Decizie nr. 164 din 20 martie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Laurenţiu Maxim în Dosarul nr. 2.064/324/2013 al Judecătoriei Tecuci şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 582D/2013.

La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, prezent personal.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care prezintă situaţia de fapt, arătând că a fost urmărit penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută la art. 288 alin. 2 din Codul penal din 1969, şi că i-a fost aplicată o amendă administrativă, fără ca în cursul urmăririi penale să îi fi fost prezentat materialul de urmărire penală şi fără să îi fi fost dată posibilitatea de a propune probe care să îi dovedească nevinovăţia. Se susţine că dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 au fost interpretate de către organele de urmărire penală competente în sensul lipsei obligativităţii prezentării materialului de urmărire penală în cazul scoaterii de sub urmărire penală şi al aplicării unei amenzi administrative. Se arată că, astfel interpretate, dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 creează o reală discrepanţă între drepturile procurorului şi cele ale învinuitului, încălcând principiul egalităţii armelor şi, prin urmare, dreptul la un proces echitabil şi accesul liber la justiţie, dar şi dreptul la apărare. Se susţine încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 24 din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a celor ale art. 7 şi art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, ce reglementează diferite cazuri de prezentare a materialului de urmărire penală, nu încalcă dreptul la apărare şi nici accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Se arată că, în cazul formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului de neîncepere a urmăririi penale, instanţa competentă, atunci când consideră necesar, poate dispune completarea materialului de urmărire penală şi administrarea de noi probe, lucru care nu s-a întâmplat, însă, în cauza în cursul căreia a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.064/324/2013, Judecătoria Tecuci a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Laurenţiu Maxim într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva unei rezoluţii de respingere a plângerii împotriva unei ordonanţe de scoatere de sub urmărire penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută la art. 288 alin. 2 din Codul penal din 1969, şi de aplicare a unei amenzi administrative.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, deşi s-a prezentat în faţa organelor de urmărire penală, a fost cercetat pe ascuns de către acestea şi i-a fost aplicată o amendă administrativă, fără să îi fi fost prezentat materialul de urmărire penală şi, în consecinţă, fără să fi avut posibilitatea de a se apăra prin propunerea administrării de noi probe, care să îi dovedească nevinovăţia. Se arată că, întrucât textele criticate permit interpretarea lor în sensul că organele de urmărire penală nu sunt obligate să prezinte învinuitului materialul de urmărire penală în cazul în care aplică o amendă administrativă, acestea încalcă liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, precum şi prevederile art. 6 din Convenţie, art. 7 şi art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Se susţine, totodată, că dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, limitând probele noi ce pot fi administrate în această fază a urmăririi penale, în care instanţa competentă judecă plângerea împotriva rezoluţiei sau a ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, la înscrisuri, contravin normelor constituţionale de la art. 21 şi art. 24.

Judecătoria Tecuci apreciază că dispoziţiile art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 23 februarie 1999.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 constituie veritabile garanţii ale dreptului la apărare, întrucât reglementează obligaţia organului de cercetare penală ca, după punerea în mişcare a acţiunii penale, să îl cheme pe inculpat şi să îi prezinte materialul de urmărire penală, aceeaşi obligaţie fiind impusă şi procurorului, în cazul desfăşurării urmăririi penale fără punerea în mişcare a acţiunii penale. Se susţine că, contrar afirmaţiilor autorului excepţiei, obligativitatea prezentării materialului de urmărire penală în cele două situaţii arătate asigură posibilitatea învinuitului sau inculpatului, după caz, de a cunoaşte materialul de urmărire penală în integralitatea sa, în vederea exercitării drepturilor procesuale de care dispune, în condiţiile egalităţii de arme, ca exigenţă a dreptului la un proces echitabil. Se arată, în schimb, că textele criticate nu împiedică părţile interesate să depună un minimum de diligenţă în vederea studierii dosarului, pentru a-şi formula apărările necesare în raport cu probele administrate în cauză, şi că pasivitatea lor în această primă fază a procesului penal nu este de natură a conferi caracter neconstituţional textelor criticate. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, dând persoanei interesate posibilitatea de a demonstra nelegalitatea actului atacat. În subsidiar, se arată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a legii de către organele de urmărire penală şi că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceste aspecte nu intră în sfera competenţei instanţei de contencios constituţional. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 476 din 22 septembrie 2005 şi nr. 636 din 3 octombrie 2006.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

–Art. 250: "După punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi:

a)îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite;

b)îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citeşte materialul;

c)îl întreabă, după ce a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare.";

–Art. 253: "Organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.";

–Art. 257: "Procurorul, primind dosarul, îl cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 250 şi următoarele, care se aplică în mod corespunzător.";

–Art. 278^1 alin. 7: "Judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate."

Dispoziţiile art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prevederile art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 nu au fost preluate în Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968.

Se susţine că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi art. 24 referitor la dreptul la apărare, prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 7 şi art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitoare la nediscriminare şi la dreptul oricărei persoane la o satisfacţie efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice referitor la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 250 şi art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, prin raportare la critici de neconstituţionalitate asemănătoare, prin Decizia nr. 530 din 19 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 16 iunie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată, arătând că procedura obligativităţii prezentării materialului de urmărire penală este o instituţie opozabilă organului de urmărire penală, ce priveşte învinuitul sau inculpatul, şi că nimic nu opreşte părţile din procesul penal ca, depunând un minimum de diligenţă, să solicite studierea dosarului în vederea formulării apărărilor necesare.

Referitor la vechea formă a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia "Procurorul primind dosarul, dacă socoteşte necesar, cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 250 şi următoarele, care se aplică în mod corespunzător", Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, prin care a declarat neconstituţională sintagma "dacă socoteşte necesar" din cuprinsul acestui articol, statuând că aceasta este de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare.

În ceea ce priveşte constituţionalitatea prevederilor art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin raportare la aceleaşi critici de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 654 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 noiembrie 2006, şi Decizia nr. 165 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 4 aprilie 2006, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că limitarea mijloacelor de probă care pot fi administrate la judecarea plângerii împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen, sub aspectul legalităţii, al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului atacate. Ca urmare, Curtea a statuat că este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei sau a rezoluţiei de netrimitere în judecată atacate, dacă soluţia a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale.

De asemenea, prin Decizia nr. 412 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, şi Decizia nr. 414 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.119 din 29 noiembrie 2004, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că plângerea reglementată de prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968 reprezintă în sine o garanţie a realizării accesului liber la justiţie şi că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată (cum este şi regula potrivit căreia singurele probe admise sunt înscrisurile noi) este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă acest drept, Curtea Constituţională statuând în acest sens că "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege" (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

Astfel, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi nici dreptul la apărare, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, precum şi posibilitatea prezentării unor probe suplimentare faţă de cele deja administrate, respectiv "înscrisuri noi".

De asemenea, Curtea a constatat că faptul că aceste drepturi nu sunt cu nimic îngrădite prin textul legal supus criticii de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală din 1968, a soluţiilor ce pot fi date de instanţă plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. În acest fel, Curtea a reţinut că, indiferent de soluţia pronunţată, instanţa de judecată apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Curtea a arătat că, admiţând plângerea şi desfiinţând rezoluţia sau ordonanţa atacată, instanţa poate să dispună fie trimiterea cauzei procurorului "în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale, după caz" [art. 278^1 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968], fie, atunci când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţinerea cauzei spre judecare, "dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător" [art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968]. Curtea a arătat că în ambele situaţii, atât dreptul la apărare, cât şi dreptul la un proces echitabil al petentului sunt pe deplin asigurate, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează aceste drepturi, inclusiv de posibilitatea de a solicita administrarea oricărui mijloc de probă prevăzut de lege.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţiile, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 253 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei, organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, Curtea constată că acestea constituie veritabile garanţii ale dreptului la apărare, dând posibilitatea învinuitului de a cunoaşte în fiecare moment conţinutul dosarului, pentru a-şi putea formula apărările şi pentru a propune noi probe care să îi dovedească nevinovăţia.

Astfel, Curtea reţine că textele criticate sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi art. 24, referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare, precum şi cu prevederile art. 6 din Convenţie cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 7 şi art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitoare la nediscriminare şi la dreptul oricărei persoane la o satisfacţie efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice referitoare la dreptul la un proces echitabil, invocate în cauză.

În subsidiar, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei, referitoare la interpretarea prevederilor art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul lipsei obligaţiei organului de urmărire penală de a prezenta învinuitului materialul de urmărire penală în cazul în care aplică o amendă administrativă, reprezintă chestiuni ce ţin de aplicarea legii, dar că acest aspect excedează limitele controlului de constituţionalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Laurenţiu Maxim în Dosarul nr. 2.064/324/2013 al Judecătoriei Tecuci şi constată că dispoziţiile art. 250, art. 253, art. 257 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Tecuci şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop