Decizie nr. 733 din 29 octombrie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Simona Paşcu (fostă Neaga) în Dosarul nr. 475/35/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.063D/2015.

2.La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, deşi art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală conferă dreptul de a ataca în faţa judecătorului de cameră preliminară atât soluţiile de clasare, cât şi pe cele de renunţare la urmărirea penală, art. 341 din acelaşi cod se referă doar la soluţiile de clasare ale procurorului. Reiese că, potrivit art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, nu există posibilitatea de a ataca în faţa instanţei soluţiile procurorului de renunţare la urmărirea penală. Această opţiune a legiuitorului încalcă prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este vorba de existenţa unei acuzaţii în materie penală, acuzaţie împotriva căreia partea nu are acces la o instanţă de judecată. De asemenea arată că o soluţie de admitere a unei astfel de excepţii de neconstituţionalitate a fost pronunţată de Curtea Constituţională încă din anul 1997, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 erau neconstituţionale, întrucât nu permiteau formularea unei plângeri împotriva soluţiilor procurorului decât în cadrul Ministerului Public, neexistând posibilitatea accesului la o instanţă judecătorească, astfel încât era încălcat art. 21 din Constituţie. Precizează că autoarea excepţiei a formulat, concomitent cu ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, o cerere de pronunţare a unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Întrucât este vorba, în mod evident, de o soluţie a legiuitorului care încalcă prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 21 din Constituţie, apreciază că se impune pronunţarea unei soluţii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Mai învederează că, în procedura de judecată a cererii de pronunţare a unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la termenul din 16 septembrie 2015, a amânat dosarul pentru 29 octombrie 2015, în vederea pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională. Totodată, solicită, în temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, extinderea obiectului excepţiei la dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, text care prevede posibilitatea atacării doar a soluţiei de clasare dispuse de procuror după punerea în mişcare a acţiunii penale. Pentru aceleaşi argumente, o soluţie de renunţare la urmărirea penală, dispusă după punerea în mişcare a acţiunii penale, trebuie să poată fi supusă cenzurii unei instanţe judecătoreşti. Reprezentantul Ministerului Public solicită Curţii să constate că art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care permit atacarea, la judecătorul de cameră preliminară, a soluţiilor procurorului de renunţare la urmărirea penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 475/35/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Simona Paşcu (fostă Neaga) cu ocazia soluţionării plângerii inculpatei împotriva unei soluţii de renunţare la urmărirea penală dispuse prin rechizitoriu.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, deşi art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală conferă dreptul de a ataca soluţia de renunţare la urmărirea penală cu plângere la judecătorul de cameră preliminară, textul de lege criticat nu prevede ca soluţie - în ipoteza admiterii plângerii formulate de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată - schimbarea soluţiei din renunţare la urmărirea penală în clasare. Arată că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - care instituie o serie de exigenţe de natură procedurală cu privire la dreptul la un proces echitabil, şi anume judecarea în mod public, termenul rezonabil, independenţa şi imparţialitatea instanţei, care este instituită de lege, pronunţarea în mod public a hotărârii, protecţia vieţii private a părţilor etc. - garantează mai întâi de toate "dreptul la un tribunal", ca fiind cel care permite punerea în valoare a garanţiilor procedurale amintite. Caracterul echitabil, publicitatea şi celeritatea procesului penal nu ar prezenta absolut niciun interes în absenţa procesului însuşi. De asemenea precizează că, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat principiul potrivit căruia, prin Convenţie, sunt garantate drepturi şi libertăţi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii.

6.Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încălcând prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, cu toate că, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, în fapt, aşa cum rezultă din art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, nu este prevăzută posibilitatea schimbării soluţiei procurorului din renunţare în clasare. Apreciază că, în aceste condiţii, plângerea are un caracter pur formal, persoana interesată neavând posibilitatea de a obţine soluţia urmărită.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Avocatul Poporului menţionează că a transmis punctul său de vedere în dosarele nr. 374D/2014 şi nr. 538D/2014, acesta fiind reţinut în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, şi în Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Arată că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, modificate prin art. 102 pct. 218 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: [...] c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea."

12.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluţii. Terminarea urmăririi are, însă, un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat.

14.În viziunea noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi, procurorul fiind obligat să dispună acest act procesual în cursul urmăririi, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probatorii după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele - existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi emise la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea fazei fiind în competenţa exclusivă a procurorului. Deşi reglementată distinct, ca procedură specială, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei constituie tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale - nefiind nici dispoziţie de netrimitere, nici dispoziţie de trimitere în judecată -, în măsura în care acordul de recunoaştere este validat de către instanţa de judecată. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul cod.

