Decizie nr. 12 din 16 ianuarie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 alin. 10, precum şi a dispoziţiilor art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Gabriela Victoria Bîrsan şi Corneliu Bîrsan în Dosarul nr. 907/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 618D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei, domnul avocat Corneliu Liviu Popescu din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 770D/2013, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Caraş în Dosarul nr. 1.055/229/2013 al Judecătoriei Feteşti.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că în acest dosar autorul excepţiei Constantin Caraş a depus la dosar un document intitulat "completarea excepţiei de neconstituţionalitate", precum şi o cerere de acordare a unui nou termen de judecată în vederea pregătirii apărării.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor şi dă cuvântul părţilor prezente pentru a se pronunţa asupra cererilor prealabile.

Domnul avocat Corneliu Liviu Popescu arată că, necunoscând care sunt criticile în cealaltă cauză, nu poate pune concluzii cu privire la cererile formulate şi nici cu privire la conexarea dosarelor. Cu toate acestea, în măsura în care Curtea va considera oportună luarea măsurii conexării, solicită ca prin decizia ce se va pronunţa să se răspundă punctual la criticile formulate în numele autorilor excepţiei Victoria Gabriela Bîrsan şi Corneliu Bîrsan.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de acordare a unui nou termen de judecată, întrucât, de la data emiterii actului de sesizare a Curţii Constituţionale şi până în prezent, autorul excepţiei a avut la dispoziţie un timp suficient pentru pregătirea apărării. De asemenea, pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a cererii de extindere a temeiurilor excepţiei de neconstituţionalitate. În sfârşit, reprezentantul Ministerului Public nu se opune conexării celor două cauze.

Deliberând, Curtea respinge solicitarea autorului şi constată că extinderea temeiurilor excepţiei de neconstituţionalitate şi la alte texte din Legea fundamentală, faţă de cele cuprinse în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, nu poate fi reţinută. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...)", iar alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că "Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi (...)". Temeiurile excepţiei de neconstituţionalitate sunt, aşadar, cele precizate prin încheierea de sesizare a instanţei de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia, astfel că în faţa Curţii Constituţionale nu pot fi invocate alte temeiuri ale excepţiei decât cele stabilite prin încheierea de sesizare. O extindere a acestora de către instanţa de contencios constituţional ar echivala cu sesizarea din oficiu a Curţii Constituţionale, ceea ce depăşeşte cadrul legal stabilit de Legea nr. 47/1992. De altfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a stabilit că invocarea în faţa Curţii, în cadrul unei excepţii de neconstituţionalitate, a unui alt temei, care nu are nicio legătură cu cel invocat în sesizare şi nici nu este o dezvoltare a acestuia, are semnificaţia ridicării unei excepţii direct în faţa Curţii, eludându-se astfel prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi art. 29 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 658 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 26 iulie 2012).

Totodată, în ce priveşte cererea de acordare a unui nou termen de judecată formulată de autorul Constantin Caraş, Curtea, deliberând, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi art. 222 din Codul de procedură civilă, respinge cererea, deoarece de la data încheierii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, respectiv 6 noiembrie 2013, şi până în prezent autorul excepţiei a avut la dispoziţie un interval de timp suficient de mare pentru a întreprinde demersurile necesare în vederea pregătirii apărării.

În sfârşit, Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 770D/2013 la Dosarul nr. 618D/2013, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Corneliu Liviu Popescu care solicită admiterea excepţiei făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la două decizii (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 şi Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012), potrivit cărora instanţa de contencios constituţional a statuat cu valoare de principiu că prin sintagma "în condiţiile legii" prevăzută de art. 129 din Constituţie trebuie să se înţeleagă numai dreptul legiuitorului de a institui numărul, condiţiile şi termenele de exercitare a căilor de atac, şi nicidecum dreptul de le suprima. Împrejurarea că prevederile legale contestate au în vedere o procedură specială de contestare în faţa instanţei de judecată a soluţiilor de netrimitere în judecată nu are niciun fel de relevanţă, deoarece dispoziţiile art. 129 din Constituţie nu disting după cum calea de atac este aplicabilă sau nu unor proceduri cu caracter specific.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai prin lege" (a se vedea în acest sens Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004).

De asemenea, în prezenta cauză nu sunt aplicabile raţiunile ce au fundamentat Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, citată mai sus, deoarece art. 129 din Constituţie permite legiuitorului să stabilească dacă există sau nu căi de atac, iar această posibilitate este impusă de natura fiecărui domeniu reglementat. Astfel, nu poate fi pus semnul egalităţii între procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei emis de poliţist, pe de o parte, şi hotărârea judecătorului pronunţată potrivit art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală, pe de altă parte, întrucât în aceste din urmă proceduri se pronunţă iniţial procurorul, mai apoi procurorul ierarhic superior şi ulterior judecătorul. De asemenea, aşa cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 508 din 18 noiembrie 2004, plângerea prevăzută de art. 278^1 reprezintă, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal non reformatio în pejus. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg (a se vedea Hotărârea din 4 martie 2008 pronunţată în Cauza Stoica împotriva României, paragrafele 107 şi 110).

În replică, domnul avocat Corneliu Liviu Popescu doreşte să evidenţieze faptul că, ţinând seama de principiul unicităţii Ministerului Public, susţinerile procurorului ar trebui privite cu anumite rezerve.

Totodată, face trimitere la casaţia română din perioada interbelică, când instanţa supremă, în secţiuni unite, a statuat în unanimitate că "în condiţiile legii" nu înseamnă că se poate stabili dacă există sau nu cale de atac. Dacă se acceptă posibilitatea Curţii Constituţionale de a cenzura o normă, din perspectiva acestor critici, de la caz la caz, se acceptă indirect şi un anumit transfer al puterii legiuitoare la instanţa de contencios constituţional. Este adevărat că procurorul face parte din autoritatea judecătorească, dar nu face parte însă din puterea legiuitoare, el fiind sub autoritatea ministrului justiţiei.

În sfârşit, în ce priveşte invocarea jurisprudenţei Curţii Europene de la Strasbourg, domnul avocat arată că nu a fundamentat criticile din perspectiva Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, potrivit art. 20 din Constituţie, de data aceasta legislaţia internă este mai favorabilă şi, pe cale de consecinţă, are prioritate reglementării internaţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 143 din 3 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.207/1/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 alin. 10, precum şi a dispoziţiilor art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în parte recursul formulat împotriva Încheierii din 24 mai 2013 pronunţate în Dosarul nr. 907/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală [prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, precum şi a dispoziţiilor art. 66 alin. (1) sintagma "sau trimişi în judecată penală" din Legea nr. 47/1992].

De asemenea, prin Încheierea din 6 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.055/229/2013, Judecătoria Feteşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată de Gabriela Victoria Bîrsan şi Corneliu Bîrsan şi, respectiv, de Constantin Caraş în dosarele de mai sus având ca obiect soluţionarea unor plângeri formulate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii Gabriela Victoria Bîrsan şi Corneliu Bîrsan susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac, deoarece suprimă dreptul părţilor interesate de a formula o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti care le afectează drepturile. Prevederile art. 129 din Constituţie consfinţesc dreptul părţilor de a exercita căi de atac în condiţiile legii. Prin aceasta din urmă posibilitate, legiuitorul a fost împuternicit să stabilească aspectele legate de numărul căilor de atac, termenele şi condiţiile de exercitare a acestora, instanţele competente etc., şi nicidecum nu a fost îndreptăţit să decidă dacă instituie sau nu calea de atac. Aceeaşi raţiune a fost avută de Curtea Constituţională şi cu prilejul pronunţării deciziilor de admitere nr. 500 din 15 mai 2012 şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012.

Autorul Constantin Caraş susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece suprimă dreptul părţilor interesate de a formula o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti care le afectează drepturile. Totodată, deşi Constituţia garantează egalitatea de şanse pentru toţi cetăţenii care sunt egali în drepturi, este afectat şi accesul la un proces echitabil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi Judecătoria Feteşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare din Dosarul nr. 618D/2013, două reglementări, respectiv dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, prin care s-au modificat prevederile art. 278^1 alin. 10 şi 13 din Codul de procedură penală, iar potrivit încheierii de sesizare din Dosarul nr. 770D/2013, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală.

Însă, ţinând seama de notele autorilor excepţiei în Dosarul nr. 618D/2013, precum şi de dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea constată că în mod evident obiect al excepţiei îl constituie numai prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, prevederi asupra cărora urmează a se pronunţa prin prezenta decizie. Acestea au următorul conţinut: "Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă."

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, art. 44 referitor la Dreptul de proprietate privată, art. 51 referitor la Dreptul de petiţionare, art. 52 referitor la Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 referitor la Înfăptuirea justiţiei şi art. 129 referitor la Folosirea căilor de atac.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală, potrivit căruia este definitivă hotărârea judecătorului pronunţată cu prilejul soluţionării plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, Curtea constată că aceasta a mai format obiectul controlului său din perspectiva unor critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 242 din 17 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2011, Curtea, respingând excepţia de neconstituţionalitate, a reţinut că prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere accesului liber la justiţie, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 129 din Constituţie, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Prin urmare, constituie atributul exclusiv al legiuitorului reglementarea căilor de atac împotriva hotărârii prin care judecătorul soluţionează plângerea împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

Referitor la presupusa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea constată că prin Decizia nr. 365 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 13 noiembrie 2013, a statuat că prevederile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală nu sunt contrare principiului egalităţii în drepturi, întrucât instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi Ministerul Public pot, în condiţiile legii, exercita căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aceasta presupune că, nefiind un drept absolut, legiuitorul are, aşa cum de altfel se arată şi în notele scrise ale autorilor excepţiei, libertatea de a institui numărul căilor de atac, condiţiile de exercitare, termenele etc., dar şi libertatea de a stabili care anume hotărâri judecătoreşti pot fi contestate, deoarece nu toate au valenţele unei veritabile hotărâri judecătoreşti avute în vedere de temeiul constituţional invocat, respectiv acela de a dezlega pricini cu relevanţă fie de sine stătătoare asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fie prin corelaţie cu acestea pentru care ar subzista motive serioase de a crede despre existenţa/iminenţa unui risc real de afectare. Or, hotărârea pronunţată în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală nu dezleagă fondul litigiului, pentru că, în aceste cazuri, nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării ori al urmăririi penale, ci numai legalitatea actului emis de procuror, respectiv rezoluţia ori ordonanţa de netrimitere în judecată.

De altfel, nicio prevedere a Legii fundamentale ori a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Este adevărat că în materie penală, unde, graţie specificului său, protecţia este sporită, trebuie respectat dreptul la două grade de jurisdicţie, dar acest lucru se impune numai în ipoteza preexistenţei unei declaraţii de vinovăţie sau a unei condamnări, cu excepţiile/limitările prevăzute de paragraful 2 al art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Or, în cazul de faţă, potrivit procedurii speciale instituite de art. 278^1 din Codul de procedură penală, judecătorul nu examinează legalitatea şi temeinicia unui act referitor la stabilirea vinovăţiei vreunei persoane, ci legalitatea şi caracterul fondat/nefondat al unei rezoluţii/ordonanţe de netrimitere în judecată. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice cetăţean are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea drepturilor sale s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Or, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 977 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013).

De asemenea, Curtea mai constată că trimiterea, pentru identitate de raţiune, la deciziile nr. 500 din 15 mai 2012 şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012 nu poate fi primită, deoarece argumentele avute în vedere cu acele ocazii nu sunt valabile şi în cazul procedurii contestate în prezenta cauză. Astfel, cu prilejul pronunţării celor două decizii, instanţa de contencios constituţional a ţinut seama de următoarele împrejurări:

–existenţa unor sancţiuni principale şi complementare, precum şi a unor măsuri tehnico-administrative cu caracter punitiv şi preventiv care vizau un interes public, respectiv siguranţa pe drumurile publice;

–vădita afectare a principiului egalităţii în faţa legii prin instituirea unor criterii de natură pecuniară, afectare care are drept efect golirea de conţinut a reglementării cuprinse în art. 129 din Constituţie referitor la căile de atac.

Or, în cauza de faţă, ipoteza normativă a art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală nu vizează o hotărâre care să dezlege fondul sau care instituie măsuri cu caracter punitiv ori preventiv şi nici nu reglementează o eventuală înfrângere a principiului egalităţii în faţa legii care să impună cu stringenţă instituirea unei căi de atac a hotărârii ce ar statua în pofida spiritului Constituţiei, pentru că stringenţa unui recurs efectiv este impusă de o pretinsă violare care poate fi susţinută cu minime argumente. Câtă vreme aceste minime argumente nu şi-au dovedit temeinicia în faţa judecătorului competent să se pronunţe asupra legalităţii soluţiei de netrimitere în judecată dispuse de procuror, nu se poate susţine că mai poate exista un alt drept al petentului de a obţine o nouă examinare a hotărârii prin care s-a validat netemeinicia afirmaţiilor sale.

De altfel, Curtea constată că raţiunea instituirii unei căi de atac reprezintă un remediu procedural pentru apărarea dreptului pretins afectat, întrucât dreptul la un recurs efectiv nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, el semnificând posibilitatea atacării oricărui act al unei autorităţi publice prin care s-ar încălca orice drept recunoscut de legislaţia internă. Prin urmare, art. 13 din Convenţie garantează existenţa, la nivel naţional, a unui grad de jurisdicţie care ar impune drepturile şi libertăţile aşa cum sunt consacrate de actul internaţional. Astfel, această prevedere are drept consecinţă exigenţa unui remediu intern menit să facă posibilă examinarea conţinutului unei "plângeri temeinice" în baza Convenţiei şi să ofere o soluţionare adecvată. Domeniul de aplicare al obligaţiei, pe care art. 13 o impune statelor contractante, variază în funcţie de natura plângerii reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franţei, paragraful 53). Or, prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală reprezintă tocmai consacrarea legală a acestor exigenţe.

În plus, însăşi instanţa europeană a validat în jurisprudenţa sa compatibilitatea dispoziţiilor art. 278^1 din Codul român de procedură penală cu exigenţele Convenţiei. Astfel, prin Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Stoica împotriva României, paragrafele 107 şi 110, Curtea de la Strasbourg a statuat că dispoziţiile procedural penale intervenite prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, prin care s-a instituit calea de atac împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, reprezintă un nou remediu care "a înlăturat obstacolele ce au fost considerate ca fiind decisive de către Curte în a aprecia că mecanismul de protecţie anterior anului 2003 nu corespundea cerinţelor de eficienţă ale Convenţiei [...]. Mai mult, noua reglementare a fost elaborată în special pentru a oferi un remediu direct la plângeri similare cu cea înaintată de către reclamant.[...] În consecinţă, Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenţie în măsura în care aceasta se referă la imposibilitatea de a acţiona împotriva deciziei procurorului militar de neîncepere a urmăririi penale."

În concluzie, având în vedere toate argumentele de mai sus, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu fac altceva decât să dea eficienţă dispoziţiilor art. 129 din Constituţie în lumina prevederilor din Convenţie la care s-a făcut trimitere şi reprezintă consacrarea legală a raţiunilor avute în vedere de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care instanţa de contencios constituţional a sancţionat absenţa unui recurs efectiv împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror prin care se înfăptuia un act de justiţie neverificat şi neconfirmat de instanţa de judecată.

În plus, Curtea mai constată că o soluţie de netrimitere în judecată nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, sens în care, în temeiul art. 220 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta poate fi infirmată în raport cu existenţa unor date noi care să o justifice.

Nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a art. 53 din Constituţie, deoarece acesta operează numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat.

Pentru motivele arătate mai sus, dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

În ce priveşte invocarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 44, art. 51 şi art. 52, Curtea constată că nu sunt aplicabile cauzei, ipoteza normativă a textului criticat neavând legătură cu acestea.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriela Victoria Bîrsan şi Corneliu Bîrsan în Dosarul nr. 3.207/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi de Constantin Caraş în Dosarul nr. 1.055/229/2013 al Judecătoriei Feteşti şi constată că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi Judecătoriei Feteşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 ianuarie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru