Decizie nr. 632 din 27 octombrie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Marieta Safta - prim-magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu, în Dosarul nr. 39/J/2015, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 231D/2016.

2.La apelul nominal răspunde reprezentantul părţii Elisabeta Mihaela Cotora, domnul avocat Alexandru Ţiclea. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Prim-magistratul-asistent referă că partea Inspecţia Judiciară a depus note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

4.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Alexandru Ţiclea, care arată, mai întâi, că nu poate fi primit punctul de vedere în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, câtă vreme prevederile art. 134 alin. (2) din Constituţie stabilesc rolul de instanţă de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii, chiar legea fundamentală atribuindu-i deci o astfel de competenţă. Cât priveşte textul de lege criticat, arată că este neconstituţional, încălcând prevederile art. 16, 21 şi 124 din Constituţie. Arată, în esenţă, că potrivit art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, termenul de cel mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită este prevăzut doar pentru exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi procurorilor de către Inspecţia Judiciară şi nu include perioada în care cauza este soluţionată de către Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii. În aceste condiţii, pretinsa abatere disciplinară poate fi sancţionată oricând, fără să fie legiferat un termen de prescripţie. Astfel, judecătorii şi procurorii sunt discriminaţi faţă de alte categorii profesionale, în cazul cărora sunt statornicite termene ferme de prescripţie. Se invocă în acest sens jurisprudenţă a Curţii Constituţionale şi exemple din legislaţia referitoare la alte categorii profesionale, cu concluzia că răspunderea disciplinară a judecătorilor nu poate fi imprescriptibilă.

5.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate în principal ca inadmisibilă, întrucât Curtea nu a fost legal sesizată, şi în subsidiar ca neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

6.Prin Încheierea din 26 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 39/J/2015, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia a fost ridicată din oficiu, într-o cauză având ca obiect acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

7.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, mai întâi, că prevederile criticate sunt în vigoare şi au legătură cu obiectul cauzei, iar instanţa de contencios constituţional nu a constatat anterior că dispoziţiile textului în discuţie sunt neconstituţionale.

8.Referitor la condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, se arată că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are statut constituţional, celelalte instanţe judecătoreşti urmând a fi stabilite prin lege. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede, în art. 1 alin. (1), că puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, iar art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele specializate, instanţele militare şi judecătorii. Potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Instituţie a puterii judecătoreşti, Consiliul îşi îndeplineşte acest rol prin exercitarea atribuţiilor prevăzute în art. 134 din Legea fundamentală şi în art. 30-50 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Se apreciază că, în conformitate cu aceste dispoziţii, Consiliul Superior al Magistraturii exercită o funcţie executivă, dar în acelaşi timp şi o funcţie jurisdicţională. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. O prevedere similară există şi în art. 44 din Legea nr. 317/2004, iar în art. 49 alin. (7) din acelaşi act normativ se prevede că dispoziţiile acestei legi ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din lege, împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare, competenţa de soluţionare a recursului aparţinând Completului de 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, în raport cu caracterul atribuţiilor pe care le îndeplineşte, Consiliul Superior al Magistraturii are o natură juridică diferită, fiind organ administrativ în interiorul puterii judecătoreşti şi organ jurisdicţional, atunci când îşi exercită funcţia jurisdicţională. Faptul că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu enumeră, în art. 2 alin. (2), şi Consiliul Superior al Magistraturii, nu îl exclude pe acesta din rândul instanţelor de judecată, cu atât mai mult cu cât statutul de instanţă de judecată este unul constituţional, prevăzut ca atare în Constituţie. Această concluzie se poate desprinde din faptul că, pe de o parte, alin. (1) al aceluiaşi articol, precum şi art. 126 alin. (1) din Constituţie lasă legiuitorului ordinar libertatea de a stabili şi alte instanţe judecătoreşti, iar, pe de altă parte, atât în art. 134 alin. (2) din Constituţie cât şi în art. 44 din Legea nr. 317/2004 se prevede că în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale. Din interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, rezultă că legiuitorul constituant nu şia limitat competenţa de a institui şi o altă instanţă judecătorească decât cele prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Cum însăşi Constituţia, în art. 134 alin. (2), defineşte Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, iar în art. 44 din Legea nr. 317/2004 se prevede că Secţia pentru judecători în materie disciplinară are rol de instanţă de judecată, se conchide în sensul că este îndeplinită şi această condiţie de admisibilitate. Interpretarea contrară ar conduce la o situaţie inadmisibilă, aceea a posibilităţii ridicării acestei excepţii în faţa instanţei de recurs, dar a imposibilităţii invocării ei în faza de judecată în faţa Secţiei, ca instanţă de judecată, fiind astfel afectat dreptul de acces la justiţie al părţilor, care ar fi nevoite să aştepte epuizarea acestei faze jurisdicţionale pentru a-şi face apărările considerate necesare. S-ar încălca astfel şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. Referitor la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în sensul respingerii ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa secţiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii (deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007), se apreciază că instanţa constituţională îşi poate reconsidera soluţia, în sensul constatării admisibilităţii excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa Consiliului, ca instanţă de judecată. Se invocă, de asemenea, Decizia nr. 126/2011, în care s-a statuat asupra rolului Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.

9.Pe fondul cauzei, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că singura dispoziţie din Legea nr. 317/2004 referitoare la termenele de prescripţie aplicabile în materia răspunderii disciplinare este cea prevăzută de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2016, care nu prevede însă şi un termen de prescripţie a răspunderii disciplinare sau a aplicării sancţiunii disciplinare. Din interpretarea literală a dispoziţiilor menţionate nu rezultă că termenul de 2 ani se referă şi la prescripţia răspunderii disciplinare a magistraţilor. Reglementarea unui asemenea termen nu rezultă nici din interpretarea sistematică a normei în discuţie, prin raportare la reglementarea în ansamblu a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Nefiind prevăzut un alt termen în care să poată interveni aplicarea sancţiunii disciplinare faţă de magistraţi, aplicarea sancţiunii poate interveni oricând, ceea ce echivalează cu o imprescriptibilitate a răspunderii disciplinare a magistraţilor, pretinsa abatere disciplinară putând fi sancţionată indiferent de durata de timp care a trecut de la săvârşirea abaterii. Se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 71/1999 şi nr. 743/2011, precum şi Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, arătându-se că normele criticate nu îndeplinesc cerinţele de calitate, precizie şi claritate, în sensul acestei jurisprudenţe. Astfel, cu privire la principiul previzibilităţii, se arată că edictarea unor norme referitoare la termenele exercitării acţiunii disciplinare trebuie să includă şi un termen de prescripţie al aplicării sancţiunii, în caz contrar norma fiind lipsită de predictibilitate. Totodată, fără existenţa unui termen de prescripţie a răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu se poate vorbi despre un proces previzibil ca durată, fiind încălcate astfel prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, respectiv ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil.

10.Se mai susţine că magistraţii sunt discriminaţi faţă de alte categorii profesionale în cazul în care sunt statornicite termene ferme de prescripţie, calculate între două momente: primul, de la data în care începe să curgă termenul - data săvârşirii abaterii; ultimul, final, până la care se calculează termenul de prescripţie - data aplicării sancţiunii. Esenţa principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii constă în aplicarea unui tratament echivalent unor situaţii identice, diferenţierile fiind admise doar în prezenţa unor temeiuri obiective. Raportând acest principiu la modalitatea în care a fost formulat art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, se poate observa că, în fapt, inexistenţa unui termen de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor echivalează, practic, cu imprescriptibilitatea răspunderii. Corelativ, situaţia diferă în cazul persoanelor ce se supun jurisdicţiei muncii sau normelor din statutul funcţionarilor publici, care prevăd termene clare înlăuntrul cărora poate fi aplicată o sancţiune disciplinară. În lipsa oricăror fundamente obiective, se creează un tratament discriminatoriu pentru magistraţi, sancţiunea disciplinară putându-li-se aplica oricând, în timp ce pentru personalul salarial, de drept comun, aceasta poate fi dispusă doar în anumite termene, respectiv "în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei", iar pentru funcţionarii publici "sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare". În concret, prin aplicarea art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în forma sa actuală, se ajunge la situaţia inechitabilă şi vădit discriminatorie în care, pentru un magistrat, o sancţiune disciplinară poate fi aplicată oricând după săvârşirea presupusei abateri disciplinare (dacă restul termenelor ce vizează procedura disciplinară sunt respectate), pe când pentru un salariat ori un funcţionar public sunt reglementate juridic termene maxime înlăuntrul cărora poate fi aplicată o astfel de sancţiune. Tratamentul juridic diferenţiat, lipsit de fundament obiectiv, afectează în mod evident drepturile persoanelor care fac parte din corpul magistraţilor, fiind înfrânt principiul constituţional suveran al egalităţii persoanelor în faţa legii. În consecinţă, nu se poate vorbi despre caracterul echitabil al procedurii disciplinare, în condiţiile în care nu există un termen maxim până la care să se poată aplica unui magistrat o sancţiune disciplinară. Se subliniază şi faptul că, în considerarea dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care nu prevede un termen în care să poată fi aplicată sancţiunea unui magistrat, Secţia a respins excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare a pârâţilor.

11.Faţă de cele arătate, precum şi faţă de deciziile Curţii Constituţionale nr. 71/1999, nr. 743/2011, nr. 107/1995, nr. 136/2004 şi nr. 348/2014, în care Curtea Constituţională a constatat că este necesar să fie instituit un termen de aplicare a sancţiunii disciplinare corelat cu data săvârşirii abaterii, astfel de termene existând şi pentru fapte care atrag răspunderi mai grave şi că, în situaţia în care nu ar exista un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare, aceasta ar echivala cu imprescriptibilitatea răspunderii disciplinare, consecinţă inacceptabilă şi absurdă, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice. Se conchide în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care voinţa legiuitorului este interpretată în sensul că răspunderea disciplinară a magistraţilor este imprescriptibilă. Faptul că acţiunea disciplinară poate fi exercitată doar în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei nu este de natură să acopere viciul de reglementare, având în vedere că în situaţia în care ar fi respectat acest termen de 2 ani pentru exercitarea acţiunii disciplinare, aplicarea sancţiunii ar putea fi amânată oricât, magistratul fiind împiedicat să obţină clarificarea situaţiei sale.

12.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13.Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/1.189/2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.412 din 28 martie 2016, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât aceasta nu a fost ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Consiliul Superior al Magistraturii nu este inclus de legiuitorul constituant în rândul instanţelor judecătoreşti. Rolul acestuia de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor a fost prevăzut pentru a garanta magistraţilor împotriva cărora s-a exercitat acţiunea disciplinară toate drepturile legale specifice unui proces echitabil şi imparţial. Cu trimitere la Decizia nr. 788/2007 şi la Decizia nr. 148/2003 ale Curţii Constituţionale, se conchide că sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi făcută în mod legal decât de una dintre instanţele judecătoreşti enumerate de Legea nr. 304/2004.

14.Avocatul Poporului a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 4.413 din 14 aprilie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.059 din 18 aprilie 2016, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât Curtea nu a fost legal sesizată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi cele ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

15.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile părţii reprezentate şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16.Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, având următorul cuprins: "Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită."

18.Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cuprinse în art. 16 alin. (1) - Egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei. Se invocă, totodată, prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi cele ale art. 14, referitoare la interzicerea discriminării.

19.Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi procedând mai întâi la verificarea întrunirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, Curtea constată că a fost sesizată de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, care a invocat, din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate într-o cauză având ca obiect acţiune disciplinară.

20.Or, potrivit art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, Curtea Constituţională "hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial". În acelaşi sens, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede că instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă [...]". Într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. II/1995 privind înţelesul de "instanţă judecătorească" în cadrul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie, Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti sunt cele astfel denumite de Constituţie. În acest sens, capitolul VI al titlului III din Constituţiei României, consacrat autorităţii judecătoreşti, cuprinde trei secţiuni, după cum urmează: secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti, secţiunea a 2-a - Ministerul Public şi secţiunea a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii. Prin urmare, este evidentă distincţia pe care legiuitorul constituant a realizat-o între instanţele judecătoreşti, pe de o parte, şi Ministerul Public, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii pe de altă parte.

21.Analizând, în continuare, prevederile constituţionale cuprinse în secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti, Curtea a reţinut că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". Faţă de aceste dispoziţii, rezultă că numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are statut constituţional, celelalte instanţe judecătoreşti urmând a fi stabilite prin lege. În aplicarea textului constituţional de referinţă, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005 prevede în art. 2 alin. (2) că instanţele judecătoreşti sunt "a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

b)curţi de apel;

c)tribunale;

d)tribunale specializate;

e)instanţe militare;

f)judecătorii". Faţă de circumstanţierea realizată de normele constituţionale de referinţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi făcută în mod legal decât de una dintre instanţele judecătoreşti mai sus enumerate. Aşa cum Curtea a subliniat, alta ar fi fost situaţia dacă art. 146 lit. d) din Constituţie s-ar fi referit la "instanţă", deoarece această noţiune este folosită, atât de legiuitor, cât şi de doctrină, în sensul larg, incluzând şi alte organe de jurisdicţie. Textul constituţional se referă însă la "instanţe judecătoreşti", care sunt expres şi limitativ stabilite de lege, şi deci nu este posibil ca sfera lor să fie extinsă prin analogie (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. II/1995).

22.Pentru aceste considerente de principiu, Curtea Constituţională a respins în mod consecvent ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii (Decizia nr. 514 din 29 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 10 iulie 2007, Decizia nr. 391 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, şi Decizia nr. 788 din 20 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 2 noiembrie 2007). Curtea a reţinut că "legiuitorul constituant, prin art. 134 alin. (2) din Constituţie, a consacrat în domeniul răspunderii disciplinare «rolul de instanţă de judecată» al Consiliului Superior al Magistraturii. Acest rol atribuit Consiliului nu atrage calificarea acestuia drept o instanţă judecătorească, aspect menţionat prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, astfel că nu se poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această «instanţă extrajudiciară» [...]. De aceea, legiuitorul constituant derivat a stabilit că hotărârile Consiliului date în acest domeniu sunt supuse controlului judecătoresc exercitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie" (Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, paragraful 25). Cu referire la cele statuate, Curtea subliniază faptul că, în cadrul controlului judecătoresc astfel exercitat, pot fi ridicate excepţii de neconstituţionalitate, aşa încât nu poate fi reţinută vreo încălcare a liberului acces la justiţia constituţională al părţilor în astfel de litigii.

23.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu, în Dosarul nr. 39/J/2015.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 octombrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta