Decizie nr. 137 din 1 februarie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Maria Bratu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 80 alin. (1) şi (3) şi ale art. 81 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, precum şi ale pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, excepţie ridicată de Cabinetul individual de avocatură "Corneliu Liviu Popescu" în Dosarul nr. 18.385/301/2009 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 decembrie 2010, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea a amânat pronunţarea la data de 16 decembrie 2010, 18 ianuarie 2011, 27 ianuarie 2011 şi apoi la data de 1 februarie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 18.385/301/2009, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 80 alin. (1) şi (3) şi ale art. 81 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, precum şi ale pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora.

Excepţia a fost ridicată de Cabinetul individual de avocatură "Corneliu Liviu Popescu" într-o cauză civilă având ca obiect pretenţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu sunt prevăzute termene legale pentru soluţionarea procedurii prealabile. În acest fel nu este asigurată o garanţie legală privind o durată rezonabilă a procedurii prealabile. Mai mult, întrucât drepturile constituţionale trebuie să fie reale şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, inexistenţa unui termen legal în care să se desfăşoare procedura prealabilă face ca aceasta să fie amânată sine die, împiedicând astfel accesul la justiţie. Concret, arată că în cazul său, la contestaţia depusă la 6 decembrie 2007, dezbaterile au avut loc la data de 18 martie 2008, hotărârea comisiei a fost redactată la data de 14 ianuarie 2009 şi a fost comunicată la 27 februarie 2009. În sprijinul argumentelor sale invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ca, de exemplu, Decizia nr. 208/2000 în care s-a statuat că termenele legale lungi pentru procedura prealabilă sesizării instanţei contravin exigenţei constituţionale a termenului rezonabil.

În continuare, autorul excepţiei susţine că textele de lege criticate contravin art. 21 alin. (4) din Constituţie, întrucât jurisdicţia administrativă în faţa comisiei de examinare nu este facultativă, ci obligatorie, astfel că, persoana nemulţumită de o decizie a Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci nu se poate adresa direct justiţiei, ci este obligată să sesizeze în prealabil comisia de reexaminare.

Şi, în fine, autorul excepţiei mai susţine că prevederile de lege criticate contravin art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, deoarece controlul judecătoresc al hotărârilor comisiei de reexaminare se realizează de instanţele de drept comun şi nu de instanţele de contencios administrativ.

Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti consideră că prevederile art. 80 alin. (1) teza finală din Legea nr. 84/1998 şi ale pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 contravin art. 21 alin. (4) din Constituţie. Arată că perceperea unei taxe pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci încalcă aceste dispoziţii constituţionale, deoarece procedura derulată în faţa comisiei de reexaminare are natura unei jurisdicţii administrative, întrucât se desfăşoară cu citarea părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri ce trebuie motivată şi comunicată.

În ce priveşte celelalte critici de neconstituţionalitate, instanţa consideră că sunt neîntemeiate. Astfel, arată că prevederile de lege criticate nu constituie norme de procedură care să reglementeze durata soluţionării contestaţiei. De altfel, nici Codul de procedură civilă nu prevede un termen înăuntrul căruia se soluţionează căile de atac, instanţa de judecată având însă obligaţia de a respecta un termen rezonabil în acord cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii ce trebuie respectate şi de comisia de reexaminare din cadrul OSIM.

Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, arată că legiuitorul este competent să stabilească ca anumite litigii de contencios administrativ să fie soluţionate de instanţele de drept comun, care vor aplica regulile procedurale speciale din materia contenciosului administrativ. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 80 alin. (1) teza finală din Legea nr. 84/1998 şi cele ale pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998, prin care se instituie plata unei taxe în vederea examinării contestaţiei solicitantului împotriva unei decizii de admitere parţială sau respingere a înregistrării mărcii, contravin art. 21 alin. (4) din Constituţie privind caracterul gratuit al jurisdicţiilor administrative în măsura în care procedura în faţa comisiei de contestaţii are natura unei jurisdicţii administrative. În opinia sa, activitatea desfăşurată de comisia de contestaţii are natura unei jurisdicţii administrative, întrucât activitatea înfăptuită de aceasta se desfăşoară în conformitate cu legea organică specială în materie, iar soluţionarea unui conflict privind un act administrativ se realizează după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale.

De asemenea, arată că aceste prevederi contravin art. 4 alin. (2), art. 16 şi art. 124 din Constituţie, întrucât se instituie o discriminare pe criteriul averii, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă. Or, prin instituirea unei taxe se îngrădeşte şi accesul persoanelor interesate la calea contestaţiei, tocmai prin costurile care trebuie suportate, astfel încât prin lipsa posibilităţii materiale de a plăti aceste taxe se creează premisele unei discriminări pe criteriul averii.

În ceea ce priveşte celelalte prevederi de lege criticate consideră că acestea sunt constituţionale. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la procedurile administrativ-jurisdicţionale, ca, de exemplu, Decizia nr. 411/2003.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Analizând dispoziţiile legale criticate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, Legea nr. 84/1998 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 66/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 9 aprilie 2010, şi apoi republicată. În urma republicării, textele de lege au căpătat o nouă numerotare. Astfel, art. 80 din lege a devenit art. 86, iar art. 81 a devenit art. 88 din aceeaşi lege.

Aşadar, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 86 alin. (1) şi (3) şi art. 88 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 mai 2010, precum şi prevederile pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 "Cuantumul şi termenele privind plata taxelor pentru mărci şi indicaţii geografice" la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2002 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 29 noiembrie 2006.

Textele de lege criticate au următoarea redactare:

–Art. 86 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 84/1998: "(1) Deciziile OSIM privind cererile de înregistrare a mărcilor, precum şi cererile de înregistrare privind indicaţiile geografice pot fi contestate la acest oficiu de orice persoană interesată, în termen de 30 de zile de la comunicare sau, după caz, de la publicarea înregistrării mărcii ori a indicaţiei geografice, cu plata taxei legale.

[...]

(3)Contestaţiile formulate conform prevederilor alin. (1) şi (2) se soluţionează de o comisie de contestaţii din cadrul OSIM."

–Art. 88 din Legea nr. 84/1998: "(1) Hotărârea comisiei de contestaţii, motivată, se comunică părţilor şi poate fi contestată la Tribunalul Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare.

(2)Deciziile Tribunalului Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare." (3) Sentinţele Tribunalului Bucureşti pronunţate în cazurile prevăzute la art. 36, 46, 47, 53, 54, 60 şi 85 pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare."

–Pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998:

Dispoziţiile constituţionale considerate ca fiind încălcate sunt cele ale art. 21 privind liberul acces la justiţie şi art. 126 alin. (6) privind garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză civilă având ca temei de drept art. 992, 998 şi 999 din Codul civil, astfel cum rezultă din acţiunea formulată de autorul excepţiei la instanţa de fond. În aceste condiţii, faţă de obiectul cauzei, Curtea constată că prevederile legale criticate nu au legătură cu soluţionarea acesteia, excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Totodată, examinând actele din dosarul instanţei de judecată, Curtea observă că prin Hotărârea din 18 martie 2008, Comisia de examinare a contestaţiei formulate de autorul excepţiei împotriva deciziei de respingere a înregistrării mărcii a admis această contestaţie, astfel că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul acţiunii în pretenţii promovată de acesta nu mai prezintă un interes legitim.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (în prezent Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) în Hotărârea din 11 martie 1980, pronunţată în Cauza Foglia contra Novello, a admis că nu este competentă a se pronunţa în cazul în care ar fi obligată să pronunţe hotărâri în cauze provocate, "care ar pune în pericol întregul sistem al căilor de atac aflate la dispoziţia persoanelor private pentru a le permite să se apere."

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (1) şi (3) şi ale art. 88 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, precum şi ale pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, excepţie ridicată de Cabinetul individual de avocatură "Corneliu Liviu Popescu" în Dosarul nr. 18.385/301/2009 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 februarie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Maria Bratu

OPINIE CONCURENTĂ

la Decizia nr. 137 din 1 februarie 2011

În acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 137 din 1 februarie 2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (1) şi (3) şi ale art. 88 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, precum şi a pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, republicată, considerăm că pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (1) şi ale pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 din Legea nr. 84/1998, republicată, trebuie făcute următoarele precizări:

Potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 deciziile OSIM privind cererile de înregistrare a mărcilor, precum şi cererile de înregistrare privind indicaţiile geografice pot fi contestate la acest oficiu de orice persoană interesată cu plata taxei legale, iar în conformitate cu pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 pentru examinarea unei contestaţii a solicitantului împotriva unei decizii de respingere sau admitere parţială a cererilor de înregistrare a mărcilor sau a cererilor de înregistrare a indicaţiilor geografice se percepe o taxă în sumă de 540 lei sau 150 euro.

Pe de altă parte, în temeiul art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, prin taxă se înţelege suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public. Prin urmare, observăm că normele prin care se instituie plata unei taxe în vederea examinării contestaţiei împotriva deciziei de respingere sau admitere parţială a înregistrării, contravin art. 21 alin. (4) din Constituţie, privind caracterul gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative, în măsura în care se va constata că procedura desfăşurată în faţa comisiei de contestaţii are natura unei jurisdicţii administrative.

Pentru caracterizarea jurisdicţiei exercitate de comisia de contestaţii privind mărcile şi indicaţiile geografice avem în vedere criteriile stabilite de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 2 lit. d) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin act administrativ-jurisdicţional se înţelege "actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială", iar potrivit art. 2 lit. e) din aceeaşi lege, prin jurisdicţie administrativă specială se înţelege "activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale."

Or, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice a fost adoptată ca lege organică, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţie înainte de revizuirea acesteia, iar articolul unic pct. 1 din Hotărârea nr. 1.396/2009 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 573/1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci prevede că "Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci este organ de specialitate al administraţiei publice centrale[...]".

Din examinarea procedurii de soluţionare a contestaţiilor desfăşurate de comisia de contestaţii stabilită prin Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.134/2010, rezultă că activitatea desfăşurată de această comisie are natura unei jurisdicţii administrative, întrucât se realizează cu respectarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale.

Referitor la dispoziţiile legale privind instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de principiu, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/1994, stabilind că "este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri, destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată".

De asemenea, prin Decizia nr. 739 din 26 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2007 şi Decizia nr. 307 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 26 iulie 2005, Curtea a statuat că jurisdicţiile speciale administrative reprezintă o activitate jurisdicţională realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau unor autorităţi administrative autonome, ce se desfăşoară conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă paralel şi separat de aceasta.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este conformă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Cauza Le Compte, Van Leuwen şi De Meyere contra Belgiei, 1981, a stabilit: "Raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [... ]; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei."

Curtea Constituţională a mai avut de soluţionat o excepţie în care a statuat cu privire la natura juridică a unei autorităţi care exercită atribuţii jurisdicţionale. Astfel, prin Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II "Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării" (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, Curtea a decis următoarele: "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administraţiei publice centrale cu atribuţii în prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare[...]. Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care se bucură de independenţa necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicţional şi respectă prevederile constituţionale cuprinse în art. 124 privind înfăptuirea justiţiei [...]"

În alte situaţii, Curtea, luând în considerare aceleaşi particularităţi ale regimului procedural de funcţionare al unor autorităţi, a decis că activitatea desfăşurată de acestea nu prezintă caracteristicile unei jurisdicţii administrative. Astfel, prin Decizia nr. 844 din 2 iunie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 lit. b), art. 34, 35, 43, 44, art. 45 lit. a), art. 47 alin. (4) şi art. 55 alin. (4), (5) şi (6) din Legea concurenţei nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 22 iulie 2009, Curtea a decis că "Măsurile dispuse de Consiliul Concurenţei şi sancţiunile aplicate de acesta pe baza dispoziţiilor legale atacate sunt de natură administrativă şi nu jurisdicţională. Procedura prin care Consiliul Concurenţei îşi îndeplineşte atribuţiile stabilite de lege, în principal de a constata şi sancţiona practicile anticoncurenţiale, prezintă anumite similitudini cu procedurile jurisdicţionale, fără a se identifica însă cu acestea. Astfel, împrejurarea că faptele semnalate Consiliului sunt supuse investigaţiei pentru stabilirea adevărului, iar raportul de investigaţie este examinat în plen, nu impune caracterizarea activităţii Consiliului ca o activitate jurisdicţională, căci prin aceasta Consiliul nu soluţionează un litigiu privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective ale unei persoane - atribuţii de esenţa activităţii instanţelor judecătoreşti - şi nici nu adoptă măsuri de tragere la răspundere juridică de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci efectuează operaţii tehnico-juridice de cercetare, deliberare şi decizie, specifice iniţierii şi adoptării oricărui act administrativ."

În deciziile nr. 409 din 12 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, ale art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi ale art. 174-187 din Codul de procedură fiscală şi nr. 478 din 9 noiembrie 2004 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Curtea a reţinut că "asemenea proceduri, în care soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor introduse de persoanele interesate este atribuită însuşi organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie - caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective -, ele fiind specifice funcţiei administrative", iar actele de soluţionare a contestaţiilor sau reclamaţiilor emise de către aceste organe sunt acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecată."

În caracterizarea jurisdicţiei exercitate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului, Curtea, prin Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, a luat în considerare următoarele particularităţi ale regimului procedural în care funcţionează aceasta: în cursul procedurii desfăşurate persoanele verificate nu pot fi asistate de un avocat, încălcându-li-se prin aceasta dreptul la apărare; verificările privind participarea la poliţia politică comunistă sunt efectuate de acelaşi organ care decide dacă persoanele verificate au fost sau nu au fost agenţi ai poliţiei politice comuniste, au colaborat sau nu au colaborat cu aceasta; dezbaterile nu sunt publice şi nici contradictorii.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că, prin toate aceste abateri de la statutul constituţional al justiţiei şi, mai cu seamă, prin confuzia între funcţia de anchetă, cea de judecată şi cea de soluţionare a căilor de atac împotriva propriilor decizii, prin lipsa de contradictorialitate şi publicitate a dezbaterilor, prin limitarea dreptului la apărare al persoanelor verificate, prin liberul arbitru în administrarea şi aprecierea probelor, precum şi prin posibilitatea de a da, în aceleaşi cauze, verdicte noi, contrare celor validate prin deciziile definitive ale instanţelor judecătoreşti, jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului se defineşte ca o jurisdicţie extraordinară, iar natura juridică a organelor care o exercită este cea a instanţelor extraordinare, interzise de art. 126 alin. (5) din Constituţia României.

Judecător,

prof. univ. dr. Iulia Motoc