15.În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Astfel, dacă pentru unul dintre inculpaţi sau pentru una dintre infracţiuni se dispune trimiterea în judecată, iar pentru ceilalţi inculpaţi ori pentru celelalte fapte procurorul dă soluţie de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, actele de dispoziţie pentru ambele situaţii vor fi cuprinse în rechizitoriu, care se substituie ordonanţei. În acest caz, faptele şi persoanele care constituie obiectul dispoziţiilor de netrimitere în judecată, deşi cuprinse în rechizitoriu, nu vor fi obiect al judecăţii.

16.Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală - atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării - şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.

17.Similar clasării, soluţia de renunţare la urmărirea penală se poate dispune tot doar de către procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Renunţarea la urmărirea penală constituie o modalitate de rezolvare a cauzei atât în situaţia în care nu s-a început urmărirea, cât şi atunci când s-a început urmărirea, dar se ajunge la concluzia că nu există un interes public în continuarea acesteia. Astfel, potrivit art. 318 alin. (1) şi (2) din noul Cod de procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia; când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. Temeiul juridic al soluţiei de renunţare la urmărirea penală, şi anume lipsa interesului public în urmărirea penală a infracţiunii şi a suspectului sau a inculpatului (când autorul faptei este cunoscut), este reglementat separat de cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale - prevăzute de art. 16 alin. (1) din noul Cod de procedură penală şi care constituie temeiurile de drept ale soluţiei de clasare - şi, spre deosebire de acestea, este lăsat la aprecierea procurorului.

18.Potrivit doctrinei, reglementarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală introduce în legislaţia procesual penală română principiul oportunităţii urmăririi penale şi face trecerea de la un sistem de urmărire obligatorie, guvernat de principiul legalităţii acuzării, la un sistem de urmărire bazat pe principiul oportunităţii acuzării. Această schimbare de optică a legiuitorului este legată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale şi de necesitatea creării unei soluţii intermediare, pentru faptele de gravitate redusă, între soluţia de trimitere în judecată şi cea de clasare, caracterizată prin absenţa oricărei sancţionări sau atenţionări a făptuitorului. Renunţarea la urmărirea penală este considerată, într-o opinie, ca fiind o instituţie procesual penală cu caracter de noutate, care vine să suplinească atât soluţia de scoatere de sub urmărire dispusă de procuror pentru cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală din 1968 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni), cât şi soluţia de încetare a procesului penal pronunţată de instanţă în cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968 (s-a dispus înlocuirea răspunderii penale).

19.Curtea reţine că vechiul Cod penal reglementa, în art. 18^1, instituţia "faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni", aplicabilă faptelor "lipsite în mod vădit de importanţă", căreia îi corespundea cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală din 1968, care, la rândul lui, atrăgea - în cursul urmăririi penale - soluţia de scoatere de sub urmărire, respectiv - în cursul judecăţii - soluţia de achitare. În plus, în condiţiile art. 90 din Codul penal anterior, instanţa avea posibilitatea de a dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrăgea o sancţiune cu caracter administrativ, situaţie în care instanţa pronunţa încetarea procesului penal, pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968, şi aplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 din vechiul Cod penal.

20.În ceea ce priveşte procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, aceasta este reglementată de art. 340 şi art. 341 din noul Cod de procedură penală. Din perspectiva evoluţiei legislaţiei procesual penale în această materie, un pas important îl reprezintă Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea a constatat că art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Raţiunea acestei interpretări constă în aceea că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut necesitatea unei intervenţii a legiuitorului, care să reglementeze dreptul persoanei nemulţumite de soluţia dată plângerii sale contra actelor procurorului de a se adresa instanţei de judecată competente.

21.Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003), au fost introduse în Codul de procedură penală din 1968 dispoziţiile art. 278^1 - modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006) şi prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010) - care reglementau procedura plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Soluţiile pe care judecătorul le putea pronunţa în această procedură erau stabilite la alin. 8 al art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, fără a se prevedea, însă, posibilitatea ca judecătorul să admită plângerea formulată de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi să schimbe temeiul de drept al soluţiei date de procuror.

22.Creându-se o practică judiciară neunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a stabilit, prin Decizia nr. 44 din 13 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 22 iunie 2009, pronunţată în recurs în interesul legii, că, în cazul plângerii formulate în baza art. 278^1 din Codul de procedură penală (din 1968) de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi care solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, în ipoteza unei instrumentări complete, instanţa poate dispune schimbarea acestuia, în condiţiile art. 278^1 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală (din 1968). Pentru a ajunge la această interpretare, instanţa supremă a reţinut, prin decizia menţionată anterior, că, "potrivit dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, atunci când judecătorul constată că plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată este întemeiată, o admite, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată, procedând, după caz, astfel:

În cazul prevăzut la lit. b), trimite cauza procurorului, în vederea începerii urmăririi penale sau redeschiderii urmăririi penale, în ipoteza unei urmăriri penale inexistente sau incomplete.

Spre deosebire de această situaţie, în cazul prevăzut la lit. c) a aceluiaşi articol, dacă se constată că probele existente la dosar sunt suficiente, judecătorul va reţine cauza spre judecare. Prin urmare, în acest ultim caz, "faza urmăririi penale este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor". Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că, "în ipoteza plângerii formulate de însăşi persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, ar fi de neconceput ca tocmai plângerea ei să se constituie în act de sesizare a instanţei împotriva sa, cu încălcarea implicită a principiului procesual non reformatio in pejus. De aceea, în raport cu aceste limite în care poate fi circumscris controlul judiciar în cadrul procedurii reglementate în art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată solicită schimbarea temeiului de drept al acestei soluţii, dispusă prin rezoluţie sau ordonanţă ori prin dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, dacă se apreciază că este întemeiată plângerea prin care s-a invocat neefectuarea urmăririi penale sau caracterul ei incomplet, judecătorul nu poate pronunţa decât soluţia prevăzută la alin. 8 lit. b) din acelaşi articol. Tot astfel, trebuie admis că, în ipoteza când probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, judecătorul are de asemenea posibilitatea să schimbe temeiul de drept al soluţiei dispuse de procuror, tot în cadrul aplicării dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală".

23.Cele statuate prin Decizia nr. 44 din 13 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite au fost preluate în dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din noul Cod de procedură penală, în baza cărora, în procedura destinată soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară poate modifica temeiul juridic al soluţiei de clasare atacate. În acest sens, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 din Codul de procedură penală poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Soluţiile care pot fi pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în această procedură, în cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, sunt cele prevăzute de art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală:

a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;

c)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, judecătorul de cameră preliminară poate pronunţa una din soluţiile prevăzute de art. 341 alin. (7) din Codul de procedură penală:

1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

2.verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi:

a)respinge plângerea ca nefondată;

b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

c)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie;

d)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

24.Din formularea dispoziţiilor art. 340 alin. (1) şi ale art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală reiese că, raportat la cele statuate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. 44 din 13 octombrie 2008, legiuitorul a extins sfera persoanelor care pot contesta temeiul juridic al soluţiei de clasare, în sensul că petentul nu trebuie să fi avut neapărat calitatea de suspect sau inculpat, ci poate fi şi persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente. De exemplu, persoana vătămată poate solicita schimbarea temeiului de drept al clasării din art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) în art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege), pentru a-şi deschide, astfel, calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

25.Soluţia schimbării temeiului juridic al soluţiei de clasare atacate, prevăzută de alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) ale art. 341 din Codul de procedură penală, spre deosebire de soluţiile de la alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) ale aceluiaşi articol, vizează ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată că nu se impune trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală, respectiv - în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare - pentru a completa urmărirea penală. Prin urmare, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală stabilesc soluţia (admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea) pe care judecătorul de cameră preliminară o poate pronunţa în ipoteza în care probatoriul este complet, însă procurorul a făcut o apreciere eronată a probelor.

26.Cu toate că, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul plângerii îl poate constitui atât soluţia de clasare, cât şi soluţia de renunţare la urmărirea penală, Curtea observă că, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune, în condiţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, doar cu privire la schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, iar nu şi cu privire la plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect sau de inculpat, respectiv de parte responsabilă civilmente, deşi soluţia de renunţare la urmărirea penală constituie o modalitate de rezolvare a cauzei penale de către procuror, iar plângerea în faţa judecătorului trebuie să primească soluţionare, cu respectarea principiului procesual non reformatio in pejus.

27.În noul Cod de procedură penală, temeiurile de drept ale soluţiilor de neurmărire şi de netrimitere în judecată nu mai au o reglementare comună, aşa cum se întâmpla sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, care stabilea, în art. 10 alin. 1, atât cazurile în care procurorul dispunea scoaterea de sub urmărire [art. 10 alin. 1 lit. a)-e), când exista învinuit sau inculpat în cauză], cât şi pe cele în care dădea soluţia de încetare a urmăririi penale [art. 10 alin. 1 lit. f)-h), i^1) şi j), când exista învinuit sau inculpat în cauză]. Ca urmare a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. 44 din 13 octombrie 2008, în procedura reglementată de art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, era, astfel, posibilă schimbarea temeiului juridic al soluţiei procurorului, la solicitarea persoanei faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, din art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală din 1968 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni) în art. 10 alin. 1 lit. a) din vechiul cod (fapta nu există).

28.În această privinţă, Curtea reţine că, prin aceeaşi încheiere din 23 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 475/35/2014, prin care a fost sesizată cu soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, urmând ca instanţa supremă să lămurească dacă judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea unei plângeri formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală are posibilitatea ca, în urma admiterii plângerii, să schimbe soluţia din renunţare la urmărirea penală în clasare atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare.

29.Cu privire la textul de lege care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă principiul liberului acces la justiţie consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale. Accesul la justiţie al persoanei care a avut calitatea de suspect, deşi consacrat expres de art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu este unul efectiv, din moment ce, în ipoteza în care urmărirea penală este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor, plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală, prin care se invocă unul din temeiurile de drept care atrag pronunţarea unei soluţii de clasare, nu poate fi soluţionată favorabil. Astfel, interesele legitime ale suspectului faţă de care procurorul a dispus renunţarea la urmărirea penală nu pot fi apărate în justiţie în mod efectiv, întrucât soluţia prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, deşi este o modalitate de înfăptuire a justiţiei, nu poate fi cenzurată de judecător în vederea restabilirii intereselor legitime încălcate. Or, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, principiul accesului liber la justiţie - consacrat de Constituţie în art. 21, care la alin. (1) prevede că "orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime" - înseamnă posibilitatea juridică de a avea acces, pe de o parte, la structurile judecătoreşti, iar, pe de altă parte, la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, având în vedere că prin justiţie se înţelege atât sistemul instanţelor judecătoreşti, cât şi activitatea de soluţionare a cauzelor civile, administrative, penale etc., în vederea aplicării de sancţiuni şi restabilirii drepturilor şi intereselor legitime încălcate. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului - aşa cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" - însă, legiuitorul, în alegerea soluţiilor sale legislative, trebuie să ţină seama de toate prevederile constituţionale, neputându-le eluda în exercitarea competenţei sale în materie de procedură, în caz contrar, încălcându-se prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia, "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" (Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 347 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 9 mai 2007). Aşadar, în această cheie trebuie interpretat principiul liberului acces la justiţie, care presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza procedurile judiciare, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Totodată, regula stabilită de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

30.Accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragrafele 31-35, exigenţele art. 6 din Convenţie, interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din Constituţie, inclusiv în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Sub aspectul dreptului de acces la justiţie, Curtea de la Strasbourg a stabilit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 30 octombrie 1998, pronunţată în Cauza F.E. împotriva Franţei, paragraful 44, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza McVicar împotriva Regatului Unit, paragraful 46). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 paragraful 1 din Convenţie consacră "dreptul la un tribunal", în raport cu care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa judecătorească competentă, nu constituie decât un aspect, la care se adaugă garanţiile referitoare la organizarea şi la compunerea instanţei, respectiv la procedura de judecată, toate aceste aspecte formând dreptul la un proces echitabil (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Convenţia are ca scop să protejeze drepturi concrete şi efective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, afirmaţie ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanţă judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24, Hotărârea din 15 februarie 2005, pronunţată în Cauza Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 59). În această privinţă, Curtea de la Strasbourg a reţinut că faptul de a putea folosi căile de atac interne nu respectă în mod necesar imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ci mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională este suficient pentru a asigura persoanelor interesate "dreptul la o instanţă", ţinând cont de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 34-35, Hotărârea din 6 decembrie 2001, pronunţată în Cauza Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, paragraful 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 35, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006).

31.Prin urmare, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet.

32.Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că, "în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare", Curtea urmează să extindă controlul de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, de care nu pot fi disociate dispoziţiile de lege cu care a fost sesizată. Textul asupra căruia se extinde controlul de constituţionalitate are următorul cuprins: "În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: [...] 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: [...] d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea".

33.Curtea, având în vedere principiul procesual non reformatio in pejus, constată că dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, care prevăd, pentru situaţia în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, o soluţie legislativă identică cu cea reglementată de art. 341 alin. (6) lit. c) din acelaşi cod, încalcă, pentru motivele mai sus arătate, prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de inculpat, respectiv de parte responsabilă civilmente, în ipoteza în care probatoriul este complet.

34.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Simona Paşcu (fostă Neaga) în Dosarul nr. 475/35/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică