuat că, în raporturile de drept material fiscal, organele fiscale au îndrituirea legală de a emite acte administrative fiscale. Dreptul fiscal și procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce înseamnă că subiecții unor astfel de raporturi nu pot fi egali în drepturi și obligații. Astfel, unul dintre subiecții raportului de drept fiscal, și anume organul fiscal, are o poziție dominantă, fiind înzestrat cu exercițiul puterii de stat în virtutea căreia are competența legală de a stabili impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, cât și de a urmări încasarea acestora, astfel încât, în situația în care sumele de bani datorate bugetului nu mai pot fi încasate de la debitorul inițial, printre altele și din motivele prevăzute de textul criticat, să poată urmări și alte persoane decât debitorul, care au contribuit efectiv la intrarea acestuia în stare de insolvență. Reglementarea instituției răspunderii solidare cu debitorul este un aspect al raporturilor de drept material fiscal, astfel încât organul fiscal, parte a puterii executive, are legitimitatea constituțională de a stabili, potrivit legii, răspunderea solidară a persoanelor prevăzute de textele criticate și, în consecință, nu se poate admite că un agent al puterii executive intervine în domeniul de competență al puterii judecătorești.

16.Curtea reține că, în temeiul art. 26 alin (2) din Legea nr. 207/2015 și a principiilor și regulilor de conduită prevăzute de Codul de procedură fiscală, înaintea emiterii deciziei prin care se stabilește răspunderea persoanelor vizate de textul legii, organul fiscal efectuează audierea acestora, având obligația să le asigure posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, context în care au dreptul să își prezinte și în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii. De asemenea, potrivit art. 26 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, răspunderea persoanelor în discuție se stabilește prin decizie emisă de organul fiscal care este act administrativ fiscal, ceea ce înseamnă că poate fi supusă căilor de atac prevăzute de același cod în titlul VIII: Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale. Astfel, în temeiul art. 268 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, împotriva actelor administrative fiscale se poate formula contestație, care este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal, iar, potrivit art. 281 alin. (2) din aceeași lege, deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

17.Ca atare, Curtea constată că prin normele cuprinse în Codul de procedură fiscală sunt asigurate în mod efectiv accesul liber la justiție și dreptul la apărare. De altfel, o dovadă în acest sens este chiar litigiul aflat pe rolul instanței de judecată în care s-au contestat temeinicia și legalitatea atât a deciziei organului fiscal, prin care a fost respinsă contestația formulată la decizia prin care a fost stabilită răspunderea solidară a administratorului debitorului declarat insolvabil, cât și a deciziei împotriva căreia a fost formulată contestație, în contextul căruia a fost sesizată și Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate. Astfel, cu ocazia soluționării litigiului, persoana vizată de textul de lege criticat își poate prezenta apărările pe care le consideră necesare și, prin urmare, nu se poate reține pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 24 din Constituție.

18.Referitor la invocarea dispozițiilor art. 44 din Constituție, Curtea observă că textele criticate nu încalcă prevederile constituționale cu privire la dreptul de proprietate privată, din moment ce diminuarea patrimoniului persoanelor responsabile de starea de insolvabilitate a societății este consecința firească a săvârșirii unor fapte culpabile care au generat insolvabilitatea societății (Decizia nr. 589 din 14 aprilie 2009, precitată). În același sens sunt și dispozițiile art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor, motiv pentru care nu se poate reține nici pretinsa încălcare a normelor convenționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate prin prisma art. 20 din Constituție.

19.În ceea ce privește dispozițiile art. 45 din Constituție, de asemenea, menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că accesul liber la o activitate economică nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiționat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum și asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor (a se vedea Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 19 aprilie 2011). Dreptul fundamental în discuție nu înlătură obligația persoanelor și a operatorului economic de a se conforma regulilor stabilite de lege și nu exclude instituirea unor sancțiuni în cazul încălcării acestor reguli (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 472 din 4 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 17 ianuarie 2005). Ca atare, prevederile criticate se circumscriu principiului libertății economice, astfel cum acesta a fost dezvoltat pe cale jurisprudențială, fiind o aplicare la nivel infraconstituțional a dispozițiilor art. 45 din Legea fundamentală.

20.De asemenea, Curtea învederează că reglementarea distinctă a drepturilor și a obligațiilor părților în raporturile juridice fiscale, în comparație cu reglementarea procedurii generale prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, este o aplicare a dispozițiilor constituționale consfințite la art. 137 alin. (1), potrivit cărora „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege“. Prin urmare, stabilirea de către legiuitor a unui regim distinct, în favoarea creditorului fiscal, comparativ cu alți creditori ai unor debitori insolvabili, nu echivalează cu o inegalitate în drepturi între aceștia, iar situațiile diferite în care se află cele două categorii de creditori necesită reglementări diferite, aspect care nu conduce la încălcarea principiului universalității. Pentru identitate de rațiune, a se vedea și Decizia nr. 1.294 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008.21. Întrucât nu s-a constatat afectarea prevederilor constituționale sau convenționale menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, nu se poate reține nici pretinsa încălcare a principiului legalității prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție.

22.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Patric-Alexandru Vermeulen în Dosarul nr. 3.718/2/2017 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 31 martie 2022.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Ionița Cochințu