Decizie nr. 221 din 9 martie 2010

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Simona Ricu - procuror

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (3) lit. g) teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi ale art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Uniunea Colegiilor Consilierilor Juridici din România şi de colegiile consilierilor juridici din Bucureşti, Alba, Arad, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Brăila, Braşov, Buzău, Călăraşi, Caraş-Severin, Cluj, Covasna, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Harghita, Hunedoara, Iaşi, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiş, Vâlcea, Vaslui şi Vrancea în Dosarul nr. 2.452/4/2008 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă.

La apelul nominal răspund autorii excepţiei, prin avocat Dorin Andronic, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, precum şi Colegiul Consilierilor Juridici Bacău, prin consilier juridic Vasile Ghigea, cu împuternicire de reprezentare juridică depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepţiei. În esenţă, acesta susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) lit. g) teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, funcţionarul public poate reprezenta în justiţie interesele unei instituţii sau autorităţi publice, ceea ce însă, conform prevederilor Legii nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, constituie atributul exclusiv al profesiei de consilier juridic. Această profesie este autonomă, independentă, liberală şi de sine stătătoare, caracterizându-se, în esenţă, prin aceleaşi trăsături ca şi activitatea avocaţială, astfel că nu poate fi asimilată funcţiei publice. De aceea, se arată că este neconstituţională sintagma referitoare la consilierul juridic potrivit căreia acesta este "numit în funcţie", cuprinsă la art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003. Legea nr. 188/1999 face imposibilă aplicarea prevederilor Legii nr. 514/2003 şi, în plus, favorizează, sub aspectul condiţiilor de acces, de vechime şi de promovare în cadrul profesiei, funcţionarii publici care exercită atribuţiile specifice consilierului juridic. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, se susţine că acestea îngrădesc independenţa judecătorilor, care trebuie să se supună nu legii, ci unei soluţii pronunţate, în cadrul soluţionării recursului în interesul legii, de un alt judecător. Ca atare, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi depune concluzii scrise.

Reprezentantul Colegiului Consilierilor Juridici Bacău, având cuvântul pentru susţinerea excepţiei, achiesează la cele menţionate de antevorbitorul său şi precizează, în plus, faptul că prevederile art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă aduc atingere principiului separaţiei puterilor în stat, precum şi principiului supremaţiei Constituţiei şi al obligaţiei respectării legilor. Arată că efectul textului legal criticat îl constituie crearea unui alt izvor de drept de către un complet de judecată, în funcţie de modalitatea în care procurorul general al României interpretează textul legal examinat, deşi acesta nu are calitatea de parte în proces decât în foarte puţine cazuri. Ca atare, sintagma "dezlegarea (...) este obligatorie" ar trebui schimbată, astfel ca aceste soluţii să devină "orientative". Pentru cele arătate, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Ministerul Public pune concluzii de respingere a excepţiei, având în vedere că asupra textelor de lege criticate Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa, iar elementele noi prezentate de autorii excepţiei nu au natura de a modifica soluţiile de respingere pronunţate în precedent. De altfel, excepţia de neconstituţionalitate are caracter de inadmisibilitate, deoarece Curtea Constituţională nu are competenţe în materia abrogării unui text legal, a soluţionării unui pretins conflict al legilor în timp şi nici nu poate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 26 iunie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2.452/4/2008, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) lit. g) teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi ale art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Uniunea Colegiilor Consilierilor Juridici din România şi de colegiile consilierilor juridici din Bucureşti, Alba, Arad, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Brăila, Braşov, Buzău, Călăraşi, Caraş-Severin, Cluj, Covasna, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Harghita, Hunedoara, Iaşi, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiş, Vâlcea, Vaslui şi Vrancea într-o cauză având ca obiect o acţiune în constatare şi obligaţia de a face.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, următoarele:

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi ale art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic contravin prevederilor art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1) şi ale art. 16 alin. (2) din Constituţie, deoarece, prin neclaritatea, insuficienţa şi imprecizia redactării, generează confuzii la nivelul tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, în sensul că s-a perpetuat exercitarea atributelor exclusive de reprezentare juridică ale unei noi profesii cea de consilier juridic, reglementată distinct prin Legea nr. 514/2003 şi Statutul profesiei de consilier juridic - de către funcţionarii publici prevăzuţi în Legea nr. 188/1999. Or, funcţia publică implică exercitarea puterii administrative ca atribut al puterii executive, pe când profesia de consilier juridic este o profesie juridică reglementată distinct de funcţia publică, de sine stătătoare, de esenţa sa fiind activitatea juridică de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică, avizare pentru legalitate şi contrasemnare de acte juridice, deci o activitate profesională desfăşurată în regim de independenţă şi cu organizare proprie autonomă. Spre deosebire de vechea legislaţie în materie, activitatea de reprezentare juridică a statului, a autorităţilor publice centrale sau locale, a instituţiilor publice şi de interes public şi a tuturor persoanelor juridice de drept public şi de drept privat a devenit, odată cu adoptarea Legii nr. 514/2003, atributul exclusiv al profesiei de consilier juridic. Deşi Decretul nr. 143/1955 privitor la organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice a fost abrogat şi, ca atare, nu mai există posibilitatea numirii în funcţia de consilier juridic, textele de lege criticate perpetuează principiile unui act normativ abrogat, cu încălcarea normelor constituţionale invocate.

Dispoziţiile art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi cele ale art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă, în opinia autorilor excepţiei, principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul independenţei judecătorilor, potrivit căruia aceştia se supun numai legii. Se arată, în esenţă, că interpretarea generală a legii este atributul autorităţii legiuitoare, şi nu al puterii judecătoreşti şi cu atât mai puţin al puterii executive al cărei reprezentant este procurorul, în exercitarea atribuţiei sale conferite de art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă referitoare la solicitarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul ţării, aceasta să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele de judecată. Recursul în interesul legii, calificat drept cale extraordinară de atac, afectează principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la un proces echitabil, deoarece, pe de o parte, nu implică o judecată propriu-zisă, astfel că justiţiabililor li se aplică soluţii pronunţate în cauze în care nu au fost citaţi şi nu şi-au putut formula apărările, iar judecătorul nu se supune numai legii, de vreme ce soluţiile pronunţate de un alt judecător nu echivalează cu actul juridic ce emană de la Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării. Este indicată, în sensul neconstituţionalităţii textelor legale menţionate, Cauza Brumărescu împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procurorul general nu are posibilitatea legală de a introduce căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti soluţionate definitiv şi irevocabil.

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă consideră că textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Avocatul Poporului, în punctul său de vedere, apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. Dispoziţiile art. 2 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi ale art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic conţin, de pildă, definiţia "funcţiei publice" sau enunţarea activităţilor desfăşurate de funcţionarii publici, iar prin conţinutul lor nu aduc atingere principiilor constituţionale referitoare la supremaţia Constituţiei şi respectarea legii, la principiul universalităţii legii sau al egalităţii în drepturi. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 167/2008. Se mai arată că asupra aspectelor sesizate de autorul excepţiei în legătură cu instituţia recursului în interesul legii instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, de exemplu prin deciziile nr. 93/2000 şi nr. 600/2009, argumentele formulate pentru respingerea excepţiei cu acele ocazii fiind aplicabile şi în cauza de faţă.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 5 decembrie 2003, art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005, precum şi ale art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

Textele de lege criticate au următorul cuprins:

–Art. 2 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici: "(3) Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt următoarele: (...)

g)reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.";

–Art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic:

–Art. 2: "Consilierul juridic poate să fie numit în funcţie sau angajat în muncă, în condiţiile legii.";

–Art. 3 alin. (1): "(1) Consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului, potrivit funcţiei şi categoriei acesteia.";

–Art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă - Recursul în interesul legii: "Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.";

–Art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru:

a)judecarea recursurilor în interesul legii."

În opinia autorilor excepţiei, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la principiul separaţiei puterilor, respectiv la instituirea obligaţiei generale de respectare a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 15 alin. (1) care consacră principiul universalităţii, art. 16 alin. (2) potrivit căruia "Nimeni nu este mai presus de lege", art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, art. 126 - Instanţele judecătoreşti, art. 131 - Rolul Ministerului Public şi ale art. 132 - Statutul procurorilor. De asemenea, sunt invocate, sub aspectul dreptului la un proces echitabil şi al principiului securităţii raporturilor juridice, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi "art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale statului de drept".

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că textele de lege criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate.

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) lit. g) teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi ale art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic au fost examinate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1) şi ale art. 16 alin. (2) din Constituţie, control concretizat prin Decizia nr. 167 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 17 martie 2008. Curtea a reţinut, cu acel prilej, că motivele de neconstituţionalitate formulate, asemănătoare celor din prezenta cauză, "privesc necorelări de reglementare între două acte normative - Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici -, precum şi modul de aplicare a dispoziţiilor acestor legi. Or, constituţionalitatea unei dispoziţii de lege nu poate fi examinată prin raportare la o altă dispoziţie legală, ci, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, controlul se efectuează numai prin raportare la prevederile şi principiile Constituţiei. Aşadar, aspecte ca cele arătate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare". Dincolo de aceste precizări, Curtea a constatat că, "nici în sine, prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 15 alin. (1) sau ale art. 16 alin. (2) din Constituţie", deoarece acestea cuprind, pe de o parte, definiţia funcţiei publice şi, pe de altă parte, "enunţarea activităţilor desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, între care şi cea prevăzută în teza finală a lit. g) - criticate ca fiind neconstituţionale - şi anume «reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea». Din cuprinsul acestor dispoziţii nu rezultă încălcarea obligaţiei de a respecta Constituţia şi legile ţării şi nici nesocotirea prevederii constituţionale potrivit căreia «Nimeni nu este mai presus de lege». Curtea constată, de asemenea, că textul de lege criticat, care dispune, aşa cum s-a arătat, în legătură cu o categorie de personal - funcţionarul public, nu are incidenţă cu prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1) referitor la drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi de care beneficiază cetăţenii".

De asemenea, şi dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţând în acest sens Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009. În privinţa dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, Curtea, respingând excepţia, a reţinut că "reglementarea competenţei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, în scopul asigurării aplicării unitare a legii pe întregul teritoriu al României, dă expresie rolului constituţional al Ministerului Public, de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

Referitor la prevederile art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut prin decizia menţionată, dar şi prin Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, şi Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, că "interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. (...) Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii". Având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit, prin dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Întrucât în prezenta cauză au fost criticate aceleaşi dispoziţii de lege prin raportare la aceleaşi norme fundamentale şi au fost formulate critici asemănătoare celor analizate în deciziile menţionate, atât soluţiile, cât şi considerentele acolo reţinute îşi păstrează valabilitatea şi în dosarul de faţă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) lit. g) teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi ale art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Uniunea Colegiilor Consilierilor Juridici din România şi de colegiile consilierilor juridici din Bucureşti, Alba, Arad, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Brăila, Braşov, Buzău, Călăraşi, Caraş-Severin, Cluj, Covasna, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Harghita, Hunedoara, Iaşi, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiş, Vâlcea, Vaslui şi Vrancea în Dosarul nr. 2.452/4/2008 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 martie 2010.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

*

OPINIE SEPARATA

În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că prevederile art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitoare la recursul în interesul legii, sunt neconstituţionale, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie admisă.

Potrivit prevederilor art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe". Apreciem că acest caracter obligatoriu pe care îl are soluţia/dezlegarea dată problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării recursului în interesul legii, contravine prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii". În actuala redactare, prin depăşirea limitelor constituţionale, judecătorii trebuie să se supună atât legii, cât şi recursului în interesul legii, dezlegărilor date cu ocazia soluţionării acestuia. Cu toate acestea, recursul în interesul legii nu poate fi ridicat la nivelul legii, deoarece emană de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la puterea judecătorească, în caz contrar fiind încălcate şi prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale". În limitele prerogativelor constituţionale, aplicând legea, judecătorii realizează interpretarea juridică, la fiecare caz concret, în timp ce legiuitorul realizează interpretarea legală, doar concluziile acestuia putând fi ridicate la nivel normativ. Considerăm că în acelaşi sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, prin care s-au statuat următoarele: "În exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora".

Jurisprudenţa neunitară evidenţiază o anumită neconcordanţă existentă între textul normei şi conţinutul acesteia, neconcordanţă care, în procesul de interpretare, conduce la pronunţarea de soluţii diferite. În măsura în care nu se pune problema neconstituţionalităţii normei, prin lipsa de previzibilitate, devin incidente prevederile art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". În acest sens, credem că asigurarea interpretării unitare are semnificaţia luării măsurilor necesare pentru înţelegerea, interpretarea unitară a normei de către fiecare judecător, a literei şi spiritului acesteia, şi nu oferirea/impunerea unei anumite soluţii, interpretării într-un anumit sens. Judecătorul nu poate fi adus în situaţia unui executant docil, în raport cu dezlegarea dată în soluţionarea recursului în interesul legii. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite rolul instanţelor supreme "de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţă" (Cauza Zielinschi şi Pradal § Gonzalez ş.a., împotriva Franţei, 1999), însă nu se referă la posibilitatea impunerii anumitor soluţii.

Judecător

prof. univ. dr. Tudorel Toader