Decizie
Decizia nr. 19 din 22 aprilie 2024
referitoare la interpretarea art. 14 din Legea nr. 132/2017
- Emitent
- Înalta Curte de Casație și Justiție
- Publicat în
- Monitorul Oficial nr. 530 din 7 iunie 2024
Textul actului
100%
referitoare la interpretarea art. 14 din Legea nr. 132/2017
Dosar nr. 193/1/2024
| Judecător Marian Budă | - președintele delegat al Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Iulia Petronela Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Cosmin Horia Mihăianu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Minodora Condoiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Rodica Zaharia | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Mărioara Isailă | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Carmen Trănica Teau | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Ștefan Ioan Lucaciuc | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Valentina Vrabie | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Simona Maria Zarafiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| George Bogdan Florescu | - judecător la Secția a II-a civilă |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 193/1/2024 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de domnul judecător Marian Budă, președintele delegat al Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 3.393/301/2022, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
În ce măsură art. 14 din Legea nr. 132/2017 trebuie interpretat în sensul că, atunci când a fost reparat autovehiculul și se depun facturi de reparații emise de unitatea service, valoarea despăgubirii trebuie să fie stabilită la valoarea rezultată din aceste facturi sau, dimpotrivă, și într-o astfel de situație, instanța trebuie și poate aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil al pretențiilor întemeiate pe aceste facturi, prin raportare la prețul mediu al pieței?
După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat, președintele completului, domnul judecător Marian Budă, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, prin Încheierea din 18 ianuarie 2024, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 193/1/2024.
Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 132/2017
Capitolul II Dispoziții generale privind contractul RCA
Articolul 6Contractul RCA
(...) (8) Contractul RCA dă dreptul persoanei prejudiciate, în cazul producerii unui prejudiciu, să se poată adresa pentru efectuarea reparației oricărei unități reparatoare auto, în condițiile legii, fără nicio restricție sau constrângere din partea asigurătorului RCA sau a unității reparatoare auto, care ar putea să-i influențeze opțiunea.
(9)În aplicarea prevederilor alin. (8) contractul RCA va cuprinde o clauză potrivit căreia, în cazul producerii unei daune, persoana prejudiciată să se poată adresa pentru efectuarea reparației oricărui operator economic care desfășoară activități de reparații ale autovehiculelor, în condițiile legii, fără nicio restricție sau constrângere care ar putea să-i influențeze opțiunea.
Capitolul IV Scopul asigurării RCA
Articolul 14Cuantumul despăgubirilor
(1)Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA, care este egală cu cea mai mare valoare dintre limita de răspundere prevăzută în legislația aplicabilă și cea prevăzută în contractul RCA, iar asigurătorul este obligat să comunice valoarea maximă de despăgubire, la cererea păgubitului sau a mandatarului acestuia, în termen de 7 zile calendaristice.
(2)În cazul daunei totale economice, asigurătorul evaluează vehiculul avariat, printr-un sistem de evaluare specializat sau prin documente emise în condițiile legii pentru a-i determina valoarea de piață din momentul premergător evenimentului. Păgubitul poate opta pentru reparare până la valoarea de piață a vehiculului, calculată în urma evaluării, sau pentru soluționarea cazului ca daună totală prin plata diferenței dintre valoarea de piață a vehiculului și valoarea epavei.
(3)Valoarea reparației se stabilește folosind sistemele de evaluare specializate sau prin documente emise în condițiile legii în care unitatea reparatoare auto își poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afișată (...).
Capitolul VI Drepturile și obligațiile asigurătorului RCA
Articolul 22Stabilirea despăgubirilor
(1)Despăgubirea se stabilește și se plătește în conformitate cu prevederile art. 14, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligației acestuia cu citarea obligatorie a persoanei/ persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.
(2)Pentru prejudiciile produse bunurilor, despăgubirile se stabilesc pe baza prețurilor de referință pe piață la data producerii riscului asigurat.
Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, cu modificările și completările ulterioare, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, denumită în continuare Norma nr. 20/2017
Articolul 2 Definiții și acronime
(1)În înțelesul prezentei norme, termenii/expresiile utilizați/utilizate au semnificațiile prevăzute în Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările ulterioare, și în Legea nr. 132/2017, precum și următoarele semnificații: (...)
h)sisteme de evaluare specializate - aplicație informatică care se bazează pe un ansamblu de date, metode și algoritmi de calcul care este utilizat ca suport în stabilirea costurilor de reparație a vehiculelor și bunurilor avariate, precum și/sau la stabilirea valorii de piață a acestora la data evenimentului. (...)
Articolul 22 Prevederi generale
(1)Despăgubirile se stabilesc după depunerea cererii de despăgubire de către persoana prejudiciată sau asigurat, astfel:
a)pe cale amiabilă, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare;
b)prin mecanisme de soluționare alternativă a litigiului;
c)prin hotărâre judecătorească definitivă, în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea între părți. (...)
(6)La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de către persoanele prejudiciate, cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017. (...)
Articolul 23 Stabilirea despăgubirii pentru daune produse vehiculelor
(1)La stabilirea ofertei de despăgubire după identificarea vehiculelor și evidențierea complexității structurii de echipare, a dotărilor de serie și opționale, se iau în considerare următoarele:
a)pentru evaluarea costurilor de readucere a vehiculului la starea anterioară producerii evenimentului:
(i)piese și materiale noi care pot fi utilizate legal în procesele de reparație în România și statele membre;
(ii)manopera aferentă reparației și cea aferentă operațiilor necesare din punct de vedere tehnic și tehnologic, conform tehnologiei producătorului; (...)
Articolul 24 Avarierea sau distrugerea vehiculului
(1)În cazul daunelor la vehicule despăgubirea are în vedere acoperirea costurilor privind:
a)readucerea la starea anterioară producerii accidentului; saub) acoperirea diferenței dintre valoarea de piață calculată conform prezentei norme și valoarea epavei, în cazul daunei totale economice. (...)
(4)Evaluarea costului prevăzut la alin. (1) lit. a) conține costul reparațiilor părților componente sau pieselor avariate sau costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul. (...)
(6)Dacă pentru anumite părți componente sau piese ale vehiculului lipsesc prețurile de piață practicate pe piața din România, valoarea acestora se stabilește pe baza prețurilor de piață din alte state membre, dovedite prin orice mijloc de probă.
Reclamanta s-a adresat Judecătoriei Sectorului 3 București cu o acțiune în pretenții, prin care a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă auto obligatorie, la plata diferenței de despăgubire neacordate în cadrul unui dosar de daună, constând în contravaloarea manoperei pentru reparații efectuate asupra unui autovehicul, precum și a penalităților de întârziere aferente.
Prin Sentința civilă nr. 8.591 din 29 septembrie 2022, Judecătoria Sectorului 3 București a admis cererea reclamantei și a obligat societatea de asigurare să plătească acesteia suma de 1.021,98 lei, reprezentând despăgubiri, precum și penalități de întârziere de 0,2%/zi, calculate la valoarea debitului restant, de la 22 decembrie 2021 până la data achitării debitului.
S-a reținut în motivare că art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 se referă în mod particular la valoarea reparației autovehiculului avariat, reglementând un mod de calcul specific, în timp ce art. 22 alin. (2) din același act normativ vizează în mod generic prejudiciile produse bunurilor, altele decât cele generate de avarierea autovehiculului. S-a apreciat că o interpretare contrară, în care s-ar da eficiență dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 pentru a stabili valoarea reparației autovehiculului avariat, ar determina aplicarea textului general ce reglementează „prejudiciile produse bunurilor“, cu consecința înlăturării de la aplicare a textului special, ce se referă la „valoarea reparației“.
Ca atare, raportat la conținutul art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, s-a arătat că stabilirea de către unitatea reparatoare a contravalorii reparației prin utilizarea propriei valori a orei de manoperă nu reprezintă un abuz, ci o aplicare a prevederilor legale, cererea de plată fiind însoțită de documentul justificativ care înglobează si costul manoperei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel societatea pârâtă, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu motivarea că devizul întocmit de reclamantă cuprinde o valoare abuzivă a orei de manoperă, raportat la prețurile de referință practicate de unitățile reparatoare pentru un vehicul similar.
Contrar sentinței apelate, s-a susținut de către pârâtă că legea limitează valoarea reparației la valoarea rezultată din utilizarea sistemelor de evaluare specializate, care cuprinde prețurile cu adaos comercial practicate de către producătorii și importatorii autorizați ai pieselor noi, iar completarea normei legale speciale cu dispozițiile generale prevăzute de Codul civil se impune pentru a preveni abuzurile din domeniul asigurărilor.
Din perspectiva art. 1.534 din Codul civil, se consideră că persoana prejudiciată a contribuit la majorarea prejudiciului prin acceptarea costului excesiv al reparației, fără intenția de plată a acestuia, astfel încât societatea de asigurare nu poate fi obligată la plata despăgubirii.
În plus, având o valoare supradimensionată, acesta nu reprezintă costul real de readucere a vehiculului la starea anterioară producerii evenimentului.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea căii de atac, susținând, în esență, că prevederile legale în materia asigurărilor sunt clare, în sensul că unitatea reparatoare are dreptul să utilizeze propria oră de manoperă și nu este obligată să accepte un cost al orei de manoperă agreat de asigurător. Pe de altă parte, legea nu limitează valoarea reparației conform sistemelor de evaluare specializate și nu impune persoanei prejudiciate să facă un studiu de piață înainte de a alege entitatea autorizată la care să repare autoturismul avariat, aceasta fiind liberă să se adreseze oricărei unități reparatoare, indiferent de tariful orei de manoperă practicat.
În aceste condiții, s-a arătat că nu se poate imputa intimatei abuzul de drept, atâta timp cât practicarea propriilor prețuri, diferite de cele existente pe piață, reprezintă o manifestare a economiei de piață și a libertății economice, statuate prin art. 135 din Constituția României.
În acest context, la termenul din 18 ianuarie 2024, Tribunalul București - Secția a VI-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unei chestiuni de drept și suspendarea cauzei.
Plecând de la dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile de admisibilitate impuse de aceste prevederi.
Astfel, problema de drept se ridică în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a civilă, în ultima fază procesuală, și a primit rezolvări diferite în practica judiciară, prin raportare la normele de drept aplicabile situației de fapt deduse judecății.
Întrucât soluționarea pe fond a cauzei presupune aplicarea art. 14 din Legea nr. 132/2017 și depinde de interpretarea adecvată a normei de drept și de răspunsul care se va oferi întrebărilor adresate, în raport cu situația de fapt și de drept incidentă în cauză, s-a apreciat că este îndeplinită și condiția legăturii cu fondul cauzei.
Referitor la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, s-a arătat că reglementarea ce suscită diferite interpretări este cuprinsă într-un act normativ din anul 2017, însă problema de drept constând în analiza prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 în lumina prevederilor art. 1.534 din Codul civil este nouă, întrucât astfel de apărări nu au fost formulate decât în ultima perioadă de timp, iar instanțele, chiar dacă au aplicat acest text de lege încă din anul 2017, au pronunțat doar recent hotărâri pe această problemă de drept.
Prin urmare, referitor la caracterul de noutate al chestiunii de drept supuse analizei, s-a apreciat că este conferit de situația particulară cu privire la care instanțele de judecată au fost învestite să se pronunțe în foarte multe dosare, determinată de invocarea caracterului abuziv al tarifelor utilizate de unitățile reparatoare și de practica acestora de a cumpăra dreptul de creanță al persoanelor prejudiciate. Asupra acestei chestiuni de drept, argumentele părților au fost în continuă formare și cizelare, doar în ultimul timp acestea căpătând o anumită coerență juridică, motiv pentru care nici practica instanțelor nu poate fi considerată ca stabilă, bine conturată și cristalizată.
De asemenea, s-a reținut că nu a existat o pronunțare anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării și aceasta nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii.
Completul de judecată care a formulat sesizarea a reținut că interpretarea prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 trebuie să fie realizată în acord cu principiile generale ale răspunderii civile și cu luarea în considerare a elementelor evaluării judiciare a daunelor-interese datorate pentru repararea prejudiciilor patrimoniale, atunci când reparația în natură nu este posibilă sau nu constituie un mijloc adecvat pentru acoperirea prejudiciului.
Astfel, cu referire la principiul reparării integrale a prejudiciului, s-a arătat că art. 1.534 din Codul civil a introdus drept cauză de limitare a răspunderii debitorului conduita culpabilă a creditorului care a contribuit la producerea prejudiciului, întrucât ar fi inechitabil ca debitorul să răspundă pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență.
S-a arătat că textul ar putea fi aplicat nu numai pentru prejudiciile care s-au produs sau a căror producere putea fi preîntâmpinată prin măsuri rezonabile din partea creditorului, dar și pentru preîntâmpinarea sau evitarea agravării prejudiciilor care s-au produs, fiind o consacrare legislativă a principiului bunei-credințe.
În ce privește art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, s-a arătat că ar putea fi interpretat în sensul că valoarea reparației se stabilește folosind sistemele de evaluare specializate, doar când autovehiculul nu a fost reparat, în timp ce, în situația în care autovehiculul este reparat, valoarea reparației să fie stabilită potrivit facturii emise de unitatea reparatoare. Deși textul de lege impune acordarea valorii reparațiilor rezultate din aceste facturi, în considerarea principiului general de drept privind exercitarea drepturilor cu bună-credință și a regulilor de stabilire a prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale, în opinia titularului sesizării, acest text de lege trebuie să se încadreze în sistemul mai larg descris de Codul civil și să respecte liniile diriguitoare ale materiei răspunderii civile în ansamblul său, ceea ce ar putea determina amendamente si nuanțări pe cale de interpretare.
Cel chemat să interpreteze acest text de lege, confruntat fiind cu efectul unei aplicări ad litteram a acestuia, astfel cum rezultă din practica instanțelor, constând în posibilitatea aplicării unor tarife exorbitante de către unitățile service, trebuie să ia în considerare și posibilitatea de a analiza valoarea prejudiciului rezultat din facturile unității service prin raportare la prețul pieței.
Fără a contesta că o astfel de posibilitate nu este consacrată pe cale legislativă, iar legea nici nu prevede care ar putea fi criteriile după care se poate realiza o astfel de analiză, instanța de trimitere consideră că principiul bunei-credințe ar putea oferi îndrumare sub acest aspect. Pentru situația în care autoturismul nu a fost încă reparat, se apreciază că s-ar putea lua în considerare prețul mediu al pieței, stabilit pe baza unei expertize evaluatorii, în funcție de ofertele găsite pe piață.
Totodată, un alt reper relevant în realizarea interpretării textului în discuție este reprezentat de art. 1.530 din Codul civil. Astfel, în opinia instanței de trimitere, se poate analiza în ce măsură mai există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și suma solicitată cu titlu de contravaloare reparație, dacă cheltuiala nu era necesară, ci a fost făcută din ușurință, neglijență sau simplă plăcere. Creditorul trebuie să ia măsuri pentru a atenua propriul prejudiciu, neputând rămâne complet pasiv și pune în sarcina debitorului consecințele unei inerții excesive din partea sa.
Intimata-reclamantă a apreciat că nu este oportună sesizarea instanței supreme, întrucât art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 este redactat într-o manieră clară, lipsită de orice echivoc, de natură să satisfacă criteriile de claritate, precizie și previzibilitate pe care normele juridice trebuie să le îndeplinească, evidențiind explicit cele două modalități de cuantificare a despăgubirilor datorate de asigurător, și anume prin folosirea sistemelor de evaluare specializate (Audatex, Autovista, DAT, GT Motive) și prin documente emise în condițiile legii, în care unitatea reparatoare își poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afișată. Prin urmare, din perspectiva conținutului său, textul de lege este clar sub aspectul caracterului neechivoc al obiectului reglementării, precis sub aspectul soluției legislative alese și al limbajului folosit și previzibil sub aspectul scopului și al consecințelor pe care le antrenează, fiind evident că unitatea reparatoare auto își poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afișată, în acord cu principiul libertății economice și al libertății circulației serviciilor.
Nici societatea de asigurare și nici instanța de judecată nu pot impune prețuri de reparații, având în vedere dispozițiile prevăzute de Legea concurenței nr. 21/1996, care stabilesc că tarifele serviciilor se determină în mod liber prin concurență, dar și Legea nr. 132/2017, care impune doar necesitatea dovedirii, prin depunerea documentelor justificative, a costurilor privind serviciile de reparații.
Din moment ce legiuitorul a înțeles să reglementeze libertatea acestei piețe și nu a restricționat sau limitat în vreun fel modalitatea de stabilire a prețurilor, o astfel de ingerință nu este permisă, indiferent de la cine provine.
Caracterul clar, previzibil și predictibil al normei a fost evidențiat și prin Decizia nr. 119 din 16 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 17 iulie 2023, prin care Curtea Constituțională a României a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017.
În consecință, intimata-reclamantă a arătat că dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 nu dau naștere unor dificultăți de interpretare și aplicare, fapt pentru care nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Apelanta-pârâtă nu a depus punct de vedere.
Analiza punctelor de vedere și a jurisprudenței înaintate a permis identificarea mai multor orientări.
Într-o primă opinie s-a reținut că instanțele nu pot aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil al pretențiilor întemeiate pe facturile de reparații emise de unitățile reparatoare, prin raportare la prețul mediu al pieței.
S-a avut în vedere în acest sens faptul că, potrivit art. 6 alin. (8) din Legea nr. 132/2017, contractul RCA dă dreptul persoanei vătămate, în cazul producerii unui prejudiciu, să se poată adresa pentru efectuarea reparației oricărei unități reparatoare auto, în condițiile legii, fără nicio restricție sau constrângere din partea asigurătorului RCA sau a unității reparatoare auto, care ar putea să îi influențeze opțiunea.
Art. 14 alin. (3) din aceeași lege prevede că valoarea reparației se stabilește folosind sistemele de evaluare specializate sau prin documente emise în condițiile legii, în care unitatea reparatoare auto își poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afișată.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale rezultă că valoarea pieselor utilizate pentru reparație poate fi stabilită folosind sisteme de evaluare specializate (de exemplu, AUDATEX, DAT), însă nu și valoarea orei de manoperă, întrucât aceste sisteme nu dețin date referitoare la tarifele orei de manoperă practicate pe piață. Ca atare, ora de manoperă este cea afișată de unitatea reparatoare, în conformitate cu art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, fiind stabilită pe baza unor documente emise în condițiile legii de unitatea reparatoare.
Nici în Legea nr. 132/2017 și nici în Norma nr. 20/2017 nu există dispoziții legale prin care să fie definită sintagma „prețuri de referință pe piață“ în ceea ce privește tariful orei de manoperă, în acest caz făcându-se referire în mod expres la valoarea orei de manoperă afișată de unitatea reparatoare.
Dacă s-ar accepta că valoarea orei de manoperă ar trebui stabilită ca o medie a tarifelor stabilite pe piață, această împrejurare ar constitui, în realitate, o restricție a dreptului persoanei prejudiciate de a-și alege unitatea reparatoare, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 6 alin. (8) din Legea nr. 132/2017, cu atât mai mult cu cât art. 14 din Legea nr. 132/2017 nu limitează valoarea reparațiilor la prețurile de referință pe piață.
În condițiile în care toate costurile percepute sunt evidențiate în cuprinsul documentelor emise în condițiile legii, nu poate fi contestat caracterul întemeiat al pretențiilor.
Într-o economie de piață, prețurile serviciilor de reparații percepute de unitățile service sunt reglate prin cerere și ofertă, nefiind permisă limitarea sau cenzurarea acestora pe cale jurisprudențială și nici de societatea de asigurare. Dacă instanțele de judecată ar cenzura adaosul comercial practicat de aceste unități, ar interveni fără niciun temei legal în stabilirea prețurilor și ar lipsi de efecte art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017.
În acest sens s-au pronunțat Judecătoria Sebeș, Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Alba, Judecătoria Alba, Judecătoria Brașov, Tribunalul Bacău - Secția I civilă, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Roman, Tribunalul Covasna - Secția civilă, Judecătoria Rupea, Curtea de Apel București - Secțiile a V-a civilă și a VI-a civilă, Tribunalul București, Tribunalul Ialomița, Judecătoria Slobozia, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Buftea, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Videle, Tribunalul Specializat Cluj, Judecătoria Turda (opinie majoritară), Judecătoria Gherla, Judecătoria Bistrița, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă; Judecătoria Craiova, Judecătoria Băilești, Judecătoria Calafat, Judecătoria Filiași, Judecătoria Segarcea, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Judecătoria Slatina, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Judecătoria Constanța, Tribunalul Tulcea, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Brăila, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (opinie majoritară), Judecătoria Iași - Secția civilă, Judecătoria Pașcani, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Huși, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Buzău (opinie minoritară), Judecătoria Pătârlagele, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș, Judecătoria Caransebeș, Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă, Judecătoria Sânnicolau Mare, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Deva și Judecătoria Timișoara (opinie majoritară).
În cadrul acestei orientări s-a arătat că instanța poate aprecia asupra caracterului justificat și rezonabil al prețurilor practicate de unitatea reparatoare în situația în care se probează exercitarea abuzivă a drepturilor conferite de Legea nr. 132/2017, caz în care s-ar putea face aplicarea dispozițiilor art. 15 și ale art. 1.534 din Codul civil.
Într-o altă opinie s-a apreciat că, în cazul reparației autovehiculului și depunerii facturilor de reparații emise de unitatea service, dispozițiile art. 14 din Legea nr. 132/2017 se interpretează în sensul că instanța trebuie și poate aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil al pretențiilor întemeiate pe aceste facturi, prin raportare la prețul mediu al pieței.
În susținere s-a arătat că factura fiscală, precum și devizul întocmit ar putea cuprinde o valoare abuzivă a orei de manoperă, aceasta trebuind stabilită pornind de la premisa bunei-credințe a unităților reparatoare.
Un alt argument în favoarea acestei opinii s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1.534 din Codul civil, potrivit căruia „dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziție se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor“. Or, plecând de la criteriul prețului mediu, s-a considerat că acest preț este accesibil oricărui cumpărător prudent și diligent. De aceea, dacă prețul depășește cu mult prețurile de referință, inclusă fiind și valoarea orei de manoperă, atunci instanța, învestită cu o asemenea cerere, are posibilitatea să pronunțe o hotărâre prin care să diminueze valoarea reparațiilor.
Totodată, s-a arătat că prevederile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 conferă unităților reparatoare dreptul de a stabili în mod arbitrar și abuziv un preț pe oră de manoperă mult peste prețurile de referință din piața specifică, apreciindu-se că este necesar a fi reglementat cel puțin un criteriu de evaluare a acestui cost, tocmai pentru a se evita incidența abuzului de drept, precum și a unui comportament discreționar din partea unităților reparatoare.
În concluzie, situația constatării unei disproporții vădite între valoarea reparației bunului și prețurile medii practicate în piață, având la bază faptul că despăgubirea va fi achitată de către un terț, constituie, prin ea însăși, o formă de manifestare a abuzului de drept, instanța putând fi chemată, prin formularea unei cereri în acest sens, să aprecieze asupra reducerii sau diminuării cuantumului stabilit fie pe baza documentelor justificative, fie prin folosirea sistemelor de evaluare specializate.
În acest sens s-au pronunțat Judecătoria Beclean și Tribunalul București (opinia minoritară); puncte de vedere teoretice în susținerea aceleiași opinii au fost înaintate de Judecătoria Târgu-Neamț, Judecătoria Bicaz, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Urziceni, Tribunalul Teleorman - Secția civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Zalău, Tribunalul Bistrița Năsăud, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Craiova, Judecătoria Balș, Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Galați, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Vaslui, Tribunalul Bihor - Secția a II-a civilă, Tribunalul Argeș, Judecătoria Buzău (opinie majoritară), Judecătoria Pogoanele, Tribunalul Arad, Judecătoria Reșița, Judecătoria Oravița, Tribunalul Caraș-Severin - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Timișoara - Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.
Referitor la modalitatea de stabilire a orei de manoperă pentru repararea unui autoturism, parte a despăgubirii cuvenite celui păgubit, prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (8) și art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, este de menționat că acest subiect a fost discutat în cadrul întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicate dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, care a avut loc în București, la 16-17 octombrie 2023, iar opinia Institutului Național al Magistraturii a fost în sensul că aceasta se face prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (8) și art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, respectiv prin documente emise în condițiile legii în care unitatea reparatoare auto își poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afișată. În ipoteza în care se face dovada unui abuz de drept, s-a apreciat că acesta poate fi cenzurat, în condițiile dreptului comun.
Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.
Curtea Constituțională a respins, în repetate rânduri, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, în acest sens fiind pronunțate: Decizia nr. 593/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2024, Decizia nr. 468/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1101 din 7 decembrie 2023, Decizia nr. 495/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1100 din 6 decembrie 2023, Decizia nr. 487/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1093 din 5 decembrie 2023, Decizia nr. 333/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1041 din 16 noiembrie 2023, Decizia nr. 332/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 2 noiembrie 2023, Decizia nr. 5/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 28 septembrie 2023, Decizia nr. 354/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 29 august 2023, Decizia nr. 321/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 3 august 2023, Decizia nr. 119/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 17 iulie 2023, și Decizia nr. 583/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2023.
Prin Decizia nr. 593/2023, apreciind că nu au intervenit elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenței sale, Curtea Constituțională a reținut că atât soluția, cât și considerentele cuprinse în Decizia nr. 583/2022 își păstrează valabilitatea, statuând, la paragrafele 58-59 și 70, următoarele:
Cu acel prilej, referitor la critica de neconstituționalitate formulată din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta referitoare la calitatea normei juridice, Curtea a observat că se critică opțiunea legiuitorului de a conferi o marjă de acțiune unităților reparatoare, care își pot utiliza propria valoare a orei de manoperă, aspecte ce nu se subsumează însă unor veritabile critici de neconstituționalitate. Împrejurarea că unitatea reparatoare auto își poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afișată corespunde principiului libertății economice și al liberei circulații a serviciilor, prezumtivii beneficiari ai serviciilor auto fiind liberi să aleagă un alt cocontractant, în măsura în care consideră că valoarea manoperei este disproporționată. În acest sens sunt, de altfel, prevederile art. 19 alin. (5) lit. k) și alin. (12) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 1 august 2017, precum și cele ale art. 6 alin. (8) și (9) din Legea nr. 132/2017, care conferă persoanei prejudiciate dreptul ca, în cazul producerii unui prejudiciu, să se poată adresa pentru efectuarea reparației oricărei unități reparatoare auto, fără nicio restricție sau constrângere din partea asigurătorului RCA sau a unității reparatoare auto, care ar putea să-i influențeze opțiunea.
De asemenea, referitor la critica privind posibilitatea unității reparatoare da a opta pentru una sau alta dintre modalitățile de stabilire a valorii reparației, Curtea a apreciat că textul de lege criticat este redactat într-o manieră clară, lipsită de orice echivoc, de natură să satisfacă criteriile de claritate, precizie și previzibilitate pe care normele juridice trebuie să le
îndeplinească, evidențiind explicit cele două modalități de cuantificare a despăgubirilor datorate de asigurător, și anume prin folosirea sistemelor de evaluare specializate (precum Audatex, Autovista, DAT, GT Motive) și prin documente emise în condițiile legii în care unitatea reparatoare își poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afișată. (...)
Curtea a mai reținut că, în situația constatării unor eventuale neregularități/abuzuri din partea unităților reparatoare auto (cu privire la stabilirea valorii proprii a orei de manoperă), acestea pot fi sancționate prin mecanisme instituite la nivel legal, preponderent de natură jurisdicțională, dar și prin sesizarea instituțiilor cu atribuții în acest domeniu (spre exemplu, Consiliul Concurenței sau Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor), care pot interveni pentru remedierea neregularităților/abuzurilor constatate.
Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, a căror îndeplinire trebuie realizată cumulativ, respectiv:
–existența unei cauze aflate în curs de judecată;
–instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;
–cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
–soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
–chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
–chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Se constată, verificând elementele sesizării de față, că primele cerințe de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării, respectiv stadiul soluționării pricinii în ultimă instanță (față de obiectul litigiului și data promovării acțiunii în pretenții, ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, care a suprimat calea de atac a recursului în materia asigurărilor), sunt întrunite.
De asemenea, este relevată legătura chestiunii de drept cu soluționarea cauzei în apel, având în vedere că hotărârea de primă instanță a admis în întregime pretențiile reclamantei constând în obligarea pârâtei - societate de asigurare la plata diferenței de despăgubiri neacordate în cadrul unui dosar de daună, constând în contravaloare manoperă pentru efectuarea unor reparații auto, iar criticile formulate în calea de atac vizează întinderea despăgubirilor, din perspectiva componentei reprezentate de tariful orei de manoperă aplicat de societatea reparatoare auto.
În același timp, din verificările efectuate se constată că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunțate, precum și faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii, în problema de drept care formează obiectul sesizării.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că sesizarea este însă inadmisibilă, întrucât chestiunea de drept invocată nu este susceptibilă de o rezolvare de principiu, având în vedere considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, chiar dacă problema de drept relevată are legătură cu dezlegarea cauzei, ea nu îndeplinește cerința de a fi o veritabilă și reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii.
În ceea ce privește cerința referitoare la existența unei „chestiuni de drept veritabile“, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018, Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).
Sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei.
Astfel, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017) s-a mai reținut că „problema eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție (...), reclamă (...) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, și nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (...) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conținutului și sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăți care ar împiedica pronunțarea soluției, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (…)“.
Tot în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că, pentru a ne afla în prezența unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și a dificultății completului în a-și însuși o anumită interpretare“ (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018).
Din considerentele prezentate în cadrul paragrafelor anterioare rezultă că sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății, iar, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în formularea întrebării ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei.
Răspunsul la problematica pe care o ridică instanța de trimitere poate fi diferit, în funcție de circumstanțele particulare ale speței. În același timp, dacă rezolvarea problemei de drept ar fi condiționată de analiza datelor concrete ale speței, întrebarea și-ar pierde caracterul pur teoretic, tinzând la o rezolvare a fondului.
În prezenta cauză, din modalitatea de formulare a întrebării adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar și din mențiunile inserate de instanța de trimitere în cuprinsul Încheierii de sesizare din 18 ianuarie 2024 și din înscrisurile atașate rezultă că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunțată în condițiile art. 521 din Codul de procedură civilă, întrucât nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, ci doar aplicarea acestora în situația particulară relevată de instanța de trimitere, aceea a exercitării abuzive a dreptului recunoscut unității reparatoare auto, de a utiliza, în cadrul documentelor emise în condițiile legii, propria valoare a orei de manoperă afișată.
Astfel, din modul în care instanța de trimitere a formulat punctul de vedere asupra problemei de drept se constată că judecătorul nu se confruntă cu o veritabilă dificultate în demersul de interpretare și aplicare a dispozițiilor menționate, ci este interesat să afle în ce măsură acestea pot fi înlăturate de la aplicare în cazul concret al incidenței abuzului de drept din partea unității reparatoare auto, manifestat prin utilizarea unui tarif al orei de manoperă care depășește media tarifelor practicate pe piață.
Se observă în acest sens că punctul de vedere exprimat de instanță în cuprinsul încheierii de sesizare nu cuprinde nicio justificare a modului în care dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 ar fi susceptibile de interpretări diferite, în situația în care dreptul subiectiv consacrat de acestea în favoarea unităților reparatoare auto ar fi exercitat în limitele sale interne, adică potrivit scopului economic și social în vederea căruia a fost recunoscut de lege, și nu cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei- credințe.
În schimb, ceea ce se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție prin recurgerea la mecanismul hotărârii preliminare este de a stabili dacă instanța poate reduce costul orei de manoperă utilizat în cadrul documentului emis de unitatea reparatoare auto în condițiile legii, în situația în care valoarea excesivă a acestuia, apreciată ca atare de către instanță, conturează elementele abuzului de drept.
Or, judecătorul fondului este cel care trebuie să identifice îndeplinirea sau neîndeplinirea, în speță, a condițiilor necesare pentru existența abuzului de drept, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, și să stabilească modalitatea în care se impune a fi sancționat acesta, ținând cont că interpretarea probatoriului și aplicarea legii în circumstanțele specifice fiecărei cauze sunt competențe care aparțin instanței învestite cu soluționarea cauzei, și nu instanței supreme, în cadrul mecanismului reglementat de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă.
În aceste condiții, dezlegarea ce se solicită a fi dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție reprezintă chiar soluția ce are a fi pronunțată în litigiul în care a fost formulată sesizarea. Este adevărat că, de regulă, hotărârea pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept anticipează în mare măsură soluția ce urmează a fi pronunțată în cauza în care este formulată sesizarea, ca o confirmare a legăturii de dependență între chestiunea de drept și litigiul de fond, însă, în speță, reprezintă o veritabilă dezlegare a litigiului respectiv.
Pe de altă parte, este necontestat faptul că problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite, după cum instanțele învestite cu litigii similare apreciază, pe baza probatoriului administrat, că dreptul recunoscut unității reparatoare auto prin dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 a fost sau nu exercitat în mod abuziv, ceea ce poate genera divergențe de jurisprudență, care „constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială“ (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ștefan și Ștef împotriva României, pct. 32-33; Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021).
Cu toate acestea, a considera justificată intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-o astfel de ipoteză, echivalează cu acceptarea faptului că se poate recurge la acest mecanism de preîntâmpinare a apariției divergențelor de jurisprudență ori de câte ori judecătorul va simți nevoia unei validări cu privire la încadrarea unei anumite situații de fapt în limitele sau în afara ipotezei reglementate de dispoziția lipsită de echivoc a legii.
În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, în prezenta sesizare, așa cum s-a reținut și anterior în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, „nu există o dificultate sporită de interpretare și aplicare a legii care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai mult, o nevoie neexprimată expres de validare a unei anumite interpretări a probatoriului și a aplicării dispozițiilor legale la situația de fapt rezultată din acesta. Or, nu acesta este rolul mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele dezideratului de asigurare a unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia“ (Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 74; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).
De asemenea, se constată că, în cauză, nu este îndeplinită nici condiția existenței unei probleme de drept cu caracter de noutate.
În absența unei definiții legale a noțiunii de „noutate“, verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014;
Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015 etc.).
Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (spre exemplu, deciziile menționate în paragraful anterior, precum și Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017, Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021 etc.), cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial.
Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită și în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei).
În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).
Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.
Prin urmare, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situație scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.
Această concluzie se impune și atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în legătură cu problema de drept respectivă, situație care se regăsește în sesizarea de față, potrivit celor reținute în capitolul VII - Jurisprudența instanțelor naționale în materie.
Se reține astfel că a fost atașat un număr semnificativ de hotărâri judecătorești pronunțate în litigii identice sau similare cu cel aflat pe rolul Tribunalului București, hotărâri judecătorești rămase definitive, în cuprinsul cărora instanțele au fost chemate să se pronunțe asupra incidenței art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 în contextul pretinsei exercitări abuzive a dreptului conferit de acest text unităților reparatoare auto; or, acest număr important de hotărâri judecătorești definitive reprezintă un argument decisiv pentru a se constata existența unei practici judiciare în litigiile cu acest obiect și care susține concluzia neîndeplinirii condiției noutății chestiunii litigioase.
Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente, consecința, într-o atare situație, fiind aceea a inadmisibilității sesizării.
În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate privind existența unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile, și cea referitoare la existența unei probleme de drept cu caracter de noutate, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 3.393/301/2022, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
În ce măsură art. 14 din Legea nr. 132/2017 trebuie interpretat în sensul că, atunci când a fosst reparat autovehiculul și se depun facturi de reparații emise de unitatea service, valoarea despăgubirii trebuie să fie stabilită la valoarea rezultată din aceste facturi sau, dimpotrivă, și într-o astfel de situație, instanța trebuie și poate aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil al pretențiilor întemeiate pe aceste facturi, prin raportare la prețul mediu al pieței?
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 aprilie 2024.
Președintele delegat al Secției a II-a civile,
Marian Budă
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.