Decizia nr. 460 din 25 iunie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, excepție ridicată de Societatea Nord Est Parteners - S.R.L. în Dosarul nr. 37.121/245/2016 al Judecătoriei Iași - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.218D/2018.2. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepției, domnul consilier juridic Tudor Pricop, având delegație depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autoarea excepției a depus la dosar concluzii scrise, prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepției, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, reiterând criticile formulate în notele scrise aflate la dosar.

4.Reprezentantul Ministerului Public reține, pentru început, că argumentele expuse în ședința publică vizează aspecte de fond ale litigiului de competența instanței de judecată, astfel încât apreciază că, sub acest aspect, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. Totodată, solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 171/2010 și respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a celorlalte dispoziții ale art. 19 din Legea nr. 171/2010.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Încheierea din 11 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 37.121/245/2016, Judecătoria Iași - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate „a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice raportat la art. 4, art. 16, art. 20, art. 44 din Constituția României“. Excepția a fost ridicată de Societatea Nord Est Parteners - S.R.L. în soluționarea unei plângeri contravenționale formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției silvice.

6.În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea susține, în esență, că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 171/2010 reglementează trei pedepse pentru aceeași faptă, respectiv sancțiunea pecuniară, sancțiunea confiscării materialului lemnos și confiscarea mijlocului de transport și, din această perspectivă, apreciază că normele criticate sunt contrare prevederilor art. 44 din Constituție. Totodată, susține că norma prevede sancțiuni diferite pentru persoanele juridice în raport cu persoanele fizice, pentru aceeași faptă, cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție. Și, totodată, susține că, în elaborarea Legii nr. 171/2010 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2016, care o modifică și completează, nu s-au respectat dispozițiile art. 36 alin. (1) și ale art. 50 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

7.Judecătoria Iași - Secția civilă opinează că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, reține că sancțiunea pecuniară este stabilită clar în prevederile legale și este consecința conduitei ilicite a făptuitorului, iar sancțiunea trebuie dozată în așa fel încât să îmbine caracterul punitiv cu cel preventiv și educativ. În ceea ce privește sancțiunea complementară a confiscării, instanța reține că, potrivit art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, sunt supuse confiscării bunurile destinate și folosite la săvârșirea contravențiilor. Or, materialul lemnos transportat fără aviz întocmit legal se încadrează în această categorie. Reține că art. 19 din Legea nr. 171/2010 instituie obligativitatea aplicării măsurii confiscării materialului lemnos în cazul în care se constată că acesta nu corespunde din punct de vedere cantitativ și/sau calitativ ori din punctul de vedere al speciei cu datele înscrise în avizul de însoțire. Confiscarea bunurilor constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea privată a statului a bunurilor ce au legătură cu săvârșirea contravenției, o astfel de măsură fiind în concordanță și cu dispozițiile constituționale potrivit cărora proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârșirea unor infracțiuni ori contravenții. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv deciziile nr. 105 din 11 martie 2003 și nr. 685 din 10 octombrie 2006. Instanța are în vedere și faptul că aplicarea sancțiunii confiscării nu contravine nici art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, totodată, dispozițiile criticate întrunesc cerințele pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prevăzute de Constituție, fără a se aduce atingere principiului proporționalității.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosar, susținerile reprezentantului autoarei excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile „art. 19 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice raportat la art. 4, art. 16, art. 20, art. 44 din Constituția României“. Prin notele scrise, autoarea excepției solicită sesizarea Curții Constituționale „pentru a se pronunța asupra constituționalității Legii nr. 171/2010 și în mod special a art. 19, art. 22 și art. 23“, iar în motivare face referire la art. 19 din Legea nr. 171/2010, „modificat și completat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2016“, în special cu privire la art. 19 alin. (1) lit. e) și d) din Legea nr. 171/2010 și art. 23 din același act normativ. Totodată, Curtea reține că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cauza civilă având ca obiect soluționarea plângerii contravenționale formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției silvice nr. 0364463 din 19 octombrie 2016, prin care s-a constatat săvârșirea, la data de 28 septembrie 2016, ora 12,00, a faptei de „vânzare material lemnos fără avizul de însoțire prevăzut în normele privind circulația materialelor lemnoase“, prin încălcarea prevederilor „art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 171/2010“, și prin care s-a dispus, în temeiul acelorași norme legale precitate, aplicarea amenzii contravenționale în cuantum de 10.000 lei și confiscarea valorică a materialului lemnos comercializat. Curtea constată însă că, deși agentul constatator reține în cuprinsul procesului-verbal de constatare ca fiind încălcate, prin săvârșirea faptei contravenționale, dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 171/2010, din descrierea faptei [„vânzare material lemnos fără avizul de însoțire prevăzut în normele privind circulația materialelor lemnoase“], realizată de acesta în același act constatator, rezultă că fapta constatată este reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 19 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 171/2010. În aceste condiții, având în vedere cele arătate și ținând cont de motivele de neconstituționalitate formulate de autoare, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. h) și ale art. 23 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 23 iulie 2010, în forma modificată prin art. I pct. 30 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 20 septembrie 2016. Curtea are însă în vedere că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. În aceste condiții, Curtea reține că, deși nu mai sunt în vigoare, dispozițiile de lege criticate își produc în continuare efectele juridice, deoarece acestea reprezintă temeiul juridic al procesului-verbal de constatare a contravenției silvice atacat prin formularea de către autoarea excepției a plângerii contravenționale în cadrul căreia a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate. Textele de lege criticate au următorul conținut:

–Art. 19 alin. (1) lit. h): „(1) Constituie contravenții silvice și se sancționează cu amendă de la 5.000 lei până la 10.000 lei și confiscarea materialelor lemnoase în cauză următoarele fapte: [...] h) vânzarea și/sau cumpărarea materialelor lemnoase fără proveniență legală sau fără avizele de însoțire valabile ori documentele echivalente acestora, prevăzute de normele referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund;“;

–Art. 23: „În cazul în care contravenientul este persoană juridică, cuantumul pentru amenda contravențională aplicabilă se stabilește în intervalul determinat prin majorarea de 5 ori a nivelului minim, respectiv maxim al amenzii prevăzute pentru persoane fizice pentru aceeași faptă, cu excepția acelora prevăzute numai pentru persoane juridice.“12. În susținerea neconstituționalității normelor criticate, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), art. 4, art. 16, art. 20 și art. 44 din Legea fundamentală și, totodată, face referire la prevederile art. 36 alin. (1) și ale art. 50 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

13.Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 171/2010, în forma modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2016, în raport cu susținerile autoarei excepției, Curtea reține că a pronunțat Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, sunt neconstituționale.

14.În considerentele deciziei sus-menționate, Curtea a reținut că sancțiunile aplicabile pentru săvârșirea contravențiilor silvice sunt:

a)sancțiunea contravențională principală - amenda;

b)sancțiunea contravențională complementară - reținerea sau confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârșirea contravenției silvice și/sau retragerea autorizației/atestatului/acordului, după caz. În concret, cât privește contravențiile silvice referitoare la expedierea și/sau transportul materialelor lemnoase, reglementate în art. 19 alin. (1), (2), (2^1) și (3) din Legea nr. 171/2010, acestea se sancționează, potrivit dispozițiilor precitate, cu amendă și/sau reținerea în vederea stabilirii provenienței și/sau confiscarea materialelor lemnoase în cauză. Curtea a constatat, totodată, că, în mod imperativ, alin. (13) al art. 19 din Legea nr. 171/2010 stabilește că, alături de sancțiunea principală a amenzii și sancțiunea complementară a confiscării materialelor lemnoase, se aplică și sancțiunea complementară a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală conform normelor referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund.

15.În continuare, Curtea a reținut că, în materia reglementării regimului juridic al contravențiilor, art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, stabilește cadrul sancționator general, alin. (2) reglementând sancțiunile contravenționale principale (avertismentul, amenda contravențională, prestarea unei activități în folosul comunității), iar alin. (3), sancțiunile contravenționale complementare (confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității operatorului economic, retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv, desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială), în același timp reglementându-se și posibilitatea impunerii de noi sancțiuni contravenționale principale și complementare prin legi speciale (alin. 4). Sancțiunile enumerate anterior sunt sancțiuni specifice dreptului contravențional, aplicabile subiectului de drept care încalcă norma juridică de drept contravențional printro conduită contrară acesteia. Totodată, Curtea a reținut că sancțiunile contravenționale, principale și complementare, nu au caracter reparator, ci preventiv-educativ, și reprezintă o formă de constrângere juridică vizând, în special, patrimoniul făptuitorului. Aplicarea sancțiunilor contravenționale, respectiv sancționarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravențional, are loc potrivit unor principii, similar sancțiunilor de drept penal. În acest sens, Curtea a reținut principiul legalității sancțiunilor contravenționale, principiul proporționalității sancțiunilor contravenționale și principiul unicității aplicării sancțiunilor contravenționale (non bis in idem). Potrivit principiului proporționalității, toate sancțiunile principale sau complementare aplicate contravenientului trebuie să fie dozate în funcție de gravitatea faptei. Curtea a observat că acest din urmă principiu își găsește corespondent în dispozițiile art. 5 alin. (5) și (6) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, potrivit cărora „Sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite.“, iar „Sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura și de gravitatea faptei“. Principiul proporționalității este apropiat principiului oportunității, acesta din urmă fiind necesar a fi respectat în aplicarea sancțiunilor contravenționale principale și complementare în vederea atingerii scopului represiv și preventiv al sancțiunii contravenționale. Totodată, Curtea a reținut că aplicarea sancțiunilor contravenționale are loc cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, referitoare la limitele sancțiunilor, respectiv proporționalitatea sancțiunii cu gradul de pericol social al faptei, ținându-se seama de împrejurările în care fapta a fost comisă, de modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit și urmarea produsă, circumstanțele personale ale contravenientului, precum și de celelalte date înscrise în procesul-verbal de constatare și sancționare. Cu alte cuvinte, la stabilirea proporționalității sancțiunii cu gradul de pericol social al faptei, agentul constatator care aplică sancțiunea trebuie să analizeze criteriile generale prevăzute în art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, precum și alte criterii speciale, dacă este cazul. În caz contrar, în măsura în care regula proporționalității este încălcată, instanța va adapta sancțiunea la cerințele prevăzute de lege.

16.În aceste condiții, Curtea a constatat că, de principiu, proporționalitatea în aplicarea sancțiunii complementare a confiscării are în vedere natura și gravitatea faptei. Atunci când însă se întrunește conținutul constitutiv al unei contravenții, iar actul normativ impune, printr-o reglementare cu caracter imperativ, aplicarea măsurii confiscării în momentul constatării săvârșirii faptei - astfel cum prevede art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, agentul constatator, neavând la îndemână o marjă de apreciere, va trebui să aplice această măsură indiferent de circumstanțele faptei, cu toate că, și în acest caz, rămâne incident principiul proporționalității sancțiunii complementare raportat la natura și gravitatea faptei.

17.Așa încât, față de cadrul sancționator general și principiile aplicabile în materia reglementării regimului juridic al contravențiilor, având în vedere reperele jurisprudențiale reținute în paragraful 33 al Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, Curtea a constatat că, deși, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, sancțiunea complementară a confiscării este obligatorie, caracterul obligatoriu al măsurii confiscării este necesar a fi subsumat celui al proporționalității, în mod special având în vedere faptul că sancțiunea confiscării constituie o ingerință în dreptul de proprietate al contravenientului, respectiv al terțului proprietar al mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală. Cu alte cuvinte, și în această ipoteză este necesar ca agentul constatator să analizeze proporționalitatea sancțiunii complementare pentru a evita aplicarea în mod rigid a legii, în acest sens fiind necesar să interpreteze normele incidente în funcție de scopul urmărit de legiuitor și, de asemenea, să analizeze gravitatea faptei înainte de a dispune confiscarea anumitor bunuri folosite de contravenient în desfășurarea activității ilicite.

18.Curtea a constatat însă că domeniul silvic este reglementat prin acte normative speciale, adoptate în vederea protecției fondului forestier național, astfel că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, norma specială, respectiv dispozițiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, derogă de la norma generală, respectiv prevederile art. 5 alin. (5) și (6) și ale art. 21 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, norma specială fiind de strictă interpretare și aplicare.

19.În aceste condiții, Curtea a constatat că, în aplicarea sancțiunii complementare a confiscării potrivit legii speciale, dispozițiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 nu vor putea fi completate cu norme aparținând cadrului sancționator general în materie contravențională, astfel încât, în consecință, în lipsa reglementării în cuprinsul normei speciale a unor criterii de individualizare, măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală urmează a fi aplicată de drept, în condițiile în care confiscarea reprezintă mai mult decât o limitare a dreptului de proprietate privată, și anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului.

20.Reamintind jurisprudența sa în materie, în paragrafele 36-39 ale Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, Curtea a reiterat că proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârșirea unor infracțiuni ori contravenții. Pe de altă parte, Curtea a observat că, în Decizia nr. 661 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007, a statuat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituție, „Parlamentul nu își poate exercita competența de stabilire a caracterului contravențional al unor fapte contrare ordinii publice, drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție. Ca urmare, legiuitorul trebuie să se asigure că prin regulile și sancțiunile astfel instituite nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale cetățenilor, de care aceștia beneficiază potrivit principiului universalității, consacrat de art. 15 alin. (1) din Constituție“, astfel că „în situația restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, justificată de imperativul apărării valorilor mai sus menționate, măsura adoptată trebuie să respecte condițiile expres prevăzute de art. 53 alin. (2) teza a doua din Legea fundamentală, respectiv «să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății»“.

21.În completare, Curtea a făcut referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 februarie 1994, pronunțată în Cauza Raimondo împotriva Italiei, paragraful 30, în care instanța de la Strasbourg a statuat că o măsură de confiscare a unor bunuri reprezintă o privare de proprietate, dar ea nu intră sub incidența celei de a doua fraze din paragraful 1 al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ci ține de paragraful 2, care reglementează folosința bunurilor în conformitate cu interesul general. În speță, confiscarea efectuată a avut ca scop să prevină ca reclamantul sau asociația de răufăcători din care se presupunea că acesta face parte să folosească bunurile confiscate la săvârșirea altor infracțiuni. Într-o altă cauză, instanța europeană a reținut că reclamantul contesta o confiscare ce purta asupra unui bun care a fost folosit în scopuri ilicite, astfel că ea a decis că măsura incriminată urmărea a evita ca vehiculul reclamantului să mai poată fi utilizat la comiterea altor infracțiuni în prejudiciul colectivității (Hotărârea din 10 aprilie 2003, pronunțată în Cauza Yildirim împotriva Italiei). Calificarea unei măsuri luate de autoritățile naționale ca fiind o privare de proprietate se apreciază nu numai în raport cu dispozițiile legale interne în vigoare, ci și în raport cu efectul real pe care acea măsură îl produce cu privire la dreptul de proprietate al celui interesat (Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată în Cauza Bourdov împotriva Rusiei, paragraful 41). Totodată, în Hotărârea din 26 februarie 2009, pronunțată în Cauza Grifhorst împotriva Franței, instanța europeană a abordat problema confiscării administrative din perspectiva unei contravenții vamale. În contextul cauzei, Curtea a considerat că „sancțiunea trebuia să corespundă gravității încălcării constatate, și anume neîndeplinirea obligației de declarare, iar nu gravității eventualei încălcări neconstatate, în acest stadiu, corespunzătoare unei infracțiuni de spălare de bani sau de evaziune fiscală“. Curtea a luat apoi act de modificarea redactării reglementării în cauză, în urma avizului motivat al Comisiei. Pe baza noului text, confiscarea nu mai era automată și nu mai putea fi pronunțată decât dacă existau indicii sau motive plauzibile pentru a crede că persoana vizată comisese alte încălcări ale Codului vamal. Curtea a constatat că noul sistem permite păstrarea unui just echilibru între cerințele interesului general și protecția drepturilor fundamentale ale individului, în timp ce un cumul al confiscării și amenzii era disproporționat față de încălcarea comisă. În cauză, la nivel de principiu, Curtea a statuat că statele au dreptul să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor (domeniu în care este inclusă și confiscarea) în conformitate cu interesul general, însă trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. În Cauza Moon împotriva Franței (Hotărârea din 9 iulie 2009) s-a ridicat aceeași problemă ca și în speța precedentă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, întrucât cumularea confiscării și a amenzii se ridica la 125% din suma nedeclarată, ea era, în consecință, disproporționată. Cauza Gabric împotriva Croației (Hotărârea din 5 februarie 2009) a privit, de asemenea, nedeclararea valutei la vamă, faptă sancționată contravențional. În cauză, Curtea a reținut că, pe lângă amendă, confiscarea integrală a sumei de bani a fost disproporționată și a impus reclamantei o sarcină excesivă. Curtea Europeană a reținut că măsura confiscării, deși implică privarea de bunuri, este inclusă în noțiunea de control al utilizării proprietății, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În aceste condiții, Curtea a statuat că trebuie să existe un just echilibru între cerințele interesului public și protecția dreptului de proprietate al reclamantei. În Cauza Gogitidze și alții împotriva Georgiei (Hotărârea din 12 mai 2015), Curtea a reiterat jurisprudența sa potrivit căreia orice ingerință a unei autorități publice în dreptul de proprietate al cetățenilor poate fi justificată doar dacă servește un interes public (sau general) legitim. Deoarece autoritățile naționale își cunosc direct societatea și interesele ei, ele sunt în principiu într-o poziție mai bună decât judecătorul internațional pentru a decide ce este „în interes public“. Așadar, ele trebuie să facă evaluarea inițială cu privire la problemele de interes public care justifică ingerințe în dreptul de proprietate. Statele au o marjă largă de apreciere în ceea ce privește măsurile generale de strategie politică, economică sau socială, iar Curtea respectă alegerile de politică legislativă ale statelor, cu condiția ca acestea să nu fie „evident lipsite de fundament rezonabil“. În concluzie, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, confiscarea implică o „privare de proprietate“, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. „Iar o măsură de confiscare a unor bunuri introduse fraudulos pe teritoriul unui stat poate să apară legitimă, prin raportare la dispozițiile art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă statul în cauză a respectat condiția explicit impusă de text, anume menținerea unui just echilibru între propriile sale interese și cele ale proprietarului, cu luarea în considerare a gradului culpei acestuia și a prudenței de care trebuie să dea dovadă în asemenea împrejurări“ (Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunțată în Cauza Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 54).

22.În aceste condiții, în acord cu jurisprudența anterior citată, Curtea a constatat că măsura confiscării constituie o privare de proprietate, așadar, o preluare completă și definitivă a unui bun, titularul dreptului asupra acelui bun nemaiavând posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său, iar nu o limitare a dreptului de proprietate. Din această perspectivă, Curtea a analizat dacă privarea de proprietate, prin aplicarea obligatorie a sancțiunii contravenționale complementare a confiscării mijlocului de transport, în temeiul art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, în lipsa reglementării unor criterii de individualizare a măsurii, are un scop legitim, este o măsură adecvată, este necesară și asigură un just echilibru între interesele în concurs. În aceste condiții, Curtea a constatat că măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală conform normelor referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund este prevăzută de lege, fiind reglementată prin dispozițiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, criticate în cauză. De asemenea, Curtea a reținut că, prin instituirea sancțiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care sa realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală alături de sancțiunea contravențională principală a amenzii și sancțiunea complementară a confiscării materialelor lemnoase, în ipoteza săvârșirii contravențiilor silvice referitoare la expedierea și/sau transportul materialelor lemnoase, legiuitorul a avut în vedere protecția fondului forestier național, în condițiile unei incidențe tot mai crescute a numărului de contravenții și infracțiuni în acest domeniu, legiuitorul urmărind prin aceasta prezervarea pădurii ca bun de interes public, pentru a recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic, potrivit art. 35 din Constituție, din această perspectivă scopul urmărit de legiuitor având caracter legitim. Totodată, Curtea a constatat că sancțiunea contravențională complementară examinată este o măsură adecvată, fiind aptă să îndeplinească exigențele scopului legitim urmărit, și, de asemenea, necesară în vederea realizării scopului legitim urmărit, în condițiile în care însăși Constituția exclude protecția bunurilor folosite la săvârșirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte, art. 44 alin. (9) statuând că „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii“. Curtea a reținut însă că legea trebuie să reglementeze măsura confiscării în concordanță și cu celelalte dispoziții ale Constituției. Și, din această perspectivă, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu reglementează criterii de individualizare a sancțiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală, prin raportare la natura și gravitatea faptei, respectiv condiția ca terțul proprietar al bunului confiscat să cunoască scopul folosirii bunului. Condiția ultimă își are, de altfel, temei și în respectarea principiului personalității sancțiunilor contravenționale, „confiscarea specială fiind o sancțiune preventivă cu caracter strict personal căreia nu i se aplică dispozițiile legii civile privitoare la solidaritate“ (Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 697/1980). Așa încât, dacă bunul confiscat nu este proprietatea contravenientului, iar terțul proprietar nu a cunoscut scopul folosirii lui, Curtea a reținut că măsura confiscării astfel reglementată nu are caracter proporțional, aplicarea confiscării în atari condiții fiind echivalentă cu o expropriere faptică incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

23.Așadar, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu asigură un just echilibru între exigențele generale ale comunității referitoare la protecția fondului forestier național și dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terțului proprietar al bunului folosit în vederea săvârșirii contravenției, din această perspectivă fiind contrar atât dispozițiilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și prevederilor art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului (Decizia nr. 200 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 12 mai 2005), în condițiile în care proporționalitatea între mijloacele folosite și scopul vizat este impusă tocmai de necesitatea asigurării justului echilibru menționat.

24.Curtea a subliniat, totuși, că își menține jurisprudența citată în considerentele Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, potrivit căreia „proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârșirea unor infracțiuni ori contravenții“, iar „faptul că bunurile confiscate nu aparțin contravenientului, ci unei terțe persoane, nu poate atrage ineficiența acestei măsuri sancționatorii, întrucât Constituția prevede în art. 44 alin. (9) că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii», fără a distinge după calitatea de proprietar sau detentor precar a contravenientului“, însă, doar în condițiile în care legiuitorul se asigură că prin sancțiunea contravențională complementară astfel instituită nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale cetățenilor, de care aceștia beneficiază potrivit principiului universalității, consacrat de art. 15 alin. (1) din Constituție.

25.În continuare, Curtea a reamintit că alin. (9) al art. 44 din Constituție statuează că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții pot fi confiscate, dar „numai în condițiile legii“. Trimiterea la „condițiile legii“ are în vedere atât legea penală (art. 112 și art. 112^1 din Codul penal), cât și legislația contravențională. Potrivit art. 1 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, „Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală“. Contravențiile sunt fapte antisociale pe care legiuitorul le consideră de o gravitate care nu implică o răspundere penală, însă care trebuie să fie sancționate pentru ca valorile sociale ocrotite să nu cadă în derizoriu. Așadar, de plano, faptele contravenționale sunt similare infracțiunilor, însă au o gravitate mai redusă și, în consecință, și sancțiunile prevăzute de legea contravențională trebuie să fie mai reduse decât cele prevăzute de legea penală. Curtea a observat că dreptul contravențional este apropiat dreptului penal, fiind genul său proxim, diferența esențială dintre cele două ramuri fiind gravitatea mai redusă a faptelor contravenționale, cu consecințe importante în sancționarea faptelor.

26.Curtea a observat, astfel, că sancțiunea contravențională complementară a confiscării este similară cu măsura de siguranță a confiscării speciale specifică dreptului penal, reglementată de dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. a)-f) din Codul penal. Deși natura lor juridică este diferită, aceste sancțiuni au în comun efectul produs, respectiv deposedarea persoanei care nesocotește prevederile legii contravenționale, respectiv ale legii penale, de bunurile pe care aceasta le-a folosit pentru a săvârși fapta sau care au fost dobândite ca urmare a săvârșirii faptei. Curtea a reamintit jurisprudența sa potrivit căreia dispozițiile art. 112 din Codul penal reglementează măsura confiscării speciale, care reprezintă o sancțiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranță, ce constă în transferul silit și gratuit al dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, în patrimoniul statului, întrucât, având în vedere legătura acestor bunuri cu fapta săvârșită, deținerea lor în continuare de către persoana în cauză prezintă pericolul săvârșirii unor noi infracțiuni (Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 2 decembrie 2015, și Decizia nr. 725 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 4 aprilie 2017, paragraful 21). Mai mult, Curtea a observat că, potrivit art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, „Sunt supuse confiscării speciale: [...] b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; [...]“.

27.În contextul acestor constatări, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. XVIII din 12 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 29 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a decis că, în aplicarea dispozițiilor art. 118 lit. b) din Codul penal din 1969 și ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind confiscarea specială a mijlocului de transport în cazul infracțiunii de trafic de droguri, „Măsura de siguranță a confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal, numai în cazul în care se dovedește că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre modalitățile normative ale infracțiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum și în cazul în care se dovedește că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracțiuni“. În consecință, Curtea a constatat că, prin decizia citată, instanța supremă a consacrat criterii suplimentare în vederea dispunerii - în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, raportat la art. 118 lit. b) din Codul penal - confiscării speciale a mijlocului de transport întrebuințat la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000.

28.Așa încât, în raport cu cele menționate în paragrafele anterioare, referitor la problema garanțiilor similare dreptului penal în materie contravențională, Curtea a constatat, în acord cu instanța de la Strasbourg, că, deși le este permis statelor să nu sancționeze unele infracțiuni sau/și să le elimine ori să dispună o sancțiune pe cale administrativă mai degrabă decât pe cale penală, autorii având comportamente considerate contrare legii nu trebuie să se găsească într-o situație defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil în materie contravențională este diferit de cel aplicabil în materie penală (Hotărârea din 30 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Grecu împotriva României).

29.Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019 își păstrează valabilitatea și în cauza de față, în ceea ce privește reglementarea sancțiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală conform normelor referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund.

30.Cât privește reglementarea, prin dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 171/2010, a sancțiunii complementare a confiscării materialelor lemnoase în ipoteza săvârșirii contravenției prevăzute la lit. h) a aceluiași articol, Curtea reține că sunt aplicabile considerentele jurisprudențiale, reținute în paragrafele 36-39 ale Deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, precitate, potrivit cărora proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârșirea unor infracțiuni ori contravenții. Astfel, Curtea reține că, prin săvârșirea unei contravenții se încalcă o normă legală care reglementează un anumit domeniu de activitate. Acest fapt constituie, eo ipso, o cauză de înlăturare a prezumției generale de dobândire licită a averii. O interpretare contrară ar duce la concluzia eronată că proprietatea ar trebui ocrotită în orice condiții, inclusiv când legea este încălcată (Decizia nr. 105 din 11 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 8 aprilie 2003, și Decizia nr. 154 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 11 aprilie 2005). Or, în condițiile art. 44 alin. (9) din Constituție, obiect al confiscării pot fi și bunurile destinate, folosite sau rezultate din contravenții, așa încât legiuitorul poate acorda autorităților executive competența de a confisca bunurile menționate mai sus atunci când constată și sancționează o contravenție. Desigur, controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse este garantat, astfel încât împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, care cuprinde și măsura complementară a confiscării, poate fi formulată o plângere în fața instanței de judecată (Decizia nr. 1.190 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 12 noiembrie 2010).

31.În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 171/2010, în forma modificată prin art. I pct. 30 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2016, potrivit cărora „În cazul în care contravenientul este persoană juridică, cuantumul pentru amenda contravențională aplicabilă se stabilește în intervalul determinat prin majorarea de 5 ori a nivelului minim, respectiv maxim al amenzii prevăzute pentru persoane fizice pentru aceeași faptă, cu excepția acelora prevăzute numai pentru persoane juridice“, autoarea susține că norma instituie un tratament discriminator între persoanele juridice în raport cu persoanele fizice, cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție.

32.Curtea constată însă că, în cauză, prin procesul-verbal de constatare a contravenției silvice nr. 0364463 din 19 octombrie 2016 - prin care s-a constatat săvârșirea faptei contravenționale de către autoarea excepției, persoană juridică - s-a dispus aplicarea amenzii contravenționale în cuantum de 10.000 lei, așadar nivelul maxim al amenzii prevăzute în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 171/2010 pentru persoanele fizice, iar nu amenda majorată de 5 ori a nivelului minim/maxim al amenzii prevăzute pentru persoanele fizice, astfel cum prevede art. 23 din același act normativ. În aceste condiții, întrucât art. 23 din Legea nr. 171/2010 nu constituie temei al aplicării sancțiunii contravenționale a amenzii, Curtea constată că normele criticate nu sunt aplicabile în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate.

33.Or, cu privire la admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia „legătura cu soluționarea cauzei“, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale, în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (a se vedea deciziile nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, și nr. 295 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 687 din 7 august 2018).

34.Totodată, și din perspectiva celei de-a doua condiții, referitoare la relevanța excepției de neconstituționalitate în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, Curtea reține că motivele de neconstituționalitate formulate de autoare în susținerea prezentei excepții relevă doar o situație ipotetică în care s-ar putea constata că norma procesual penală este lovită de un viciu de neconstituționalitate. Așa încât, Curtea constată că, în speță, este incidentă o a doua cauză de inadmisibilitate, și anume lipsa condiției interesului în invocarea excepției de neconstituționalitate, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității normelor procesual penale criticate. Cu alte cuvinte, eventuala admitere a prezentei excepții de neconstituționalitate nu ar produce niciun efect în cauză, de vreme ce prin procesul-verbal de constatare a contravenției silvice s-a dispus aplicarea, în ceea ce o privește pe autoare, a nivelului maxim al amenzii contravenționale prevăzute pentru persoanele fizice, iar nu amenda majorată de 5 ori a nivelului minim/maxim al amenzii prevăzute pentru persoanele fizice, astfel cum dispune art. 23 din Legea nr. 171/2010.

35.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, excepție ridicată de Societatea Nord Est Parteners - S.R.L. în Dosarul nr. 37.121/245/2016 al Judecătoriei Iași - Secția civilă.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași autoare în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Iași - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu