referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă
Dosar nr. 121/1/2024
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Elena Popoiag | - președintele delegat al Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele delegat al Secției a II-a civile |
| Ionel Barbă | - președintele delegat al Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Gheorghe Liviu Zidaru | - judecător la Secția I civilă |
| Mihai Andrei Negoescu-Gândac | - judecător la Secția I civilă |
| Adina Georgeta Nicolae | - judecător la Secția I civilă |
| Eugenia Pușcașiu | - judecător la Secția I civilă |
| Irina Alexandra Boldea | - judecător la Secția I civilă |
| Valentina Vrabie | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Roxana Popa | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Minodora Condoiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Mirela Polițeanu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Alina Nicoleta Ghica-Velescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Decebal Constantin Vlad | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Daniel Gheorghe Severin | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Vasile Bîcu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Alina Pohrib | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 121/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 25.360/302/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.
Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Tribunalul București - Secția a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 15 noiembrie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 25.360/302/2019, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Interpretarea dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, respectiv dacă termenul de perimare a executării silite curge de la data cererii de suspendare a executării silite formulate de creditor sau de la data solicitării scrise a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite, anterioară cererii de suspendare a executării silite.
Codul de procedură civilă:
Articolul 697
(1)În cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept.
(2)În caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la încetarea suspendării. Termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului.
Prin Contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București cu nr. 25.360/302/2019, contestatorii au solicitat anularea actelor de executare silită efectuate în cadrul Dosarului de executare nr. xxx/2015, ca urmare a perimării executării silite, în temeiul art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la faptul că la data de 5 noiembrie 2018 s-a dispus suspendarea executării silite imobiliare la cererea creditorului urmăritor.
Prin Sentința civilă nr. 5.316 din 25 septembrie 2020, Judecătoria Sectorului 5 București a respins contestația, ca neîntemeiată, apreciind că, în raport cu dispozițiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a interveni perimarea, petenții nefăcând dovada faptului că a existat o solicitare scrisă a executorului judecătoresc, adresată creditoarei intimate, în sensul îndeplinirii unui act sau demers necesar executării, împrejurare față de care a constatat că termenul de perimare nu a început să curgă. Instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, care prevăd că termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, prin ipoteză, incidența acestor norme presupune în mod necesar să fi început să curgă termenul de perimare, or, câtă vreme nu a existat nicio solicitare scrisă din partea executorului judecătoresc adresată creditoarei, în sensul îndeplinirii unui act sau demers necesar executării, termenul de perimare nu a început să curgă, astfel că nu se poate pune nici problema suspendării lui.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel unul dintre contestatori, susținând că ipoteza prevăzută de art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă reprezintă un caz particular de perimare, interpretarea acestor dispoziții urmând a fi făcută în conformitate cu principiul actus interpretandus est potius valeam quam ut pereat, astfel încât, în perioada în care executarea silită este suspendată la cererea creditorului, executorul judecătoresc este împiedicat să efectueze acte de executare și să solicite creditorului efectuarea vreunui demers sau act necesar executării, cu atât mai mult cu cât voința creditorului apare ca fiind manifestată expres prin cererea de suspendare. Dacă regula generală este că, ori de câte ori se suspendă executarea silită pentru alte cauze decât la solicitarea creditorului, se suspendă și termenul de perimare, excepția de la regulă apare în acele situații în care suspendarea executării silite este solicitată de creditor, ocazie cu care termenul de perimare nu se suspendă. În aceste condiții, apelantul a considerat că este eronată interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, întrucât alin. (2) nu condiționează curgerea termenului de perimare a executării silite, cât timp aceasta este suspendată la cererea creditorului, de solicitarea scrisă adresată acestuia de executorul judecătoresc în sensul îndeplinirii unui act sau demers necesar executării, fiind evidentă excepția de la regula generală.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat, și menținerea dispozițiilor sentinței ca fiind legale și temeinice.
Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că Dosarul nr. 25.360/302/2019 are ca obiect o contestație la executare și se află în curs de judecare în apel, pe rolul Secției a V-a civile din cadrul Tribunalului București.
Cauza urmează a fi soluționată în ultimă instanță, deoarece, în materia în care a fost declanșată această procedură judiciară (executare silită), hotărârea pronunțată de prima instanță este supusă numai apelului, potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel încât decizia pronunțată de tribunal va fi definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din același cod. De asemenea, cauza se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să o soluționeze potrivit prevederilor art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.
Tribunalul a apreciat că este întrunită și condiția privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât, în soluționarea apelului, trebuie să răspundă motivului de apel referitor la interpretarea dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, context în care urmează să analizeze chestiunea de drept sesizată.
Instanța de trimitere a considerat că este îndeplinită și condiția privind dificultatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, întrucât există două posibile interpretări ale dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, evidențiind în acest sens opiniile exprimate în cauză de către părțile din proces, precum și opiniile care s-au conturat în cadrul întâlnirii președinților secțiilor civile ale curților de apel și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a avut loc în perioada 26-27 iunie 2023 la București, unde a fost dezbătută această problemă de drept.
Astfel, instanța de sesizare a arătat că, în cauză, intimata susține că pentru a interveni perimarea este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor rezultate din cuprinsul dispozițiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul ca executorul judecătoresc să fi solicitat creditorului, în scris, să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, iar creditorul, din culpa sa, să nu fi îndeplinit acel act sau demers în termen de 6 luni.
În ceea ce privește aplicabilitatea alin. (2) al art. 697 din Codul de procedură civilă, intimata apreciază că acest text legal nu este incident, întrucât termenul de perimare în cazul executării silite a imobilelor nu a început să curgă pentru că nu a existat nicio solicitare scrisă din partea executorului judecătoresc adresată creditoarei în sensul îndeplinirii unui act sau demers necesar executării, împrejurare față de care nu se poate pune nici problema suspendării termenului de perimare.
Se susține, astfel, că nu se poate reține legătura între suspendarea executării silite la cererea creditoarei și dispozițiile art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă care prevăd această ipoteză, în sensul că, dacă anterior unei suspendări a început să curgă termenul de perimare, acesta nu se suspendă.
Pe de altă parte, apelantul contestator apreciază că art. 697 din Codul de procedură civilă reglementează un caz particular de perimare a executării silite, în care curgerea termenului nu este condiționată de existența unei solicitări anterioare a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite.
Analizând textul supus interpretării, instanța de sesizare a arătat că, în reglementarea anterioară, art. 389 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea următoarele: „Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept și orice parte interesată poate cere desființarea ei.
În caz de suspendarea executării, termenul de perimare curge de la încetarea suspendării.“
Prima ipoteză a alin. (2) al art. 697 din Codul de procedură civilă este identică cu cea din art. 389 din Codul de procedură civilă din 1865, ceea ce ar conduce la concluzia că alin. (2) reglementează o ipoteză distinctă de perimare a executării silite, fără a fi condiționată de cea statuată la alin. (1), având în vedere că în vechea reglementare nu exista o astfel de condiționare între cele două alineate.
Pe de altă parte, art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă face referire la faptul că termenul de perimare nu se suspendă, ceea ce presupune că acest termen ar fi început să curgă anterior, aspect ce ar indica o trimitere spre ipoteza de la alin. (1), singura care face vorbire despre situația în care curge termenul de perimare.
Instanța de trimitere a arătat că, în urma dezbaterii problemei de drept vizând interpretarea dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă în cadrul întâlnirii președinților secțiilor civile ale curților de apel și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a avut loc în perioada 26-27 iunie 2023 la București, s-au conturat două opinii.
Opinia majoritară a fost în sensul că perimarea executării silite operează dacă executorul judecătoresc a solicitat creditorului, în scris, îndeplinirea unui act sau demers necesar executării silite, a trecut un termen de 6 luni fără ca acesta să fi îndeplinit actul sau demersul necesar executării silite ce a fost solicitat, iar creditorul a fost în culpă, condiții ce se impune a fi îndeplinite și în situația în care executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului urmăritor sau, deși nu s-a dispus suspendarea executării silite, nu s-au mai realizat acte de executare la cererea creditorului.
În opinia minoritară s-a apreciat că termenul de perimare începe să curgă de la data suspendării executării silite la cererea creditorului, independent de solicitarea scrisă a executorului judecătoresc spre a îndeplini un act sau demers necesar executării silite. În susținerea acestei opinii s-a arătat că alin. (1) și (2) ale art. 697 din Codul de procedură civilă reprezintă ipoteze autonome de perimare a executării silite, de esența perimării fiind, în ambele ipoteze, lăsarea în nelucrare, desistarea imputabilă creditorului. S-a apreciat că, în ipoteza în care executarea silită este suspendată la alegerea creditorului, nu există o rațiune pentru care să se mai solicite creditorului de către executorul judecătoresc îndeplinirea unui act sau demers necesar executării silite, astfel încât, în cazul neîndeplinirii lui în termen de 6 luni, să înceapă să curgă termenul de perimare. În ipoteza autonomă stabilită de art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă, perimarea executării silite urmează să intervină în termen de 6 luni de la data suspendării executării silite dispuse la cererea creditorului. În ceea ce privește dispoziția art. 697 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că aceasta are în vedere alte cazuri de suspendare decât cererea creditorului, pe durata suspendării neimputabile creditorului termenul de perimare fiind suspendat. Dimpotrivă, pe durata în care executarea silită este suspendată la cererea creditorului, termenul de perimare nu este suspendat [art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă].
În contextul celor enunțate, instanța de sesizare a considerat că textul de lege nu este suficient de clar în a statua în sensul că teza a doua a alin. (2) trebuie corelată cu alin. (1) al art. 697 din Codul de procedură civilă, iar, în situația în care cele două alineate statuează două ipoteze diferite în care intervine perimarea executării silite, sintagma „termenul de perimare nu se suspendă“ este improprie, ceea ce se dorește a se exprima fiind faptul că termenul începe să curgă, fiind necesară, astfel, o interpretare a instanței supreme pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept.
Referitor la condiția noutății chestiunii de drept, instanța de trimitere a reținut că, potrivit celor statuate în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție formată în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, aceasta este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, ci și în situația unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice.
În ambele cazuri este necesar să nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare a normei vizate de chestiunea de drept, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenței spre o anumită interpretare a dispozițiilor legale analizate și existența unei practici judiciare a instanțelor naționale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.
Prin urmare, în opinia instanței de trimitere, nu prezintă relevanță că reglementarea art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă este mai veche, întrucât instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent asupra problemelor de drept menționate, devenind actuală aplicarea normelor juridice.
Instanța de sesizare a arătat că nu s-a conturat o orientare certă și consistentă a practicii judiciare către o anumită interpretare și aplicare a normei din perspectiva chestiunii de drept în discuție, astfel că se poate vorbi despre o practică judiciară în curs de formare, ce justifică declanșarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Deși intimata a invocat existența unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești pronunțate în litigii identice sau similare cu cel care face obiectul prezentei cauze, aceste hotărâri judecătorești nu au fost depuse la dosar și nici nu au fost identificate de completul de judecată în urma verificărilor efectuate.
Prin urmare, s-a apreciat că este întrunită și cerința de admisibilitate privind noutatea, reținându-se totodată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept și nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare având ca obiect această problemă de drept.
Apelantul contestator a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea chestiunii de drept vizând interpretarea dispozițiilor art. 697 din Codul de procedură civilă.
Asupra dezlegării chestiunii de drept, a apreciat că textul de lege analizat reglementează un caz particular de perimare a executării silite, curgerea termenului de perimare nefiind condiționată de existența unei solicitări anterioare a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite.
Intimata a considerat că nu este îndeplinită condiția care vizează caracterul noutății chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită.
Pe fondul chestiunii de drept, intimata a susținut că, pentru a interveni perimarea, este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor rezultate din cuprinsul dispozițiilor alin. (1) al art. 697 din Codul de procedură civilă, respectiv ca executorul judecătoresc să fi solicitat creditorului, în scris, să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, iar creditorul, din culpa sa, să nu fi îndeplinit acel act sau demers în termen de 6 luni.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere.
În opinia completului de judecată care a formulat sesizarea, textul de lege supus interpretării nu este suficient de clar, aplicarea sancțiunii perimării executării silite fiind justificată în situația în care creditorul solicită suspendarea executării silite, iar ulterior nu formulează niciun demers pentru reluarea acesteia, perimarea având ca funcție tocmai sancționarea pasivității creditorului. Cu toate acestea, exprimarea textului în sensul că termenul de perimare nu se suspendă induce ideea că această ipoteză de excepție este incidentă în situația în care termenul a început să curgă anterior, fiind astfel necesară o interpretare a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Din răspunsurile transmise de instanțele naționale la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție au rezultat următoarele aspecte cu privire la chestiunea de drept sesizată:
Într-o opinie majoritară s-a apreciat că dispozițiile art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că termenul de perimare a executării silite curge de la data solicitării scrise a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite, anterioară cererii de suspendare a executării silite.
În argumentarea acestei orientări s-a arătat că reglementarea instituției perimării executării silite impune ca premisă esențială a curgerii termenului de perimare existența unei solicitări scrise din partea executorului judecătoresc, adresată creditorului, în vederea efectuării unui act sau demers necesar executării silite.
Potrivit dispozițiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, spre deosebire de vechea reglementare, în care termenul de perimare începea să curgă de la ultimul act de executare efectuat, în prezent, termenul de perimare de 6 luni începe să curgă de la data comunicării scrise a executorului judecătoresc adresate creditorului pentru a efectua sau a îndeplini un act sau un demers solicitat.
Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă două condiții esențiale, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a acestora pentru a opera perimarea executării silite, respectiv, pe de o parte, existența unei solicitări exprese și scrise a executorului judecătoresc adresate creditorului pentru a îndeplini un act sau demers necesar executării silite, iar, pe de altă parte, culpa creditorului în neîndeplinirea acelui act sau demers în termen de 6 luni.
Prevederile art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă reglementează ipoteza curgerii termenului de perimare în situația suspendării voluntare a executării silite, precum și efectul acesteia, care nu influențează termenul de perimare. Astfel, s-a apreciat că alin. (2) al acestui articol nu poate fi disociat de alin. (1), deoarece are în vedere un termen de perimare în curs.
Prin urmare, dispozițiile art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu instituie un nou caz în care poate interveni perimarea executării silite, deoarece condițiile ce rezultă din alin. (1) al aceluiași articol se impun a fi îndeplinite și în situația în care executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului urmăritor. Or, față de acest aspect, distincția pe care o face legiuitorul în cele două teze ale alin. (2) al art. 697 din Codul de procedură civilă privește efectele diferite pe care le are asupra curgerii termenului de perimare suspendarea dispusă la cererea creditorului, față de o suspendare dispusă din alte motive. Astfel, la analiza unei cereri vizând perimarea executării silite, dispozițiile art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate coroborat cu cele ale alin. (1) al aceluiași articol.
Într-o opinie minoritară s-a considerat că dispozițiile art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că termenul de perimare a executării silite curge de la data cererii de suspendare a executării silite formulate de creditor și constituie un caz particular de perimare, fiind independent de dispozițiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă. De esența acestui caz particular este însăși voința creditorului manifestată expres prin formularea cererii de suspendare a executării silite.
Or, în perioada în care executarea silită este suspendată la cererea creditorului, executorul judecătoresc este împiedicat să efectueze acte de executare și să solicite creditorului efectuarea vreunui demers necesar. Deci, într-o atare situație, ori de câte ori executarea va face obiectul suspendării pentru alte motive decât cererea creditorului, în mod corelativ se va suspenda și termenul de perimare. Atunci când creditorul, în baza dreptului său de dispoziție, solicită suspendarea executării silite conform art. 701 alin. (2) din Codul de procedură civilă, termenul de perimare va curge, pentru că legiuitorul, în mod judicios, a considerat că suspendarea cerută de creditorul urmăritor se suprapune cu lăsarea în nelucrare a executării, din motive imputabile acestuia din urmă.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 416 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 2 noiembrie 2016; Decizia nr. 704 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018; Decizia nr. 169 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 20 august 2018; Decizia nr. 235 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 20 august 2018; Decizia nr. 153 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019; Decizia nr. 409 din 22 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 13 februarie 2023.
Prin considerentele deciziilor sus-menționate, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că dispoziția legală criticată reglementează perimarea executării silite în cazul în care se reține culpa creditorului care, deși i s-a solicitat în scris de către executorul judecătoresc, a lăsat să treacă un termen de 6 luni fără să îndeplinească actul sau demersul necesar executării silite solicitat de executor. Termenul în care operează perimarea este tot de 6 luni, la fel ca în reglementarea cuprinsă în art. 389 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, însă, potrivit art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nu mai curge de la data ultimului act de executare efectuat, ci de la data la care executorul a comunicat în scris creditorului solicitarea îndeplinirii unui act sau a efectuării unui demers necesar executării silite. Vechea lege procesual civilă nu prevedea cerința ca actul sau demersul să fie solicitat în scris de către executorul judecătoresc. Rațiunea avută în vedere la edictarea normei criticate a fost aceea de a-l determina pe creditor să depună toate diligențele necesare pentru valorificarea drepturilor dobândite prin titlul executoriu obținut. Stabilirea noilor condiții în care intervine perimarea executării silite este în concordanță cu rolul activ al executorului judecătoresc în cadrul executării silite, consacrat în mod expres prin art. 627 din Codul de procedură civilă. Prin reglementarea legală criticată, intervenția perimării executării silite este circumstanțiată la atitudinea creditorului, care, prin neîndeplinirea obligațiilor solicitate în scris de către executorul judecătoresc, lasă executarea silită în nelucrare timp de șase luni. Termenul de perimare începe să curgă din momentul formulării solicitării de către executorul judecătoresc.
În procedurile de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii ce prezintă relevanță în dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări.
Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, așa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al declanșării acestei proceduri.
Astfel, conform dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“
Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.“
Din analiza dispozițiilor legale mai sus evocate rezultă că deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiții:
–existența unei cauze aflate în curs de judecată;
–cauza să fie soluționată în ultimă instanță;
–cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a curții de apel sau a tribunalului învestit să soluționeze cauza;
–soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;
–chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;
–Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerințele legale mai sus enunțate se verifică.
Astfel, se constată că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, învestit cu soluționarea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 5.316 din 25 septembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 25.360/302/2019, tribunalul având competența de a judeca acest litigiu în ultimă instanță, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acțiunea, hotărârile pronunțate sunt supuse exclusiv apelului, așa cum prevede în mod expres art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, decizia fiind, astfel, definitivă, în raport cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.
Sunt îndeplinite, așadar, condițiile referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată, în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să judece litigiul în ultimă instanță.
Se constată, totodată, că, în raport cu obiectul litigiului, cu soluția primei instanțe și cu criticile formulate în apel, este îndeplinită și condiția referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept pentru soluționarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între aceasta și rezolvarea litigiului rezultând din împrejurarea că, în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită, instanța de trimitere trebuie să răspundă unui motiv concret de apel referitor la interpretarea dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă.
În acest sens, în cuprinsul încheierii de sesizare, instanța de trimitere a subliniat faptul că una dintre criticile deduse judecății în apel vizează in terminis modul de interpretare a textului legal menționat, instanța fiind chemată, în soluționarea apelului, să statueze asupra acestui aspect care a constituit fundamentul soluției de respingere a contestației la executare adoptate de prima instanță.
Din această perspectivă, fără a interesa care sunt celelalte critici dezvoltate în apel și fără a aprecia asupra ponderii acestui motiv de apel în economia soluției ce urmează a fi pronunțată, se constată că, la nivel strict formal, dezlegarea ce se solicită în cauză are efect direct asupra apelului, întrucât vizează o dispoziție legală esențială pe care s-a întemeiat soluția primei instanțe.
Totodată, din verificările efectuate rezultă că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunțate și să nu fie învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.
Condiția referitoare la noutatea chestiunii de drept nu este însă îndeplinită, astfel că nu este posibilă declanșarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea problemă de drept.
În absența unei definiții legale a noțiunii de „noutate“ și a unor criterii legale de determinare a conținutului său, verificarea acestei condiții ține de aprecierea completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a hotărât în mod constant în jurisprudența sa, relevante în acest sens fiind Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.
În egală măsură, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementari mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, iar textele de lege supuse interpretării suscită recent în fața instanțelor de judecată o dificultate a aplicării acestora și creează premisele apariției unei practici neunitare la nivel național.
Așadar, indiferent că este vorba despre o reglementare legislativă nou-intrată în vigoare sau despre una mai veche, esențial este ca problema de drept care face obiectul sesizării să fie susceptibilă de a genera în viitor o practică neunitară. Pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma interpretării dispozițiilor legale, concretizată într-o practică judiciară consacrată, fie chiar și neunitară, însă substanțială, caracterul de noutate se pierde, opiniile jurisprudențiale izolate ori cele pur subiective ale părților nefiind în măsură să justifice declanșarea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.
Prin urmare, depășirea unei jurisprudențe incipiente, în curs de formare, și conturarea unei practici judiciare în legătură cu problema de drept supusă unei interpretări de principiu conduc la concluzia caracterului inadmisibil al sesizării, întrucât scopul unei hotărâri prealabile, acela de a preîntâmpina o practică neunitară, nu mai poate fi atins.
În acești parametri de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept, se constată că dispozițiile legale a căror interpretare a determinat formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul Codului de procedură civilă, act normativ intrat în vigoare cu 11 ani în urmă, respectiv, la data de 15 februarie 2013. Chiar dacă, ulterior intrării sale în vigoare, acest act normativ a suferit și alte completări, modificări și rectificări, norma a cărei interpretare se solicită, art. 697 alin. (2) teza a doua, a fost introdusă și a devenit activă, în forma actuală, încă din anul 2013, astfel că nu poate fi considerată ca având caracter de noutate.
Pe de altă parte, norma în discuție nu a fost recent modificată sau completată, astfel încât nu poate fi vorba nici despre necesitatea unei eventuale reevaluări și interpretări a acesteia, într-un context legislativ diferit.
Cât privește aplicarea frecventă a acestei norme juridice sau dificultatea aplicării ei în prezent, verificările efectuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție la nivelul celor 15 curți de apel din țară pun în evidență faptul că există deja cristalizată o jurisprudență în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă, materializată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă că aspectele problematizate prin actul de sesizare au fost rezolvate, până în acest moment, într-o manieră unitară, fiind identificate doar două hotărâri judecătorești în care a fost adoptată o soluție divergentă.
Din examinarea hotărârilor judecătorești transmise de curțile de apel rezultă că, printr-o interpretare literală, sistematică și gramaticală adecvată a textului art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, corelat cu dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol, instanțele au considerat, într-o majoritate covârșitoare, că, și în ipoteza în care executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului, termenul de perimare a executării silite curge de la data solicitării scrise a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite, anterioară cererii de suspendare, întrucât, spre deosebire de vechea lege procesual civilă (art. 389 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865), potrivit căreia termenul de perimare începea să curgă de la ultimul act de executare efectuat, reglementarea actuală a instituției perimării executării silite impune, ca premisă esențială a curgerii termenului de perimare, existența unei solicitări scrise din partea executorului judecătoresc, adresată creditorului, în vederea efectuării unui act sau demers necesar executării silite, condiție ce rezultă explicit din conținutul art. 697 alin. (1) din Codul procedură civilă.
Instanțele au reținut că dispozițiile alin. (2) al art. 697 din Codul de procedură civilă nu instituie un caz particular de perimare, ci reglementează curgerea termenului de perimare în situația în care a intervenit suspendarea executării silite, cele două teze ale textului legal făcând distincția între efectele diferite pe care suspendarea le are asupra curgerii termenului de perimare, după cum este vorba despre o suspendare dispusă la cererea creditorului, respectiv o suspendare dispusă din alte motive, astfel că prevederile alin. (2) nu pot fi disociate de prevederile alin. (1), ci trebuie interpretate coroborat, ceea ce înseamnă că, și în ipoteza în care a intervenit suspendarea executării silite, pentru a opera perimarea este necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ca executorul judecătoresc să fi solicitat în scris creditorului îndeplinirea unui act sau a unui demers necesar executării silite, să fi trecut 6 luni fără ca acesta din urmă să fi îndeplinit actul sau demersul respectiv, iar creditorul să fi fost în culpă.
Instanțele au considerat că este relevantă chiar modalitatea de redactare a art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, care, referindu-se la faptul că termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului, presupune prin ipoteză existența unui termen care a început să curgă, suspendarea fiind un incident ce apare în derularea unui termen. Or, termenul nu poate să înceapă să curgă decât în condițiile alin. (1) al art. 697 din Codul de procedură civilă, respectiv odată cu solicitarea adresată de către executor creditorului.
Totodată, și opiniile exprimate la nivel teoretic de către judecătorii din cadrul instanțelor care au înaintat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuție sunt orientate, într-o pondere covârșitoare, către soluția adoptată în practica judiciară, ceea ce permite concluzia că nu doar la nivel jurisprudențial, ci și la nivel teoretic, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul.
În aceste circumstanțe, reținând că practica judiciară este deja bine conturată, hotărârile judecătorești transmise de instanțele naționale relevând existența unei opinii cvasiunanime în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, se constată că, în cazul prezentei sesizări, condiția noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, astfel încât nu se justifică sesizarea instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Opinia teoretică minoritară, precum și soluțiile divergente adoptate în două hotărâri ale unor judecătorii aflate în circumscripția aceluiași tribunal nu pot justifica intervenția preventivă a instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare, câtă vreme chestiunea de drept ce face obiectul întrebării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost tranșată de instanțele învestite cu soluționarea acestui tip de litigii, iar din practica judiciară decelată în legătură cu această problemă de drept nu au rezultat dificultăți de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă.
A aprecia altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se afle în situația de a se pronunța asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, a infirma anumite interpretări jurisprudențiale deja existente, dintre care una evident consolidată prin pronunțarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești.
Or, prin această abordare s-ar ajunge la nesocotirea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la rațiunea și condițiile pronunțării unei hotărâri prealabile, dispoziții prin care legiuitorul a stabilit în mod clar că mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă nu poate fi folosit decât în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept, scop care, în cazul prezentei sesizări, nu mai poate fi atins, întrucât, pe de o parte, stadiul practicii incipiente, în curs de formare, a fost depășit, iar, pe de altă parte, jurisprudența ce s-a cristalizat în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării este aproape unitară, aceasta reflectând aceeași modalitate de interpretare a normei legale aplicabile, în situații similare.
De altfel, chestiunea de drept care face obiectul sesizării nu îndeplinește nici cerința esențială de a fi o reală și veritabilă problemă de drept, născută dintr-un text legal incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, câtă vreme rezolvarea ei presupune doar realizarea unui raționament judiciar simplu, relaționarea textului de lege în discuție cu prevederile primului alineat al aceluiași articol, cu consecința stabilirii sensului voinței legiuitorului exprimate în norma de drept supusă interpretării, aspect reținut, ca atare, chiar de către instanța de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare.
Astfel, analiza de conținut a întrebării prealabile relevă faptul că instanța de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, aceasta reținând în mod explicit că, făcând referire la faptul că termenul de perimare nu se suspendă, înseamnă că textul are în vedere că termenul a început să curgă anterior, ceea ce indică o trimitere către ipoteza de la alin. (1) al aceluiași articol. Cu toate acestea, instanța de sesizare consideră că, date fiind modalitățile diferite în care norma de drept ar putea fi interpretată, așa cum rezultă ele din susținerile părților din proces și din opiniile teoretice exprimate în cadrul unei întâlniri de practică neunitară a judecătorilor, opinii pe larg prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare, ar fi necesară interpretarea textului legal de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât acesta „nu este suficient de clar în a statua în sensul că teza a doua a alin. (2) trebuie corelată cu alin. (1)“, apreciind, totodată, că sintagma „termenul de perimare nu se suspendă“ este improprie dacă ceea ce s-a dorit a se exprima este faptul că termenul a început să curgă anterior.
Prin urmare, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei nu se confruntă cu o reală problemă de interpretare a normei de drept în discuție, ci, expunând cu claritate propriul raționament juridic cu privire la aceasta, remarcă divergența de opinii exprimată la nivel teoretic în legătură cu modul de interpretare a normei în discuție, solicitând instanței supreme confirmarea raționamentului său prin pronunțarea unei hotărâri de principiu care să indice în mod explicit că cele două alineate ale art. 697 din Codul de procedură civilă trebuie interpretate coroborat și că, folosind sintagma „termenul de perimare nu se suspendă“, textul are în vedere un termen care a început să curgă anterior, fiind, deci, în curs.
Însă simpla împrejurare că în legătură cu modul de interpretare a textului legal în discuție există două opinii nu este de natură a demonstra, doar prin ea însăși, dificultatea acestei operațiuni logico-juridice și nu justifică declanșarea mecanismului procedural reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă.
În lipsa unei dificultăți reale, interpretarea și aplicarea legii, în circumstanțele specifice fiecărei cauze, sunt competențe care aparțin în exclusivitate instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, iar nu instanței supreme, sesizată în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Cu alte cuvinte, raționamentul judiciar aparține judecătorului cauzei și impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice și de apreciere a situațiilor de fapt concrete, această operațiune neputând fi atribuită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (a se vedea în acest sens Decizia nr. 48 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2019).
Intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile poate fi îngăduită numai atunci când în mod real o chestiune de drept, determinantă pentru soluționarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind suficient de clară, prin raportare la dispozițiile legale din care derivă sau în care este cuprinsă, generând dificultăți veritabile de înțelegere a sensului său și având, din acest motiv, vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară.
Or, problema de drept ce face obiectul sesizării de față își găsește rezolvarea facilă prin aplicarea unor instrumente juridice uzuale, aceasta presupunând, în esență, așa cum însăși instanța de trimitere a arătat, interpretarea gramaticală și sistematică a textului legal în discuție, în scopul stabilirii sensului noțiunilor folosite de legiuitor, precum și al normei de drept în ansamblu, ținând cont de înțelesul obișnuit al termenilor utilizați și corelând prevederile celor două alineate ale art. 697 din Codul de procedură civilă, ceea ce reprezintă o chestiune obișnuită cu care se confruntă în mod permanent instanțele judecătorești și care, raportat la elementele concrete ale cauzei de față, nu prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat deja, practica judiciară dezvoltată în legătură cu această problemă de drept este uniformă (cu excepția a două hotărâri judecătorești), reflectând aceeași modalitate de interpretare a normei de drept în discuție, aspect de natură a conduce, o dată în plus, la concluzia lipsei de dificultate a operațiunii de interpretare și de aplicare a textului art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă și, implicit, la concluzia că problema de drept invocată nu este una reală, care să necesite declanșarea procedurii hotărârii prealabile.
Prezintă relevanță, în sensul acestei concluzii, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existența unei „chestiuni de drept“, este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“ (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 și 42).
Raportat la aceste statuări și la aspectele anterior prezentate, nu se verifică, în cauză, caracterul real și veritabil al chestiunii de drept evocate, din cuprinsul actului de sesizare nerezultând dificultatea interpretării normei de drept în discuție, ci doar nevoia instanței de trimitere de confirmare sau de infirmare a uneia dintre cele două modalități de interpretare exprimate la nivel teoretic și preluate de părțile din proces, ceea ce nu poate justifica intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.
În concluzie, reținând că mecanismul de unificare a practicii judiciare constând în pronunțarea unei hotărâri prealabile nu poate fi valorificat decât în condițiile restrictive și cumulative de admisibilitate reglementate de art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă și că, în cazul prezentei sesizări, două dintre aceste condiții, respectiv cele referitoare la noutatea și la dificultatea chestiunii de drept, nu sunt îndeplinite, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 25.360/302/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Interpretarea dispozițiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, respectiv dacă termenul de perimare a executării silite curge de la data cererii de suspendare a executării silite formulate de creditor sau de la data solicitării scrise a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite, anterioară cererii de suspendare a executării silite.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2024.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Repana
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
