Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Viorica Luca și Francisc Calamar în Dosarul nr. 3.474/271/2010* al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.879D/2016.2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepției, doamna avocat Teodora Cătălina Godîncă Hulea, din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Pentru partea Ciobanidis Petros se prezintă doamna Irina Apostol, traducător autorizat de limba greacă desemnat în cauză.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorului autorilor, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, reiterând susținerile cuprinse în notele scrise aflate la dosar. Subliniază că normele procesual penale criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil, respectiv egalității de arme dintre acuzare și apărare.

4.Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Susține că dreptul la un proces echitabil nu poate fi invocat în materia căilor extraordinare de atac. Arată că legiuitorul are libertatea de a stabili care sunt căile extraordinare de atac, procedura, condițiile în care acestea pot fi exercitate. Apreciază că motivele invocate de autorii excepției nu sunt de natură să atragă neconstituționalitatea normei procesual penale criticate, întrucât, în ipoteza în care ar fi trebuit să înceteze procesul penal și, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea acestuia, persoana condamnată are la îndemână contestația în anulare - o altă cale extraordinară de atac -, cu privire la care legiuitorul a prevăzut aceleași condiții de exercitare atât pentru procuror, cât și pentru persoana condamnată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Încheierea nr. 311/RC din 15 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.474/271/2010*, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Viorica Luca și Francisc Calamar cu ocazia verificării admisibilității în principiu a unei cereri de recurs în casație.

6.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii susțin, în esență, că normele procesual penale criticate sunt neconstituționale în măsura în care nu permit și inculpatului să formuleze recurs în casație în situația în care, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal. Consideră că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală creează discriminare între Ministerul Public, partea civilă și partea responsabilă civilmente, pe de o parte, și inculpat, pe de altă parte. Arată că numai procurorul, partea civilă și partea responsabilă civilmente au interes să promoveze calea de atac a recursului în casație în cazul în care, în mod greșit, instanța de apel a constatat existența unei cauze de încetare a procesului. În schimb, pentru situația în care instanța, în mod greșit, nu a dispus încetarea procesului penal, ipoteză în care inculpatul ar fi acela care ar avea interes în promovarea căii de atac extraordinare a recursului în casație, textul de lege criticat nu prevede o atare posibilitate. Consideră că procurorul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și inculpatul trebuie să aibă aceleași drepturi în privința posibilității de a folosi calea de atac a recursului în casație împotriva unei hotărâri judecătorești definitive. Susțin că este evidentă inegalitatea - sub aspectul dreptului de a promova recurs în casație în situația în care au fost greșit aplicate dispozițiile de lege referitoare la încetarea procesului penal -, întrucât numai procurorul, partea civilă și partea responsabilă civilmente au acest drept, în timp ce inculpatul nu are, în mod simetric, o atare posibilitate. Totodată, susțin că discriminarea este evidentă și față de scopul recursului în casație prevăzut de art. 433 din Codul de procedură penală, și anume conformitatea hotărârilor penale definitive cu regulile de drept aplicabile. În fine, arată că rațiunile pentru care a fost instituit acest caz de casare se regăsesc atât în situația în care instanța - în mod nelegal - a dispus încetarea procesului penal, cât și în ipoteza în care instanța - potrivit legii - ar fi trebuit să pronunțe încetarea procesului penal, dar nu a procedat astfel. Susțin că imposibilitatea de a promova recurs în casație în situația în care au fost greșit aplicate dispozițiile de lege referitoare la încetarea procesului penal nu poate fi acoperită prin formularea contestației în anulare, în temeiul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, de vreme ce există diferențe la nivelul acestor căi extraordinare de atac, inclusiv din perspectiva instanței competente să le soluționeze, potrivit legii.

7.Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Reține că recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce are ca scop verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive și nu verificarea unor chestiuni de fapt. Așa fiind, legiuitorul a limitat hotărârile supuse recursului în casație, pentru asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac, acesta putând fi promovat cu privire la anumite probleme de legalitate ce vizează erori de drept. În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție. Arată că recursul în casație urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac - a cărei soluționare este numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție - este analizată conformitatea cu regulile de drept a hotărârilor definitive atacate, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. În Codul de procedură penală sunt stabilite expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casație, precum și cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Față de specificul recursului în casație, legea impune condiții stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii și la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Constatarea neconstituționalității unui text de lege pentru considerente ce țin de încălcarea accesului la justiție, a actelor internaționale la care România este parte, a dreptului la un proces echitabil și pentru considerente ce țin de înfăptuirea justiției ar presupune să se constate fie că părților nu li se recunoaște un grad de jurisdicție în condițiile impuse de tratatele internaționale, fie că, în raport cu persoanele aflate în aceeași situație, se prevăd condiții diferite de declarare și examinare a căii de atac, fie că textele invocate limitează dreptul la apărare. Apreciază că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală sunt în acord cu prevederile cuprinse în art. 21 din Constituție, respectiv art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, implicit, cu prevederile art. 16 și art. 20 alin. (2) din Constituție, precum și cu prevederile care reglementează înfăptuirea justiției. Reține că recursul în casație nu împiedică părțile interesate să apeleze la instanțele judecătorești, să fie apărate, să promoveze căile de atac ordinare prevăzute de lege și să se prevaleze de garanțiile procesuale care condiționează un proces echitabil, hotărârile supuse recursului în casație fiind prevăzute expres de dispozițiile legale contestate.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

9.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere reține că normele supuse controlului de constituționalitate constituie expresia dreptului părților la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, fiind aplicabile tuturor persoanelor care se află în situații juridice identice. Recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspect de natură să contribuie la îndeplinirea exigențelor care condiționează, într-o societate democratică, procesul echitabil. În plus, reține că reglementarea procedurii de judecată, care cuprinde și cazurile în care se poate face recurs în casație, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, fiind o aplicare a prevederilor art. 126 și art. 129 din Constituție.

10.Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în sensul constituționalității normelor procesual penale criticate, acesta fiind reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 490 din 30 iunie 2016. Precizează că își menține punctul de vedere anterior exprimat.

11.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile apărătorului autorilor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...] 8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;“.

14.Autorii excepției de neconstituționalitate invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiție și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Invocă, totodată, dispozițiile constituționale ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, fiind analizate critici identice celor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. În considerentele deciziei precitate, Curtea a reținut că în reglementarea anterioară, cu începere de la Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, a cărei declanșare determina - pentru o serie de motive prevăzute de lege - verificarea legalității și a temeiniciei hotărârii atacate. În noua reglementare, însă, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, reprezentat de judecata în fond și de cea în apel, ceea ce înseamnă că, în recurs, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază numai dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă, așadar, un mijloc de a repara ilegalitățile, în scopul de a asigura respectarea legii, recursul având și un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenței.

16.Așadar, având în vedere că recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanța de casare nu judecă procesul propriuzis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Spre deosebire de celelalte căi extraordinare de atac - și anume contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, și revizuirea, care urmărește îndreptarea erorilor de judecată - recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

17.Curtea a reținut, totodată, că, față de specificul recursului în casație, legea impune condiții stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii și la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele stabilite de lege. Cazurile de recurs în casație, potrivit noii reglementări, se limitează la motivele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, și anume: nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greșit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului și aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepția primului caz de casare - necompetența instanței -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicații și în soluționarea acțiunii civile. Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii - iar nu chestiuni de fapt -, putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În ceea ce privește obiectul recursului în casație, fiind vorba de o cale de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărârile penale definitive.

18.Referitor la persoanele care pot formula cerere de recurs în casație, Curtea a constatat că, potrivit art. 436 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casație atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casație atât în ceea ce privește latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal. Partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casație în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.

19.Curtea a reținut, totodată, că motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală este incident atunci când, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal, corespunzând cazului de casare de la art. 385^9 alin. 1 pct. 16 din Codul de procedură penală din 1968. Potrivit art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal se pronunță atunci când: lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. Prin urmare, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală privește situațiile în care s-a dispus, în mod greșit, încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele de mai sus. De exemplu, pentru că lipsește plângerea prealabilă [art. 16 alin. (1) lit. e)], în condițiile în care, pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu; sau pentru că a intervenit prescripția [art. 16 alin. (1) lit. f)], deși termenul de prescripție a răspunderii penale nu s-a împlinit; ori pentru că există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i)], deși cel față de care s-a dispus încetarea procesului penal nu a mai fost judecat în mod definitiv pentru aceeași faptă. Pentru constatarea acestui motiv de nelegalitate, existența sau nu a cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

20.Curtea a observat că recursul în casație declarat pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală poate viza fie condamnarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei - dacă este declarat de procuror sau de partea civilă -, fie achitarea inculpatului. În ipoteza inversă - când în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal - nu este incident motivul de recurs în casație stabilit de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală.

21.Curtea a reținut că situația invocată de autorul excepției se circumscrie cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, și anume cazului „când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal“. Contestația în anulare întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală poate fi introdusă atunci când instanța a pronunțat o soluție de condamnare, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepția autorității de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală], care constituie motiv distinct de contestație în anulare, potrivit art. 426 lit. i) din același cod, care reglementează cazul „când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă“. Curtea a observat, însă, și faptul că, în situația în care instanța a analizat cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu, și a apreciat că ea nu este incidentă, pronunțând o hotărâre de condamnare ce a dobândit autoritate de lucru judecat, contestația în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) și lit. i) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

22.Față de cele reținute, Curtea a constatat că nu poate fi primită critica autorului excepției în sensul că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală ar încălca prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât ar crea discriminare între procuror și partea civilă, pe de o parte, și inculpat, pe de altă parte, pe motiv că acesta din urmă nu poate formula recurs în casație în situația în care, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal. Referitor la limitarea sferei motivelor de recurs în casație, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că, „așa cum reiese și din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.“ (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, și Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragraful 25).

23.În aceste condiții, Curtea a constatat că recursul în casație constituie o cale extraordinară de atac, reglementată de legiuitor în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile constituționale ale art. 126 alin. (2) - potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - și ale art. 129, care statuează că „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Aceste dispoziții constituționale conferă legiuitorului competența exclusivă de a stabili procedura de judecată și îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situații deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, inclusiv modalități de exercitare a drepturilor procesuale, așa cum este și situația reglementării cazurilor în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a recursului în casație, reglementare realizată prin dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, în ceea ce privește interesul inculpatului condamnat definitiv de a formula o cale extraordinară de atac în scopul de a obține o soluție de încetare a procesului penal, Curtea a observat că interesul său procesual ar putea fi valorificat - în condițiile mai sus menționate - potrivit dispozițiilor art. 426 lit. b) și lit. i) din Codul de procedură penală referitoare la contestația în anulare.

24.Sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că, în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, și Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17). Or, în situația în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal, nu numai procurorul și partea civilă pot invoca motivul de casare prevăzut de textul de lege criticat - vizând o soluție de condamnare sau de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei -, ci și inculpatul poate formula recurs în casație în temeiul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, în scopul obținerii, însă, a unei soluții de achitare. Prin urmare, tratamentul juridic diferențiat aplicabil procurorului și părții civile, pe de o parte, și inculpatului, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casație, respectiv a contestației în anulare, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanți în cauza penală și nu conduce la o discriminare.

25.Mai mult, Curtea a constatat că nu există un drept fundamental - prevăzut de Constituție sau de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - la exercitarea unor căi extraordinare de atac în materie penală. Unul dintre elementele principiului preeminenței dreptului îl constituie securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rediscutată. Art.2 din Protocolul nr. 7 la Convenție prevede numai dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, ceea ce înseamnă judecarea cauzei în fond și în apel.

26.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziei precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză. Totodată, având în vedere considerentele Deciziei nr. 699 din 29 noiembrie 2016, Curtea nu poate reține nici celelalte critici de neconstituționalitate formulate de autori.

27.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Viorica Luca și Francisc Calamar în Dosarul nr. 3.474/271/2010* al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 iulie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu