Decizie nr. 135 din 13 martie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Nicuşor Teodorescu în Dosarul nr. 22.899/233/2012 al Judecătoriei Galaţi şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 534D/2013.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

După încheierea dezbaterilor, autorul excepţiei a depus la dosar note scrise prin care solicită Curţii "să înainteze prezentele chestiuni prealabile Comisiei de la Veneţia, Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene".

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1.259 din 3 iulie 2013, pronunţată în Dosarul 22.899/233/2012, Judecătoria Galaţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Excepţia a fost ridicată de Nicuşor Teodorescu cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei rezoluţii a procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală, care prevăd că soluţiile pronunţate de judecător în procedura plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată nu sunt supuse niciunei căi de atac, aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 alin. (2) cu privire la condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Consideră că în situaţia în care judecătorul dispune trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale avem de-a face cu o "declaraţie de vinovăţie" în sensul art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, text care instituie necesitatea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie nu numai atunci când este dată o hotărâre de condamnare, ci şi în situaţia pronunţării unei hotărâri ce conţine o "declaraţie de vinovăţie". Autorul excepţiei opinează că, mai mult, judecătorul poate să reţină cauza spre judecare şi să pronunţe o condamnare, iar hotărârea este definitivă, neexistând nicio cale de atac. Mai arată că garantarea dublului grad de jurisdicţie trebuie să fie efectivă, astfel că cel de-al doilea grad de jurisdicţie trebuie să satisfacă exigenţele de imparţialitate ale unei instanţe, impunându-se ca remediul procesual să fie independent de orice putere discreţionară a autorităţilor şi să fie direct accesibil celor interesaţi. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 septembrie 2005, pronunţată în Cauza Gurepka împotriva Ucrainei, paragraful 59, şi Hotărârea din 4 mai 1999, pronunţată în Cauza Kucherenko împotriva Ucrainei. De asemenea, face trimitere la Decizia nr. 500/2012, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 118 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt neconstituţionale.

În ceea ce priveşte art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care reglementează asocierea în Uniunea Naţională a Barourilor din România ca formă exclusivă de exercitare a profesiei de avocat, autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii de lege încalcă prevederile constituţionale ale art. 40 alin. (1) referitor la dreptul de asociere, ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă şi ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 20 privind libertatea de asociere din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, întrucât îngrădesc dreptul de exercitare a profesiei de avocat, care, potrivit Legii nr. 51/1995, este liberă şi independentă. Arată că textele de lege criticate, pe de o parte, creează discriminare între profesiile juridice, şi anume între avocaţi şi consilierii juridici, aceştia din urmă putând să înregistreze oricâte asociaţii profesionale doresc, şi, pe de altă parte, instituie un monopol asupra profesiei liberale de avocat în favoarea unei singure asociaţii profesionale - denumită U.N.B.R. - şi a barourilor componente, împiedicând concurenţa profesională şi libertatea de asociere.

Judecătoria Galaţi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 181/2013.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece nu încalcă prevederile din Constituţie şi din actele normative internaţionale invocate. Astfel, arată că avocatura este un serviciu public, organizat pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat este exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate. Faptul că accesul la profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului la muncă sau a alegerii libere a profesiei. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 150/2009. În ceea ce priveşte norma de procedură penală criticată, face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 82/2013.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011.

Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat la 1 februarie 2014 prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, modificate de art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, au următoarea redactare: "Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă."

Dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 au următorul cuprins:

–Art. 1 alin. (2) şi (3): "(2) Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.

(3)Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept. Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.";

–Art. 9 alin. (2): "Consiliul baroului sesizat verifică îndeplinirea condiţiilor legale şi, constatând îndeplinirea lor, dispune înregistrarea convenţiei în termen de o lună de la înregistrarea cererii.";

–Art. 10 alin. (2): "În fiecare judeţ există şi funcţionează un singur barou membru al U.N.B.R., cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului."

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 40 alin. (1) referitor la dreptul de asociere, ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi ale art. 20 privind libertatea de asociere din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 cu privire la dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Prin urmare, dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, deşi abrogate la momentul pronunţării Curţii, sunt supuse controlului de constituţionalitate, întrucât produc efecte juridice în cauză.

Dispoziţiile de lege criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.019 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, statuând că între dispoziţiile de lege criticate, potrivit cărora hotărârea pronunţată de judecător în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală este definitivă, şi prevederile din Constituţie şi din actele normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu poate fi reţinută nicio contradicţie. Stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac ("Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii"), ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege" [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004].

Dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată emisă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile.

Curtea a mai reţinut, cu acelaşi prilej, că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

Pentru aceste motive, dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere nici principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei prevăzut de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 599 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 18 iulie 2011, Decizia nr. 571 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 25 iulie 2012, Decizia nr. 97 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, şi Decizia nr. 455 din 7 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale referitoare la dreptul de asociere şi dreptul la muncă, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 27 noiembrie 2013, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Statutul profesiei de avocat a fost adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, fără ca aceasta să contravină prevederilor constituţionale invocate. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale. Faptul că accesul la profesia de avocat este condiţionat de satisfacerea anumitor cerinţe nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului la muncă sau a alegerii libere a profesiei. Normele în baza cărora funcţionează Uniunea Naţională a Barourilor din România nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta.

De asemenea, Curtea a mai reţinut că dreptul de asociere se poate exercita numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei, astfel că nici acest drept, specific prin natura lui profesiilor liberale, nici dispoziţiile cuprinse în art. 40 din Constituţie nu sunt nesocotite. Curtea a reţinut totodată că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal. O atare soluţie legislativă nu poate fi calificată însă ca venind în contradicţie cu dreptul de asociere.

Pentru motivele mai sus arătate, dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 20 raportate la prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 20 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, nici dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, faţă de care nu au fost formulate critici distincte, nu aduc vreo atingere prevederilor din Constituţie şi din actele normative internaţionale invocate de autorul excepţiei.

Totodată, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, acestea fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, însă, nu s-a constatat.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicuşor Teodorescu în Dosarul nr. 22.899/233/2012 al Judecătoriei Galaţi şi constată că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 1 alin. (2) şi (3), art. 9 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Galaţi şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică