Decizie nr. 382 din 7 iunie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 196 din Codul penal, excepţie ridicată de Mariana Deacu în Dosarul nr. 1.882/327/2013 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.609D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei Mariana Deacu a depus concluzii scrise.

4.Curtea dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 138D/2016 şi nr. 203D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 196 alin. (1) şi, respectiv, art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Horia Adrian Iezan în Dosarul nr. 6.043/231/2012* al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de Ioana Binişor în Dosarul nr. 17.687/280/2013 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală.

5.La apelul nominal răspunde autorul excepţiei Horia Adrian Iezan şi se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

6.Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

7.Autorul excepţiei prezent este de acord cu conexarea dosarelor.

8.Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor.

9.Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 138D/2016 şi nr. 203D/2016 la Dosarul nr. 1.609D/2015, care a fost primul înregistrat.

10.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei Horia Adrian Iezan care pune concluzii de admitere a acesteia aşa cum a fost formulată.

11.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece partea interesată îşi poate proteja drepturile şi interesele legitime în faţa unei instanţe civile. În acest sens face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

12.Prin Decizia penală nr. 585/P din 2 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.882/327/2013, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 196 din Codul penal.

13.Prin Decizia penală nr. 1.398/A din 14 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.043/231/2012*, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 196 alin. (1) din Codul penal.

14.Prin Sentinţa penală nr. 77/2016 din 14 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.687/280/2013, Judecătoria Piteşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal.

15.Excepţia a fost ridicată de Mariana Deacu, Horia Adrian Iezan şi Ioana Binişor, în dosarele de mai sus în care s-au făcut cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

16.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că prevederile legale menţionate sunt discriminatorii prin aceea că încalcă drepturile victimelor accidentelor rutiere care au suferit vătămări corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr mai mic de 90 de zile de îngrijiri medicale.

17.Astfel, persoanele care au suferit, ca urmare a unui accident de circulaţie, vătămări corporale produse ce au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale nu mai sunt protejate de legea penală dacă autorul faptei nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unei substanţe psihoactive ori în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.

18.Se mai arată că prin Decizia nr. 4 din 4 martie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014. Prin urmare, o astfel de interpretare a dispoziţiilor legale criticate este neconstituţională, deoarece persoanele care au suferit, ca urmare a unui accident de circulaţie, vătămări corporale produse ce au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale nu mai sunt protejate de legea penală dacă autorul faptei nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unei substanţe psihoactive ori în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.

19.Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu sunt discriminatorii. Astfel, sintagma folosită de legiuitor în art. 193 alin. (2) din Codul penal "fapta [...], a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile [...]", stabileşte în mod obiectiv nivelul gravităţii consecinţelor faptei vătămătoare în funcţie de care aceasta devine infracţiune şi angajează răspunderea penală a făptuitorului. Astfel, în accepţiunea instanţei, sintagma "de cel mult 90 de zile" vine să stabilească pragul de gravitate al faptei vătămătoare din culpă de la care aceasta devine infracţiune, inducându-se ideea clară că sub acest prag faptele nu constituie infracţiuni. Drept urmare, în condiţiile în care criteriul zilelor de îngrijiri medicale se aplică în toate cazurile de săvârşire a unor fapte vătămătoare din culpă, nu se poate susţine întemeiat că textul este discriminatoriu.

20.Pentru aceleaşi considerente nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia partea interesată nu beneficiază de dreptul la un proces echitabil.

21.Având în vedere că pentru victimele faptelor vătămătoare care nu constituie infracţiuni există posibilitatea valorificării pretenţiilor lor civile în cadrul unui proces civil întemeiat pe răspunderea civilă delictuală consacrată de art. 1.349, 1.381-1.395 din Codul civil, nu se poate afirma că legea nu le oferă posibilitatea recuperării prejudiciului material şi moral suferit prin vătămare corporală, discriminându-i comparativ cu persoanele vătămate prin fapte ce constituie infracţiuni.

22.Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece incriminarea, dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu poate fi absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Astfel, legiuitorul s-a plasat în interiorul marjei de apreciere, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă.

23.Judecătoria Piteşti - Secţia penală, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

24.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

25.Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, deoarece spre deosebire de reglementarea anterioară, actuala variantă-tip a infracţiunii de vătămare corporală din culpă este condiţionată de producerea urmărilor specifice agravate ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe numai în cazul în care fapta este săvârşită de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi o infracţiune. Lipsa unei sancţiuni penale pentru fapta ce a avut ca rezultat o vătămare corporală de până la 90 de zile, comisă din culpă, nu trebuie să fie asimilată şi identificată cu lipsa unei protecţii din partea statului şi un blocaj în ce priveşte accesul la justiţie al persoanei vătămate, ci este necesar ca aceasta să fie interpretată prin raportare la dispoziţiile cuprinse în Codul civil care reglementează cu privire la condiţiile răspunderii pentru fapta proprie. Face trimitere la Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014.

26.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, incriminarea, dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu poate fi absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Prin reglementarea protecţiei penale a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea vătămărilor corporale din culpă prin care s-au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare mai puţin de 90 de zile. Astfel, în acest context, legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului în sfera răspunderii civile delictuale (a se vedea Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014).

27.Pe cale de consecinţă, în cazul în care fapta vătămătoare din culpă nu constituie infracţiune, partea vătămată are posibilitatea să îşi verifice pretenţiile civile în cadrul unui proces civil, întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, potrivit art. 1.349 din Codul civil.

28.Totodată, aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului penal, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în materia dreptului substanţial. Nici în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici în cel al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial.

29.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susţinerile autorului excepţiei prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

30.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

31.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 196 cu denumirea marginală Vătămarea corporală din culpă din Codul penal, care au următorul conţinut:

(1)Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2)Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3)Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

(4)Dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs faţă de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

(5)Dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (3) constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(6)Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

32.Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii fără discriminări, art. 22 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil.

33.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 12 şi 14-16, a statuat că noile dispoziţii penale care sancţionează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) şi (3) au în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin stabilirea în conţinutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum şi a laturii obiective în ce priveşte urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deşi a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969 (adică existenţa culpei, precum şi vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale - în prezent 90 de zile), condiţionează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative, şi anume subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracţiune dacă conducătorul auto nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe psihoactive.

34.Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, Curtea a constatat că, potrivit art. 595 din Codul de procedură penală, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intervenit o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, instanţa va lua măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare. Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea privitoare la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate definitiv şi cele care se află în curs de judecată.

35.De aceea, Curtea a reafirmat faptul că, în ce priveşte principiul egalităţii, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, persoanele la care se face referire nu se regăsesc în situaţii identice (unele au fost condamnate definitiv, iar altele nu), astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepţiei, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.

36.Totodată, Curtea a mai constatat că, deşi o astfel de faptă nu mai constituie infracţiune, partea vătămată se poate îndrepta împotriva autorului său urmând procedurile civile, situaţie care se putea întâmpla şi sub tărâmul reglementării anterioare dacă persoana vătămată nu se constituia parte civilă în procesul penal pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite. Incriminarea/Dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi existenţele constituţionale. Curtea a reţinut că prin reglementarea protecţiei penale a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea vătămărilor corporale din culpă prin care s-au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare mai puţin de 90 de zile. Astfel, în acest context legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului în sfera răspunderii civile delictuale.

37.De asemenea, prin Decizia nr. 690 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 27 noiembrie 2015, paragrafele 18, 19, 20, 22, Curtea Constituţională a statuat că, "deşi instanţa penală care pronunţă o soluţie de achitare, întrucât fapta (cauzatoare de prejudicii) nu este prevăzută de legea penală, lasă nesoluţionată acţiunea civilă, noul Cod de procedură penală reglementează suficiente garanţii pentru partea civilă din procesul penal care să înlesnească repararea, pe calea acţiunii exercitate în faţa instanţei civile, în mod just şi integral şi într-un termen rezonabil a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, astfel încât dreptul la un proces echitabil al acesteia să fie respectat."

38.Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (în acelaşi sens fiind şi art. 1.365 din Codul civil). Aceasta reprezintă o deplasare a concepţiei noului cod de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă la teoria dualităţii acestor culpe. În aceste condiţii, instanţa civilă va putea constata existenţa unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia.

39.De asemenea, legiuitorul a prevăzut în art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă stabilind că probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile. Aşadar, pentru că probele administrate în cursul procesului penal sunt utile pentru aflarea adevărului cu privire la fapta civilă delictuală comisă de inculpat, ele pot fi folosite în faţa instanţei civile.

40.Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (8) din acelaşi cod, cheltuielile cu taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar aferente acţiunii civile exercitate la instanţa civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente sunt eliminate, acestea stabilind că acţiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru. De altfel, cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, Curtea, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.

41.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

42.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mariana Deacu în Dosarul nr. 1.882/327/2013 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, de Horia Adrian Iezan în Dosarul nr. 6.043/231/2012* al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Ioana Binişor în Dosarul nr. 17.687/280/2013 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 196 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 iunie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

*

OPINIE CONCURENTĂ

1.În dezacord cu soluţia adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 382 din 7 iunie 2016, considerăm că sunt neconstituţionale dispoziţiile legale criticate prin care a fost dezincriminată infracţiunea de vătămare corporală care a avut ca rezultat producerea unor leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, deoarece este afectat dreptul la integritate fizică consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituţie.

2.Având în vedere natura criticilor de neconstituţionalitate, apreciem că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate trebuia restrâns la dispoziţiile art. 196 alin. (3) prin raportare la cele ale art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) şi art. 193 alin. (1) din Codul penal, astfel încât decizia pronunţată să vizeze numai ipoteza normativă rezultată şi criticată de autorii excepţiei, şi nu întreg art. 196 din Codul penal, care cuprinde mai multe ipoteze normative care nu îşi găsesc incidenţa în cauză.

3.Pe fond se constată că infracţiunea de vătămare corporală avută în vedere de legiuitorul român constă într-o atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţi, vizând, astfel, integritatea fizică a persoanei. Fie că este săvârşită cu intenţie, fie că este săvârşită din culpă, obiectul juridic special faptei îl constituie relaţiile sociale a căror normală desfăşurare nu este posibilă fără ocrotirea prin mijloace de drept penal a securităţii fizice a persoanei şi cărora li se aduce atingere prin săvârşirea actelor de vătămare corporală. Cât priveşte infracţiunea de vătămare corporală din culpă, aceasta se poate săvârşi atât prin activităţi pozitive (comisiune), cât şi prin atitudini negative (omisiune), iar, în ce priveşte latura subiectivă, aceasta se încadrează potrivit art. 16 alin. (4) din Codul penal, sub forma culpei, adică atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar "nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce ori atunci când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă".

4.Potrivit dispoziţiilor art. 196 alin. (3) coroborat cu art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) şi art. 193 alin. (1) din Codul penal, lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice care produc leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale şi care au fost săvârşite ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Această normă legală vizează şi vătămările corporale din culpă produse ca urmare a încălcării reglementărilor legale în materia circulaţiei pe drumurile publice. Cu alte cuvinte, fapta conducătorului auto care a provocat un accident de circulaţie prin care s-a cauzat vătămarea corporală din culpă a unei persoane a cărei leziuni au necesitat pentru vindecare 90 de zile de îngrijiri medicale nu mai constituie infracţiune.

5.În opinia noastră, legiuitorul, prin reglementarea unui termen atât de extins pentru ca fapta să poată fi calificată ca fiind infracţiune, a prejudiciat protecţia constituţională de care se bucură dreptul constituţional la integritate fizică. Potrivit art. 22 alin. (1) din Constituţie, dreptul la integritate fizică a persoanei este garantat. Această garanţie constituţională, absolută prin natura sa, este opozabilă şi, în consecinţă, trebuie respectată de către legiuitorul ordinar, care, prin întreaga sa activitate normativă, este, astfel, obligat să se supună acesteia. Prin urmare, legiuitorul trebuie să asigure un cadru normativ care să protejeze persoana de ingerinţele exterioare care îi afectează dreptul la integritate fizică; protecţia normativă are, desigur, o valenţă dublă, respectiv una preventivă şi alta represivă, tocmai pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului. Dacă în privinţa configurării laturii preventive, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, în privinţa celei represive marja sa este limitată în sensul că protecţia penală devine mijlocul principal de protecţie, iar cea civilă fiind măsura subsidiară care trebuie să o însoţească. Separarea acestora trebuie să fie justificată, pentru că, în caz contrar, s-ar afecta însăşi substanţa dreptului.

6.Raportând cele de mai sus la ipoteza normativă analizată, constatăm că în privinţa domeniului circulaţiei pe drumurile publice caracterul preventiv al măsurilor etatice prin care se protejează dreptul la integritate fizică se referă chiar la normele de siguranţă rutieră, în timp ce normele care pedepsesc conduita contrară măsurilor de siguranţă rutieră sunt reprezentate de cele contravenţionale sau penale. Aşadar, rezultă că din coroborarea textelor anterior arătate din Codul penal se ajunge la slăbirea/fragilizarea protecţiei penale a dreptului la integritate fizică a persoanei.

7.Într-adevăr, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, însă acest principiu constituţional nu trebuie privit izolat, ceea ce înseamnă că aplicarea sa trebuie să ţină seama de respectarea atât a drepturilor fundamentale, cât şi a celorlalte principii constituţionale (a se vedea Decizia nr. 101 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011). De asemenea, dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie reprezintă temeiul constituţional care conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili atât infracţiunile şi pedepsele, cât şi drepturile şi obligaţiile părţilor din cadrul raportului juridic de drept penal. Este de principiu că, în temeiul textelor constituţionale anterior evocate, ţine de rolul şi de competenţa exclusivă a Parlamentului de a reglementa măsurile care ţin de politica penală a statului, însă aceste măsuri nu se bucură prin ele însele de o prezumţie absolută de constituţionalitate, din contră, astfel cum s-a arătat mai înainte, acestea trebuie să respecte în primul rând drepturile fundamentale. De altfel, cenzurarea opţiunii legiuitorului de a dezincrimina o infracţiune nu este novatoare, sens în care arătăm că pentru raţiuni ce au ţinut de protejarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, instanţa de contencios constituţional a înţeles să sancţioneze intervenţia legiuitorului referitoare la scoaterea din sfera ilicitului penal a faptelor de insultă şi calomnie (a se vedea Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007).

8.În raport cu art. 22 din Constituţie, cu referire la dreptul la integritate fizică, politica penală a legiuitorului trebuie să răspundă caracterului ambivalent al acestui drept, respectiv să asigure o protecţie penală a acestuia de natură a garanta caracterul efectiv al dreptului. Cu privire la normele legale analizate constatăm că acestea reglementează scoaterea din sfera ilicitului penal a infracţiunilor de vătămare corporală din culpă care au avut ca rezultat un număr de cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale, aşadar ele consfinţesc decuplarea protecţiei penale de cea civilă. Apreciem că, prin modul de reglementare a acestei infracţiuni, legiuitorul a încălcat marja sa de apreciere în privinţa configurării normelor juridice penale, afectând, astfel, protecţia constituţională a unui drept fundamental. Din analiza expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu rezultă necesitatea instituirii unui răspuns la o nevoie socială imperioasă care să justifice reglementarea adoptată, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a indicat care a fost scopul legitim urmărit prin această măsură de politică penală, astfel încât este imposibilă realizarea unui examen de proporţionalitate a măsurii analizate pentru a se determina dacă aceasta afectează sau nu chiar substanţa dreptului. Dincolo de acest aspect apreciem că o asemenea măsură nici nu poate urmări un scop legitim, ceea ce înseamnă că nu îndeplineşte un parametru esenţial în cadrul unui examen de proporţionalitate.

9.Faptul că răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale nu este de natură a schimba datele problemei, ci, din contră, demonstrează mecanismul firav de protecţie al dreptului. Astfel, în ipoteza în care vătămarea corporală din culpă ar fi preluat soluţia legislativă cuprinsă în Codul penal din 1969, partea vătămată se putea constitui ca parte civilă, iar acţiunea sa judiciară era mult uşurată prin faptul că acţiunea civilă era alăturată celei penale. În schimb, în prezent, persoana vătămată trebuie să formuleze ea însăşi cerere de chemare în judecată potrivit exigenţelor Codului de procedură civilă (art. 194-200 din Cod), cu indicarea chiar a dovezilor şi, eventual, prin administrarea unui probatoriu. Toate acestea implică ab initio în sarcina reclamantului cheltuieli judiciare, acestea întinzându-se de la plata taxei judiciare de timbru stabilite în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii [în condiţiile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, având în vedere că este o acţiune evaluabilă în bani], cheltuieli ocazionate de onorariul avocaţial până la plata expertizelor necesare într-un astfel de caz. De asemenea, sarcina probei pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală a celui vinovat incumbă în mod exclusiv persoanei care a suferit prejudiciul, astfel încât aceasta trebuie să demonstreze existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală. Aşadar, persoana care a suferit astfel de vătămări este pusă într-o situaţie vulnerabilă, dar şi într-o reală dificultate, ea fiind, practic, cea obligată, fără concursul statului, să depună diligenţele necesare pentru a-şi apăra dreptul la integritate fizică.

10.Se mai observă că, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, Curtea, tot cu majoritate de voturi, a constatat constituţionalitatea soluţiei legislative criticate - dezincriminarea infracţiunii de vătămare corporală din culpă care a avut ca rezultat producerea unor leziuni care au necesitat pentru vindecare între 10 şi 90 de zile. Ulterior pronunţării acestei decizii, Curtea, prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, a statuat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru [Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la: [...] i) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea] sunt constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune. Rezultă, aşadar, o evidentă diferenţă de tratament juridic între protecţia acordată persoanelor vătămate înainte şi după 1 februarie 2014 - data intrării în vigoare a Codului penal - rezultată din dezincriminarea infracţiunii antemenţionate. Astfel, dacă potrivit Codului penal din 1969 şi a legislaţiei civile adoptate în corelare cu exigenţele rezultate din incriminarea faptei menţionate, persoana vătămată era protejată atât prin mijloace de drept penal (acţiunea civilă fiind exercitată alăturat celei penale), cât şi prin facilităţi acordate de stat în vederea dezdăunării sale civile, în prezent, persoana vătămată a pierdut atât protecţia penală de care se bucura din partea statului, cât şi facilităţile reglementate pe plan civil, facilităţi care decurgeau din calificarea faptei ilicite drept infracţiune.

11.Mai mult, în cazul în care vătămarea corporală din culpă a fost ca urmare a unui accident de circulaţie, atunci autorul acesteia, ştiind că nu mai este răspunzător din punct de vedere penal, este tentat să ignore regulile referitoare la traficul rutier câtă vreme singura sancţiune posibilă constă în răspunderea sa civilă delictuală, care, potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, este acoperită de poliţa de răspundere civilă auto până la concurenţa sumei de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Aşadar, persoana vătămată ajunge de iure să se judece cu societatea de asigurări, având în vedere că "drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi" [a se vedea art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995]. Rezultă că, prin efectul contractului de asigurare, persoana vinovată nu suportă în mod direct rigorile răspunderii civile sau penale, persoana vătămată fiind astfel obligată să îşi apere ea singură dreptul subiectiv în raport cu societatea de asigurări. În aceste condiţii, ţinând cont de obligaţia statului de garantare a dreptului la integritate fizică a persoanei, apreciem că legiuitorul nu poate adopta o reglementare care, din punct de vedere penal, să exonereze persoana vinovată de încălcarea integrităţii corporale ori a sănătăţii altei persoane, în caz contrar, aşadar, prin crearea premiselor normative necesare încălcării dreptului, ajungându-se chiar la legitimizarea acestora.

12.Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile legale criticate, este evident că dezincriminarea prin actualul Cod penal a faptei prevăzute de art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969, deci a infracţiunii de vătămare corporală din culpă în situaţia în care autorul ei nu este sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive, contravine prevederilor art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la integritate fizică şi psihică din Constituţie, pentru că nu se poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută persoanelor vătămate prin infracţiunea menţionată, de a obţine despăgubiri în cadrul procesului civil.

13.De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, respectiv Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, precitată]. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a drepturilor fundamentale. Faptul că legiuitorul a reglementat protecţia penală a dreptului la integritate fizică şi psihică prin incriminarea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) şi (2) din Codul penal nu acoperă, în mod integral, sfera de cuprindere a dreptului constituţional la integritate fizică în situaţia în care integritatea fizică a persoanei fost afectată prin culpă.

14.Pentru considerentele mai sus expuse, în acord cu opinia separată formulată la Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, considerăm că dispoziţiile art. 196 alin. (3) prin raportare la cele ale art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) şi art. 193 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate ar fi trebuit admisă.

Judecător,

prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru