Hotărâre
Hotărâre din 26 aprilie 2007
în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2)
- Emitent
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Secția a Treia
- Publicat în
- Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007
Textul actului · 15 articole
100%
în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2)
(Cererea nr. 71.525/01)
Strasbourg
În Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamna E. Fura-Sandstrom, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi din domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 29 martie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 71.525/01) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Dumitru Popescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2.Reclamantul este reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3.Reclamantul pretinde în special încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice de către autorităţi şi a utilizării transcrierii lor ca probă în cadrul procesului penal îndreptat împotriva sa.
4.Prin Decizia din data de 22 septembrie 2005, camera a declarat cererea reclamantului admisibilă în parte.
5.Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6.Reclamantul s-a născut în anul 1964 şi locuieşte în Bucureşti. În prezent, el este deţinut în Penitenciarul Rahova.
A. Prinderea reclamantului, punerea sa în detenţie preventivă şi primele prelungiri ale detenţiei sale
7.La data de 23 aprilie 1998, reclamantul a fost prins de poliţiştii postului de poliţie din Baia Mare. El era suspectat de a fi participat la evenimentele ce s-au desfăşurat în noaptea dintre 16 şi 17 aprilie 1998 pe aeroportul militar Otopeni, unde o mare cantitate de ţigări a fost descărcată dintr-un avion înmatriculat în Ucraina şi introdusă ilegal pe teritoriul român.
8.La data de 29 aprilie 1998, procurorul A.D. a luat faţă de reclamant măsura arestării preventive pentru o durată de 30 de zile, în temeiul art. 148 litera h) din Codul de procedură penală (denumit în continuare CPP). În ordonanţa de luare a măsurii preventive el a arătat că reclamantul era suspectat pentru săvârşirea infracţiunilor de contrabandă şi de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, pedepsite de art. 323 din Codul penal, respectiv de art. 175 şi 179 din Legea nr. 141/1997, pentru comiterea cărora reclamantul risca o pedeapsă de la 5 la 15 ani de închisoare. De asemenea, s-a reţinut că lăsarea în libertate a reclamantului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
9.La data de 29 aprilie 1998, reclamantul a fost încarcerat în arestul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. La cererea parchetului, tribunalul militar teritorial a prelungit ulterior durata măsurii arestării preventive a reclamantului pentru perioade succesive cuprinse între 18 şi 30 de zile, menţinerea în stare de arest fiind considerată necesară din cauza lipsei de sinceritate a reclamantului, a complexităţii şi amplorii cauzei şi a implicaţiilor acesteia la nivel naţional.
10.Prin Decizia definitivă din data de 28 iulie 1998, Curtea Militară de Apel a dispus punerea în libertate a reclamantului, având în vedere faptul că motivele care au justificat anterior luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă.
11.La data de 28 iulie 1998, reclamantul a fost pus în libertate.
B. Trimiterea în judecată a reclamantului
12.Prin Rechizitoriul din 23 iulie 1998, parchetul a dispus trimiterea în judecată a reclamantului şi a altor 18 inculpaţi în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, pentru comiterea infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni şi contrabandă, infracţiuni prevăzute şi pedepsite de art. 323 din Codul penal şi de art. 175 şi 179 din Legea nr. 141/1997.
13.Conform susţinerilor parchetului, situaţia de fapt se prezintă în felul următor. În ianuarie 1998, reclamantul şi alţi 3 coinculpaţi, printre care colonelul T. de la Ministerul de Interne şi comandantul S.I. al bazei aeriene a aeroportului Otopeni, s-au întâlnit de mai multe ori şi au elaborat o strategie care să le permită introducerea nelegală în ţară a unei mari cantităţi de ţigări şi obţinerea de profit din comercializarea mărfii respective.
14.Aceştia şi-au împărţit sarcinile în funcţie de competenţele şi funcţiile fiecăruia. Astfel, reclamantul, acţionar majoritar al unei societăţi de navlosire a avioanelor, trebuia să organizeze transportul mărfii astfel încât autorităţile să nu îi cunoască adevărata natură şi destinaţie. Complicele său, N.I., era însărcinat cu finanţarea operaţiunii, cu furnizarea mâinii de lucru pentru operaţiunile de încărcare şi descărcare pe aeroport şi cu organizarea reţelelor de distribuţie pe teritoriul român. Colonelul T., având în vedere funcţiile sale din cadrul Ministerului de Interne, era însărcinat cu protecţia mărfii după aterizarea avioanelor pe aeroportul militar Otopeni. În acest scop, el trebuia să împiedice autorităţile competente să verifice provenienţa şi destinaţia mărfii şi să dea operaţiunii aparenţa unui transport special autorizat de stat. Inculpatul S.I., comandant al bazei aeriene, trebuia să faciliteze accesul în incinta aeroportului militar al camioanelor şi forţei de muncă necesare încărcării şi descărcării mărfii.
15.Pentru a-şi atinge obiectivele, reclamantul şi ceilalţi 3 inculpaţi, care formau nucleul operaţiunii, cooptaseră anterior alte 15 persoane, printre care un inspector de la Autoritatea Aeronautică Civilă şi controlori ai traficului aerian de la aeroportul militar Otopeni.
Respectând planul prestabilit, în luna martie 1998 reclamantul a încheiat un contract cu compania bulgară Air Sofia, prin care el a închiriat un avion, aparent în interesul unei societăţi cu sediul în Bulgaria. Contrar condiţiilor contractuale, avionul închiriat a aterizat în noaptea dintre 23 şi 24 martie 1998 pe aeroportul Otopeni din Bucureşti. Comandantul S.I. îi ceruse unui alt complice, comandant adjunct al aeroportului civil Otopeni, să dirijeze avionul pe platforma destinată autorităţilor militare. Un alt complice, controlor aerian, dăduse autorizaţia de survolare şi aterizare. După ce avionul a fost în cele din urmă garat pe pista aeroportului militar Otopeni, reclamantul şi complicii săi s-au îndreptat spre avion. Atunci, S.I. a ordonat santinelei care păzea o poartă de intrare în aeroport să lase liberă trecerea camioanelor care se deplasaseră acolo în vederea descărcării mărfii. După ce toate ţigările au fost încărcate în aceste camioane, convoiul, precedat de autovehiculele inculpaţilor, a ieşit pe aceeaşi poartă, deschisă din nou la ordinul lui S.I. Marfa a fost dusă în depozite situate la periferia Bucureştiului, de unde a fost distribuită mai multor reţele de comercializare.
16.Reuşita operaţiunii, astfel cum fusese stabilită în prealabil, i-a determinat pe inculpaţi să repete operaţiunea în aceleaşi condiţii, în noaptea dintre 16 şi 17 aprilie 1998.
17.Potrivit susţinerilor parchetului, pe toată perioada derulării acestor operaţiuni, inculpaţii s-au aflat în contact telefonic prin intermediul reţelelor de telefonie mobilă, aşa cum reiese din lista convorbirilor telefonice dintre ei la momentul săvârşirii faptelor ce constituie obiectul cauzei, listă pe care au întocmit-o serviciile speciale şi pe care parchetul a anexat-o la rechizitoriul său, ca probă în acuzare. Parchetul nu şi-a întemeiat rechizitoriul pe eventuale ascultări operate la posturile telefonice ale reclamantului.
C. Procedura în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti
18.La data de 15 iunie 1998, la prima şedinţă publică în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, completul de judecată fiind prezidat de judecătorul N.N., reclamantul a solicitat recuzarea lui N.N., motivat de faptul că a făcut parte din completul de judecată care se pronunţase la data de 23 mai 1998 asupra cererii parchetului de prelungire a măsurii arestării preventive luate faţă de acesta. În aceeaşi zi, cererea sa a fost admisă.
19.Alte şedinţe publice s-au desfăşurat în datele de 5 august, 1, 28 şi 29 septembrie, 5, 7, 13 şi 21 octombrie, 30 noiembrie, 11 şi 16 decembrie 1998, 19 şi 26 ianuarie şi 5, 9 şi 15 februarie 1999. Reclamantul s-a prezentat, asistat de avocatul său M., care îl reprezentase şi în faza de urmărire penală. În timpul acestor şedinţe de judecată, avocaţii coinculpaţilor au solicitat prezentarea în faţa instanţei a transcrierii înregistrărilor telefonice efectuate de serviciile speciale şi au solicitat încuviinţarea a numeroase probe, pe care le considerau pertinente pentru apărarea clienţilor lor. Instanţa a admis cererile de probatoriu pe care le-a considerat necesare în vederea clarificării faptelor şi gradului de vinovăţie pentru fiecare coinculpat, respingându-le pe cele nemotivate; instanţa a audiat numeroşi martori, a acordat cuvântul în multe rânduri procurorului, coinculpaţilor şi avocaţilor acestora, care i-au putut interoga pe martorii acuzării.
20.La data de 25 ianuarie 1999, la cererea preşedintelui instanţei, parchetul a prezentat în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti mai multe note cuprinzând transcrierea părţilor relevante, pentru bunul mers al anchetei, ale convorbirilor telefonice ale reclamantului şi ale unei persoane de origine arabă, J.A.A., cu reprezentanţii companiei aeriene Air Sofia şi cu ceilalţi coinculpaţi, interceptate de serviciile speciale la datele de 30 martie, 7, 17 şi 27 aprilie 1997 şi 21 martie 1998. Notele parchetului, care îl priveau pe reclamant, relevau faptul că interceptarea convorbirilor sale telefonice fusese autorizată prin Mandatul nr. 00169 din 6 martie 1998, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Acest mandat nu conţinea niciun element care să indice faptul că fusese eliberat pe numele reclamantului. Instanţa a depus aceste documente la dosarul de urmărire penală, clasându-le cu menţiunea "secret". Ulterior parchetul a prezentat casetele cuprinzând înregistrările convorbirilor interceptate, pe care tribunalul le-a depus, de asemenea, la dosarul cauzei.
21.Prin Încheierea de şedinţă din data de 5 februarie 1999, instanţa, sesizată de unul dintre coinculpaţi cu o cerere de expertizare a vocii înregistrate de către serviciile speciale în timpul ascultărilor telefonice, pentru a stabili dacă exista concordanţă sau nu cu vocea sa, a observat că singura instituţie în măsură să compare vocea inculpatului cu cea înregistrată pe banda magnetică era Serviciul Român de Informaţii, dotat cu aparatura tehnică necesară.
22.În şedinţa publică din data de 15 februarie 1999, avocaţii diferiţilor coinculpaţi au solicitat amânarea cauzei, pentru a putea lua cunoştinţă de documentele depuse la dosarul de urmărire penală. Avocatul reclamantului, M., a invocat în faţa instanţei excepţia de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP, care reglementează modalităţile şi condiţiile de interceptare a convorbirilor telefonice şi utilizarea acestora ca mijloc de probă în procesul penal, solicitând trimiterea cauzei în faţa Curţii Constituţionale. Acesta a arătat că într-un domeniu atât de important, ce ţine de viaţa privată a unei persoane, ingerinţele statului trebuiau fondate pe o reglementare riguroasă şi exactă. Or, după părerea sa, nu aceasta era situaţia în cauza de faţă, legea fiind eliptică şi fără a oferi suficiente garanţii împotriva abuzurilor, cu încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţie. În special, acesta s-a plâns de faptul că art. 91^1-5 din CPP:
–nu obliga procurorul să depună la dosarul cauzei, format la instanţă, documentaţia pe care s-a bazat atunci când a autorizat efectuarea interceptării şi că, din acest motiv, nici părţile în proces, nici instanţa nu puteau verifica legalitatea ascultărilor;
–oferea posibilitatea procurorului de a prelungi autorizaţia, cu toate că această prerogativă ar fi trebuit acordată unei autorităţi independente;
–nu prevedea nici obligaţia procurorului de a preciza în conţinutul autorizaţiei numerele de telefon puse sub ascultare, nici garanţiile referitoare la caracterul intact şi complet al înregistrărilor. În acest sens, el a arătat că parchetul a depus la dosarul cauzei transcrieri fragmentate ale conversaţiilor telefonice purtate de clientul său.
Acesta s-a plâns şi cu privire la faptul că instanţa nu a verificat modul în care parchetul a intrat în posesia listei cu numerele de telefon apelate de coinculpaţi.
23.Prin Încheierea de şedinţă din data de 16 februarie 1999, instanţa a respins cererea de amânare formulată de avocaţii unora dintre coinculpaţi, arătând că, în numeroase rânduri, a atras atenţia în şedinţă publică inculpaţilor şi avocaţilor acestora asupra necesităţii de a se prezenta la sediul instanţei pentru a studia şi a consulta documentele depuse la dosarul de urmărire penală. Or, puţini dintre avocaţii şi inculpaţii în cauză dăduseră curs numeroaselor sale solicitări. Dintre aceştia, instanţa l-a dat drept exemplu pe avocatul reclamantului, M., şi pe reclamant însuşi, care s-au deplasat la sediul instanţei şi au consultat în întregime dosarul de urmărire penală.
24.Prin aceeaşi încheiere, instanţa a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de avocatul reclamantului, cu motivarea că aceasta nu viza prevederi legale care ar fi fost decisive pentru soluţionarea cauzei. Mai mult, instanţa a observat că reclamantul declarase în faţa sa că renunţă la excepţia de neconstituţionalitate formulată de avocatul său.
25.La data de 18 februarie 1999, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în complet compus din locotenent-colonelul S.P., preşedinte, şi din locotenentul L.P., judecător, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 12 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni şi contrabandă, infracţiuni prevăzute şi pedepsite de art. 323 din Codul penal şi, respectiv, de art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997. De asemenea, tribunalul a interzis reclamantului, pe o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor civile menţionate la art. 64 lit. a), b) şi c) din Codul penal, şi anume dreptul de a alege sau de a fi ales, dreptul de a ocupa o funcţie învestită cu autoritatea statului şi cel de a exercita profesia care i-a permis să comită infracţiunea aflată la originea condamnării sale.
26.În primul rând, instanţa a reţinut că faptele s-au desfăşurat în nopţile dintre 23 şi 24 martie 1998, respectiv dintre 16 şi 17 aprilie 1998, astfel cum s-a arătat în rechizitoriul parchetului, şi că vinovăţia reclamantului şi a celorlalţi inculpaţi se întemeia pe declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor audiaţi de parchet şi de instanţă, pe procesele-verbale de confruntare, de reconstituire şi de percheziţie, precum şi pe lista convorbirilor telefonice dintre coinculpaţi şi a transcrierilor acelor convorbiri care au fost interceptate de serviciile speciale.
27.Instanţa a constatat că, deşi iniţial coinculpaţii au negat cu vehemenţă faptul că se cunosc sau că au avut conversaţii telefonice la momentul săvârşirii faptelor în cauză, aceştia au admis ulterior contrariul. În acest sens, instanţa a arătat că ascultările telefonice şi lista convorbirilor telefonice dintre inculpaţi confirmau în mod categoric faptul că aceştia se cunoşteau şi că au avut lungi şi numeroase conversaţii telefonice în timpul evenimentelor din noaptea dintre 16 şi 17 aprilie 1998, al căror conţinut demonstra clar faptul că inculpaţii comiseseră infracţiunile de care erau suspectaţi.
28.În ceea ce priveşte utilizarea acestor înregistrări telefonice ca mijloc de probă în procesul penal, instanţa a subliniat mai întâi faptul că înregistrările audio şi video au fost admise pentru prima dată ca mijloc de probă în materie penală prin Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996 privind modificarea CPP şi a apreciat că notele trimise instanţei de parchet, ce cuprindeau raportul interceptărilor telefonice ale reclamantului, redarea acestora în scris şi casetele înregistrărilor, au respectat, în speţă, condiţiile prevăzute de lege, şi anume cele ale art. 91^2 din CPP. Instanţa a reamintit şi faptul că, într-o şedinţă publică anterioară, a respins cererile formulate de avocaţii unora dintre inculpaţi de a consulta documentaţia pe care s-a bazat procurorul pentru a autoriza ascultările telefonice, precum şi autorizaţia motivată dată de parchet serviciilor speciale, pentru ca acestea să procedeze la efectuarea ascultărilor telefonice, cu motivarea că acest aspect nu era prevăzut de lege.
29.În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului, conform cărora interceptarea convorbirilor sale ar fi fost ilegală, întrucât nu s-a efectuat o redare integrală în scris a rezultatului acestor ascultări, instanţa a reţinut că, într-adevăr, conform art. 92^2 din CPP, înregistrările trebuiau transcrise integral în scris. Totuşi, instanţa a respins acest argument pentru motivele următoare:
Evident că o asemenea redare integrală, în mod obiectiv, nu este posibilă, atunci când există cercetări în curs, în cauze disjunse, cu privire la alte persoane şi alte fapte, aflate în conexitate sau în indivizibilitate cu faptele inculpaţilor deja trimişi în judecată.
De altfel, procurorul nici nu a ascuns împrejurarea că, în unele cazuri, nu au fost transcrise unele pasaje (...).
În opinia tribunalului, redarea convorbirilor înregistrate trebuie să fie integrală, însă aspectul integralităţii se referă la faptele şi persoanele ce sunt deduse judecăţii; evident că dacă s-ar reproduce şi pasaje ce se referă la alte persoane ori fapte, pentru care nu s-a încheiat încă urmărirea penală, ar fi grav afectat principiul operativităţii şi al confidenţialităţii şi, de ce nu, chiar caracterul secret, nepublic al urmăririi penale, faţă de alte persoane ce nu au fost încă trimise în judecată.
Neîncrederea unor inculpaţi în aceste înregistrări rezidă nu atât din aspecte ce ţin de legalitatea interceptărilor, care, în opinia instanţei, nu suportă discuţiuni, ci mai ales din valoarea probatorie şi univocitatea acestor mijloace de probă.
30.În ceea ce priveşte lista convorbirilor telefonice dintre coinculpaţi, utilizată de parchet ca probă în acuzare, instanţa a constatat că obţinerea de către procuror a unei liste a posturilor telefonice apelate de un inculpat nu echivalează cu interceptarea convorbirilor sale. Instanţa a reţinut că, spre deosebire de ascultările telefonice, legea nu prevedea dispoziţii speciale în materie şi, prin urmare, a apreciat că procurorul putea să solicite o asemenea măsură care ţinea de urmărirea penală, din partea autorităţilor competente, în orice moment al procesului penal, şi să o utilizeze în susţinerea cercetării penale, în temeiul dreptului comun în materie de probaţiune.
D. Procedura în faţa Curţii Militare de Apel şi decizia Curţii Constituţionale
31.La o dată neprecizată, parchetul şi coinculpaţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe. Parchetul a solicitat majorarea pedepselor aplicate de instanţă împotriva tuturor inculpaţilor. Reclamantul a solicitat reţinerea beneficiului circumstanţelor atenuante şi schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute împotriva sa în infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni, prevăzută şi pedepsită de art. 262 din Codul penal. De asemenea, acesta a susţinut faptul că nu a beneficiat de asistenţa unui apărător în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi a denunţat participarea la anumite şedinţe publice în faţa instanţei, în calitate de reprezentant al ministerului public, a procurorului A.D., care fusese însărcinat de parchet şi cu efectuarea urmăririi penale. În cele din urmă, reclamantul a contestat legalitatea interceptărilor telefonice la care a fost supus.
32.La data de 11 octombrie 1999, avocatul reclamantului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP, la care au subscris şi ceilalţi coinculpaţi. Curtea Militară de Apel a trimis dosarul Curţii Constituţionale, care a respins excepţia prin decizia definitivă din data de 3 februarie 2000. După ce a analizat principiile enunţate de Curte în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), instanţa constituţională a apreciat că art. 91^1-5 din CPP cuprindea suficiente garanţii pentru a evita arbitrarul autorităţilor, din moment ce reglementa în detaliu procedura de autorizare a interceptărilor comunicărilor, de transcriere şi certificare a înregistrărilor astfel obţinute. În plus, a subliniat că era atributul instanţei, în faţa căreia organele de urmărire penală înţelegeau să se prevaleze de rezultatul ascultărilor telefonice, să analizeze legalitatea autorizaţiei procurorului, şi că simplul fapt că organul de urmărire penală ar fi putut încălca, într-o cauză dată, garanţiile prevăzute de lege reprezenta o problemă de aplicare a legii, ce nu ţinea de competenţa sa. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a constatat că absenţa notificării interceptărilor telefonice către persoana vizată nu ar putea fi considerată ca fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie, deoarece acest aspect asigură eficacitatea ascultărilor telefonice. Decizia Curţii Constituţionale din 3 februarie 2000, purtând menţiunea "definitivă şi obligatorie", a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000.
33.Prin Decizia din data de 8 iunie 2000, Curtea Militară de Apel a respins apelul parchetului ca nefondat. În schimb, a admis în parte apelul reclamantului şi, apreciind că prima instanţă a individualizat greşit pedepsele aplicabile pentru infracţiunile de care se făcuse vinovată partea în culpă, a redus pedeapsa aplicată împotriva acestuia la 8 ani închisoare, la care a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor menţionate la art. 64 lit. a), b) şi c) din Codul penal, pe o durată de 4 ani.
34.În primul rând, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului de a i se reţine circumstanţe atenuante, ţinând cont de atitudinea sa din timpul procesului penal, pe care a apreciat-o ca fiind nesinceră. De asemenea, a constatat că prima instanţă a reţinut o corectă încadrare juridică a faptelor comise. A mai reţinut că avocatul, căruia reclamantul îi dăduse mandat pentru a-l apăra în faţa parchetului, îl apărase şi în faţa instanţei, chiar şi în lipsa unei împuterniciri exprese a reclamantului. Or, faptul că partea în cauză a acceptat în timpul şedinţelor de judecată prezenţa acestui avocat care, mai mult, l-a apărat de o manieră elaborată, invocând diferite încălcări ale prevederilor dreptului intern, precum şi ale Convenţiei europene, a fost apreciat de Curtea de Apel ca echivalând cu un acord tacit între aceştia.
35.În ceea ce priveşte ascultările convorbirilor telefonice a căror legalitate a fost contestată de reclamant, Curtea Militară de Apel a menţinut hotărârea primei instanţe astfel:
Nelegalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice adusă în discuţie în apărarea inculpatului a fost rezolvată de Curtea Constituţională; nu este relevant nici faptul că nu s-a făcut integral transcrierea convorbirilor telefonice, atât timp cât din ceea ce s-a depus la dosar ca mijloc de probă, coroborat cu audierea casetelor, se dovedesc faptele pentru care inculpaţii au fost condamnaţi; interceptările convorbirilor telefonice nu sunt ilegale, deoarece există un mandat al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în acest sens, pe numele inculpatului, care, de altfel, nu a contestat existenţa şi conţinutul convorbirilor telefonice.
E. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie
36.Reclamantul şi Parchetul militar de pe lângă Curtea Militară de Apel au formulat recurs împotriva acestei decizii. Primul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie să înlăture probele ce rezultă din transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate de serviciile speciale, cu motivarea că acestea nu sunt conforme cu legea, dat fiind faptul că organele de urmărire penală nu au depus la dosarul instanţei documentaţia pe baza căreia acestea autorizaseră şi efectuaseră ascultările litigioase. Parchetul a contestat diminuarea pedepsei aplicate de prima instanţă reclamantului, pe care o considera nejustificată, ţinând cont de atitudinea acestuia de nerecunoaştere a faptelor în timpul procesului penal şi de pericolul social ridicat ce decurge din faptele comise. Parchetul a solicitat casarea deciziei Curţii Militare de Apel şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.
37.Prin Decizia definitivă din data de 26 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului ca nefondat. Pe de altă parte, a admis recursul parchetului şi a majorat pedeapsa cu închisoarea aplicată reclamantului la 14 ani închisoare, la care a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) din Codul penal, pe o durată de 8 ani. Curtea Supremă de Justiţie a considerat că vinovăţia reclamantului era pe deplin dovedită de convorbirile sale telefonice interceptate la data faptelor în cauză, de declaraţiile coinculpatului T. şi de cele ale ofiţerilor însărcinaţi cu protecţia aeroportului militar Otopeni. Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că instanţele inferioare au subestimat contribuţia reclamantului la comiterea infracţiunilor de contrabandă şi de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, pe care aceasta a calificat-o ca "decisivă". În special, instanţa de recurs a relevat că, prin urmărirea unor câştiguri importante, ilicite şi imediate, reclamantul a pus în pericol întregul sistem de apărare al aeroportului şi a prejudiciat cu intenţie activitatea Autorităţii Aeronautice Civile Române, ceea ce justifica agravarea pedepsei sale cu închisoarea.
38.În plus, Curtea Supremă de Justiţie a arătat că autorizaţiile parchetului referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului fuseseră depuse de parchet la dosarul instanţei, apreciind astfel că cerinţele art. 91^2 din CPP au fost respectate în cauză. În cele din urmă, instanţa de recurs a confirmat că reclamantul fusese legal asistat de avocatul său ales în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, astfel cum reieşea din încheierile de şedinţă pronunţate în timpul judecării pe fond a cauzei, şi a reţinut că nedepunerea împuternicirii avocaţiale de reclamant sau de avocatul său, la dosarul format la instanţă, nu constituia în niciun caz un motiv de nulitate absolută a hotărârilor instanţelor inferioare.
II. Dreptul intern pertinent
A. Constituţia
39.Dispoziţiile relevante din Constituţie prevăd următoarele:
2.Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2)Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."
B. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992)
40.Dispoziţiile relevante prevăd următoarele:
Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.
Serviciul Român de Informaţii este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţională, în condiţiile legii.
În situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, Serviciul Român de Informaţii, prin cadre stabilite în acest scop, solicită procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.
"Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii.
Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare."
C. Legea nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României
41.Dispoziţiile relevante prevăd următoarele:
"Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele:
a)planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român;
b)acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine (...);
c)trădarea prin ajutarea inamicului;
d)acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat;
e)spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine (...);
f)subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare (...) a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;
g)acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat (...);
h)iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, (...) rasiste, separatiste (...);
i)actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi (...);
j)atentatele contra unei colectivităţi (...);
k)sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea (...) precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol siguranţa naţională;
l)iniţierea sau constituirea de organizaţii (...) în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii."
Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării (...)
Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are caracter secret de stat.
"Situaţiile prevăzute de art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor (...)
Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de către procurori anume desemnaţi de procurorul general al României. (...) procurorul (...) emite un mandat care trebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicaţii trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; (...) descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazuri întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni.
Orice cetăţean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului (procurorului) se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul."
Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu trebuie să lezeze, în niciun fel, drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor (...) Cetăţeanul care se consideră lezat (...) poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului.
42.Prin Încheierea de şedinţă din data de 5 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, sesizată cu o cauză referitoare la interceptările autorizate de procuror între anii 2001 şi 2004, a invocat în faţa Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a art. 13 din Legea nr. 51/1991. În opinia Curţii de Apel Bucureşti, înaintată judecătorului constituţional, în ciuda modificării CPP, art. 13 din Legea nr. 51/1991 putea încă să constituie temeiul legal al interceptării comunicaţiilor telefonice ale particularilor, în situaţia unei presupuse atingeri aduse siguranţei naţionale, ceea ce permitea eludarea garanţiilor specifice, prevăzute în materie de CPP. Guvernul, căruia Curtea Constituţională i-a solicitat opinia, a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate era întemeiată, din moment ce procedura de interceptare a comunicaţiilor prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu conţinea garanţiile necesare limitării ingerinţelor autorităţilor în viaţa privată a indivizilor.
Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată de Curtea de Apel. Instanţa constituţională s-a prevalat de caracterul special al Legii nr. 51/1991, ceea ce justifica, în opinia sa, compatibilitatea art. 13 din lege cu Constituţia şi inexistenţa oricărei discriminări între persoanele ale căror comunicaţii au fost interceptate în baza acestei legi speciale şi ceilalţi indivizi, ale căror comunicaţii au fost interceptate pe baza dispoziţiilor cu caracter general din CPP.
Această decizie, purtând menţiunea "definitivă şi obligatorie", a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007.
D. Codul de procedură penală (CPP) în vigoare la data faptelor
43.Dispoziţiile relevante prevăd următoarele:
Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror (...) se rezolvă de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.
(...) Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate.
E. Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996 pentru modificarea şi completarea CPP
44.Legea nr. 141/1996 a introdus în CPP un nou articol (91^1-5 citat mai sus), ce reglementează modalităţile şi condiţiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum şi utilizarea lor ca mijloc de probă în cadrul procesului penal. Acest articol prevede următoarele:
Articolul 91^1 din CPP
"Înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau comiterea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de probă, dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile. Autorizarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile."
Articolul 91^2 din CPP
"Organul de urmărire penală care a efectuat înregistrările menţionate în articolul 91^1, întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează autorizaţia dată de procuror pentru efectuarea interceptării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. La procesul-verbal se ataşează, de asemenea, caseta sau rola care conţine înregistrarea convorbirii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală."
Articolul 91^5 din CPP
Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu.
F. Legile nr. 281 din 24 iunie 2003 şi 356 din 21 iulie 2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 privind modificarea CPP şi a anumitor legi speciale
45.După intrarea în vigoare, la data de 1 ianuarie 2004, a Legii nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea CPP, prevederile relevante din CPP în materie de interceptare şi de înregistrare a convorbirilor telefonice au următorul conţinut:
"Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică (...) ale unor convorbiri sau comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori al unor alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii.
Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile. Autorizarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni. Măsurile dispuse de instanţă vor fi ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat. (...) Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor; motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care este autorizată interceptarea şi înregistrarea."
Articolul 91^2 din CPP
Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea
"Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în articolul 91^1 din CPP sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.
În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 91^1 alineatul 1 din CPP ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport, a convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta instanţei imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore. Instanţa trebuie să se pronunţe în cel mult 24 de ore asupra ordonanţei procurorului şi, dacă o confirmă şi este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile articolului 91^1 alineatele 1-3. Dacă instanţa nu confirmă ordonanţa procurorului, ea trebuie să dispună încetarea, de îndată, a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor efectuate.
Instanţa dispune, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea."
"Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor menţionate în articolele 91^1 şi 91^2, procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează: autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare penală, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. (...) Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se ataşează banda magnetică sau orice alt tip de suport, care conţine înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală. Banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisă a acesteia şi procesul-verbal se înaintează instanţei care, după ce ascultă procurorul şi părţile, hotărăşte care din informaţiile culese prezintă interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. Convorbirile sau comunicările care conţin secrete de stat sau profesionale nu se menţionează în procesul-verbal. (...) Banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoţită de transcrierea integrală şi copii de pe procesele-verbale, se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat.
Instanţa poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părţii civile sau a avocatului acestora, consultarea părţilor din înregistrare şi din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal.
Instanţa dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză. (...)"
Articolul 91^6 din CPP - Verificarea mijloacelor de probă
Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu. Înregistrările (...) (prezentate de părţi), pot servi ca mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege.
46.Legea nr. 356/2006, intrată în vigoare după 30 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 21 iulie 2006, menţine cerinţa prevăzută de art. 91^1 din CPP, potrivit căreia operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau printr-un alt mijloc electronic trebuie să fie realizate în temeiul unei autorizaţii motivate date de un judecător. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, prevede că judecătorul competent să elibereze autorizaţia este preşedintele instanţei competente să judece cauza în primă instanţă sau, în lipsa sa, un judecător pe care l-a desemnat în acest scop.
ÎN DREPT
I. Observaţie preliminară cu privire la obiectul cauzei
47.Curtea remarcă încă de la început faptul că, în observaţiile sale complementare şi cu ocazia numeroaselor comunicări ulterioare, reclamantul a reiterat o parte din capetele de cerere pe care le-a formulat în stadiul de admisibilitate a cererii, printre care, în special, faptul că a fost judecat şi condamnat de instanţe militare, iar nu de instanţe civile.
48.În acest sens, Curtea reaminteşte că obiectul cauzei pe care trebuie să o soluţioneze în fond a fost stabilit prin decizia sa asupra admisibilităţii şi că, în principiu, nu are competenţa necesară pentru a analiza capetele de cerere declarate inadmisibile (a se vedea, în special, Lamanna împotriva Austriei, nr. 28.923/95, § 23, 10 iulie 2001, şi, mutatis mutandis, Thlimmenos împotriva Greciei [MC], nr. 34.369/97, § 28, CEDO 2000-IV). Prin Decizia sa din data de 22 septembrie 2005, Curtea nu a declarat admisibile decât capetele de cerere întemeiate de reclamant pe dispoziţiile art. 6 § 1 şi 8 din Convenţie, referitoare la interceptarea convorbirilor sale telefonice şi la utilizarea transcrierii lor ca probă în cadrul procesului penal îndreptat împotriva sa. În ceea ce priveşte capătul de cerere raportat la art. 6 § 1 din Convenţie, pe care Camera l-a declarat admisibil, unul din principalele argumente invocate de reclamant la momentul respectiv - şi pe care Curtea îl va analiza mai jos - era faptul că instanţele naţionale omiseseră să se pronunţe asupra unui temei de drept invocat în mod expres de avocatul său, referitor la incompatibilitatea legislaţiei naţionale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie.
49.Prin urmare, Curtea se va limita la analiza capetelor de cerere declarate admisibile.
II. Asupra pretinsei încălcări a articolului 8 din convenţie
50.Reclamantul se plânge de faptul că autorităţile naţionale i-au interceptat convorbirile telefonice, ceea ce reprezintă, în opinia sa, o încălcare nejustificată a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. Acest drept este garantat de art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:
1.Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2.Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
A. Argumentele părţilor
1.Guvernul
51.Guvernul nu contestă faptul că s-a produs o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice de către serviciile speciale. Guvernul subliniază că, iniţial, parchetul a eliberat serviciilor speciale, la data de 5 septembrie 1997, un mandat pentru a proceda, în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, la punerea sub ascultare a unei persoane de origine arabă, J.A.A., suspectată de a fi implicată în operaţiuni de realizare de trafic de arme în beneficiul unor organizaţii străine. În acest mod, parchetul a putut obţine informaţii ce indicau faptul că această persoană, a cărei punere sub ascultare fusese autorizată, era implicată şi într-o reţea infracţională din care făcea parte reclamantul, reţea ce efectua transport ilicit de ţigări. În cadrul observaţiilor sale complementare, Guvernul a făcut referire şi la un mandat pe care procurorul l-ar fi emis în vederea interceptării convorbirilor telefonice ale reclamantului în perioada 6 martie - 5 septembrie 1998 şi care l-ar fi vizat personal pe acesta.
52.Guvernul consideră că în cauza de faţă ingerinţa produsă asupra vieţii private a reclamantului era, aşadar, prevăzută de lege, şi anume de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, respectiv de cele ale art. 10 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii. Guvernul susţine că cele două legi în discuţie sunt accesibile, deoarece au fost publicate în Monitorul Oficial al României la data de 7 august 1991 şi, respectiv, la 3 martie 1992. Considerând că cerinţa de previzibilitate a legii era, de asemenea, îndeplinită şi că mecanismul instituit la nivel naţional oferea suficiente garanţii împotriva arbitrarului, Guvernul expune următoarele argumente:
a)Legea nr. 51/1991 enunţă în mod expres în art. 3 cazurile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale şi care pot justifica unele măsuri de supraveghere;
b)numai un procuror special desemnat de procurorul general poate autoriza interceptarea;
c)cel care se consideră lezat în drepturile sale poate depune o plângere în faţa procurorului ierarhic superior celui care a autorizat interceptările şi poate, de asemenea, să sesizeze comisiile parlamentare însărcinate cu controlul Serviciului Român de Informaţii, în temeiul art. 13 şi 16 din Legea nr. 51/1991;
d)după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, oricare persoană care se consideră lezată de o decizie a procurorului prin care se autorizează interceptări telefonice are dreptul să introducă o plângere în faţa unei instanţe naţionale;
e)interceptarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice ale reclamantului s-a desfăşurat pe o perioadă de 6 luni, fără nicio prelungire ulterioară, şi nu a vizat decât posturile telefonice de la domiciliul şi de la biroul său;
f)transcrierea convorbirilor telefonice interceptate şi procesele-verbale întocmite de organul care a efectuat înregistrarea sunt reglementate de dispoziţiile art. 91^2 din CPP, care completează Legea nr. 51/1991 şi care instituie cerinţa de a se face o descriere detaliată a faptelor constatate în timpul ascultărilor, precum şi precizări privind identitatea persoanei puse sub ascultare;
g)la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat, în temeiul art. 257 din CPP, să prezinte persoanei considerate vinovate de săvârşirea unei infracţiuni documentele obţinute în timpul urmăririi penale, care vor fi utilizate ca probe în acuzare în rechizitoriu;
h)datele interceptate de Serviciul Român de Informaţii nu sunt accesibile publicului în temeiul art. 10 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională; divulgarea lor sau utilizarea lor cu încălcarea legii este pasibilă de a fi pedepsită cu închisoarea.
53.În plus, Guvernul relevă că ingerinţa în exerciţiul dreptului reclamantului la respectarea vieţii private a urmărit un scop legitim, şi anume prevenirea şi pedepsirea faptelor ce aduc atingere siguranţei statului, fiind proporţională cu scopul legitim urmărit. De asemenea, la fel ca în Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), Guvernul apreciază că mecanismul instituit la nivel naţional oferea suficiente garanţii împotriva arbitrarului, printre care cea mai importantă era, în opinia sa, faptul că procedura îndreptată împotriva reclamantului s-a desfăşurat în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, instituite prin lege, care au analizat transcrierile convorbirilor interceptate şi au decis să nu le înlăture pentru motive de ilegalitate.
54.În observaţiile sale complementare, Guvernul arată că, în urma unei modificări a legislaţiei naţionale, procedura de autorizare a măsurilor de supraveghere secretă a fost modificată şi că o astfel de autorizaţie este în prezent de competenţa unui judecător. De asemenea, subliniază că procedura de control al fiabilităţii înregistrărilor este, din acest moment, de competenţa Institutului Naţional de Expertiză Criminalistică, înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr. 368 din 3 iulie 1998, care acţionează sub autoritatea Ministerului Justiţiei şi ai cărui experţi sunt desemnaţi în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 75 din 24 august 2000, aprobată prin Legea nr. 488 din 11 iulie 2002.
2.Reclamantul
55.Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta subliniază că, în Cauza Rotaru, Curtea a analizat deja dispoziţiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii şi a statuat că această lege nu oferă suficiente garanţii pentru a evita abuzurilor autorităţilor (Rotaru împotriva României [MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V). Aşadar, în opinia reclamantului, aceeaşi concluzie ar trebui să se aplice în cauza de faţă, astfel încât interceptarea convorbirilor sale telefonice, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 14/1992, nu apare ca fiind "prevăzută de lege", aşa cum impune al doilea paragraf al art. 8 din Convenţie.
56.Reclamantul adaugă că infracţiunile pentru care era urmărit nu justificau interceptarea convorbirilor sale pe temeiul legal indicat de Guvern, deoarece simpla prezenţă a militarilor pe o bază, precum cea a aeroportului Otopeni, nu conferea faptelor ce-i erau imputate caracterul unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
57.Acesta declară că, în orice caz, ascultarea convorbirilor sale telefonice nu a fost conformă cu legea, dat fiind faptul că autorizaţia eliberată de procuror nu-l viza direct, ci fusese emisă pe numele unei alte persoane de origine străină, suspectată într-un caz de trafic de arme.
58.Mai mult, reclamantul consideră că nu a beneficiat nici de garanţiile necesare împotriva arbitrarului, subliniind că posibilitatea unei persoane lezate de o măsură de punere sub ascultare de a se adresa procurorului ierarhic superior celui care a autorizat interceptarea, astfel cum este prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991, este departe de a constitui o garanţie satisfăcătoare, având în vedere lipsa de independenţă a procurorilor faţă de puterea executivă.
59.Faptul că autorizarea interceptării la care se referă Guvernul în observaţiile sale complementare a acoperit perioada în care el a fost încarcerat, din data de 29 aprilie până la 29 iulie 1998, dovedeşte, potrivit opiniei sale, insuficienţa flagrantă a protecţiei împotriva arbitrarului prevăzute de lege şi caracterul injust al ingerinţei cu privire la propria viaţă privată şi a membrilor familiei sale.
60.În fine, reclamantul reliefează faptul că nu i-ar fi fost permis să solicite efectuarea unei expertize a înregistrării convorbirilor sale, deoarece singura autoritate care ar fi putut să ateste realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor, prin compararea vocilor, era Serviciul Român de Informaţii, adică însăşi autoritatea care a efectuat şi a transcris interceptările telefonice. În ceea ce priveşte modificările legislative recente indicate de Guvern, reclamantul le apreciază ca fiind dovada insuficienţei cadrului legislativ în vigoare la data evenimentelor. Acesta subliniază că Legea nr. 51/1991 este încă în vigoare şi există riscul să constituie temeiul legal al altor ingerinţe ale autorităţilor în viaţa privată a persoanelor.
B. Aprecierea Curţii
61.Curtea constată faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul naţional în materia interceptărilor telefonice, în absenţa unei autorizaţii eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistenţa unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absenţa unei legi care să ofere suficiente garanţii împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intră în noţiunile de "viaţă privată" şi "corespondenţă" în sensul art. 8 § 1 citat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o "ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În această privinţă, trebuie reamintit faptul că expresia "prevăzută de lege" impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă şi la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului (Halford, citată mai sus, § 49; Aalmoes şi alţi 112, citată mai sus; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva intervenţiei arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanţele şi condiţiile în care abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, citată anterior, § 67; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-...). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acţiuni nelegitime a unui funcţionar de rea-credinţă, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curţii în cauză sunt probabilitatea unei asemenea acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, citată mai sus, § 59; Aalmoes şi alţi 112, citată anterior).
1.Referitor la temeiul legal al ingerinţei
62.În speţă, dacă nu se contestă faptul că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, părţile nu sunt de acord în ceea ce priveşte temeiul său legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispoziţiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii, considerată deja de Curte ca fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenţie în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională.
63.Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de faţă. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curţii în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, ci la păstrarea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii a datelor obţinute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viaţa privată a domnului Rotaru, precum şi la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, citată mai sus, §§ 61-63).
64.Totuşi, trebuie constatat faptul că infracţiunea de contrabandă cu ţigări, de comiterea căreia era suspectat reclamantul, nu este enumerată în art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acţiunile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, care ar fi justificat, în opinia Guvernului, interceptarea comunicaţiilor sale: legea în cauză se referă în mod expres la infracţiunea de contrabandă cu materiale explozive sau radioactive, şi nu la contrabanda cu ţigări (paragraful 41 de mai sus). Numai o interpretare extensivă a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziţii drept un temei legal al ingerinţei, dacă sunt avute în vedere circumstanţele în care a avut loc contrabanda cu ţigări, şi anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevăr, capacitatea de apărare a ţării.
65.Presupunând că ingerinţa în viaţa privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru ca aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condiţiile prevăzute de legea naţională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale şi, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanţii pentru ca autorităţile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerinţe.
2.Asupra respectării cerinţelor prevăzute de lege în materia interceptării convorbirilor telefonice
66.Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizaţie pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, aşa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observaţiilor iniţiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de această ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizaţie care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curţii Militare de Apel şi Curţii Supreme de Justiţie, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanţei, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu (paragrafele 35 şi 38 de mai sus). Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observaţiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului şi care l-ar fi vizat personal de această dată (paragraful 51 în fine de mai sus).
67.În orice caz, existenţa sau inexistenţa unei astfel de autorizaţii nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat şi că cerinţele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăşi - în redactarea de la data faptelor - era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităţilor, prevăzând garanţii suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieţii private.
3.Asupra garanţiilor prevăzute de lege pentru asigurarea gradului minim de protecţie impus de preeminenţa dreptului într-o societate democratică
68.Curtea admite - după exemplul Guvernului - că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului viza şi apărarea siguranţei naţionale. În această materie, Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legale atribuind competenţe de supraveghere secretă a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor, putea, într-o situaţie excepţională, să se dovedească necesară într-o societate democratică şi că legiuitorul naţional se bucura de o anumită putere discreţionară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 în fine).
69.Este adevărat că, în timp ce cauza Klass, citată mai sus, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranţa naţională (Legea "G10") cuprindea garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităţilor (a se vedea, în acelaşi sens, şi Weber şi Saravia, citată mai sus, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de faţă este vorba de aceeaşi situaţie. Într-adevăr, analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei române aplicabile şi a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicaţiilor sale reliefează absenţa unor garanţii adecvate, situaţie care este incompatibilă cu gradul minim de protecţie impus de preeminenţa dreptului într-o societate democratică.
a)Lipsa de independenţă a autorităţilor competente să autorizeze ingerinţa
70.Pentru început, trebuie constatat că, în caz de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informaţii pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (paragraful 41 de mai jos). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără ca legea să prevadă vreo limită temporală (a se vedea, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, şi Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegerea 1998-V, § 60).
71.În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieţii private a particularilor, lăsate la discreţia procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, nu îndeplineau cerinţa de a fi independenţi faţă de puterea executivă (Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).
b)Lipsa oricărui control a priori al autorizaţiilor date de procuror
72.Curtea a constatat deja că deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, singura cale de recurs prevăzută de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestaţia în faţa procurorului ierarhic superior (a se vedea, mutatis mutandis, Rupa împotriva României (dec.), 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).
73.Autorizaţia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, aşadar, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorităţi independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părţii în cauză; din lectura dispoziţiilor naţionale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în faţa unei instanţe (a se vedea, per a contrario, Kruslin citată mai sus, § 34).
c)Lipsa oricărui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autorităţi independente şi imparţiale
74.O persoană ale cărei convorbiri au fost puse sub ascultare şi care a fost trimisă în judecată ca urmare a faptelor dezvăluite prin acest mijloc nu putea să beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptării convorbirilor sale din partea unei autorităţi judiciare independente şi imparţiale.
75.Articolul 91^1-5 din CPP nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanţei sesizate cu o acuzaţie penală documentaţia pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat şi, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, aşa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepţia sa de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP (paragraful 22 de mai sus).
76.Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speţă, la o imposibilitate pentru instanţele sesizate cu acuzaţia penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizaţiei emise de parchet; astfel, aceste instanţe s-au limitat la a controla respectarea condiţiilor de formă în ceea ce priveşte interceptările propriu-zise, procesele-verbale şi transcrierile convorbirilor interceptate (paragrafele 28, 29, 35 şi 38 de mai sus).
77.În opinia Curţii, simpla posibilitate pentru un particular - prevăzută de art. 16 în fine din Legea nr. 51/1991 - de a sesiza comisiile pentru apărare şi ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului naţional nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă şi imparţială. Aşa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic şi, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoştiinţată de existenţa unor astfel de măsuri secrete în privinţa sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancţiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autorităţile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (a se vedea, per a contrario, Klass citată mai sus, §§ 53 şi 55).
d)Lipsa garanţiilor referitoare la păstrarea caracterului intact şi complet al înregistrărilor şi distrugerea acestora
78.Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanţii pentru a păstra caracterul intact şi complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo citată mai sus, § 30 în fine; Kruslin citată mai sus, § 35). În speţă, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanţei unele transcrieri fragmentare ale conversaţiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare (paragrafele 29 şi 35 de mai sus). Acest aspect nu este, prin el însuşi, incompatibil cu cerinţele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar şi numai din punct de vedere practic, să se transcrie şi să se depună la dosarul unei cauze toate conversaţiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieţii private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârşitul procesului penal şi, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect într-un paragraf ulterior.
79.Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanţele în care informaţiile obţinute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveţiei [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; a se vedea, per a contrario, Klass citată mai sus, § 52).
e)Lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor
80.Din motivarea încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din 5 februarie 1999 (paragraful 21 de mai sus) reiese că singura autoritate naţională care ar fi putut să certifice realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informaţii, adică tocmai autoritatea care era însărcinată să intercepteze convorbirile, să le transcrie şi să le certifice autenticitatea, autoritate a cărei independenţă şi imparţialitate puteau, din acest motiv, să fie puse la îndoială (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ogur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92).
81.Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja - după exemplul unui obstacol de drept - persoanele care ar fi dorit să reclame eventuale abuzuri ale autorităţilor. În acest sens, Curtea consideră că, din moment ce există o îndoială în ceea ce priveşte realitatea sau fiabilitatea unei înregistrări, ar trebui să existe o posibilitate clară şi efectivă ca aceasta să fie supusă unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultările.
4.Noul cadru legislativ
82.Curtea constată că în prezent CPP cuprinde numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 şi 356/2006 privind modificarea CPP, care impun ca operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizaţii motivate, dată de un judecător (paragrafele 45-46 de mai sus).
83.De asemenea, din observaţiile complementare ale Guvernului reiese că, de acum înainte, controlul fiabilităţii înregistrărilor este de competenţa Institutului Naţional de Expertiză Criminalistică, care acţionează sub autoritatea Ministerului Justiţiei şi ai cărui experţi au calitatea de funcţionar public, fiind complet independenţi faţă de autorităţile competente cu interceptarea sau transcrierea convorbirilor puse sub ascultare (paragraful 54 de mai sus).
84.Rezultă că aceste modificări legislative, pe care trebuie să le remarcăm, sunt mult ulterioare faptelor denunţate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse CPP prin legile nr. 281/2003 şi 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţări la adresa siguranţei naţionale par să poată fi dispuse în prezent şi de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituţional, sesizat de o instanţă naţională ce susţinea tocmai neconstituţionalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanţiilor prevăzute de CPP în materie de interceptare a comunicaţiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de CPP (paragraful 42 de mai sus).
5.Concluzie
85.În lumina circumstanţelor speţei, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenţie.
86.Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
87.Reclamantul se plânge de faptul că a fost condamnat pe baza unor mijloace de probă care nu au fost administrate legal, în temeiul dreptului intern şi al art. 8 din Convenţie, apreciind acest aspect ca fiind o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
A. Argumentele părţilor
88.Reclamantul consideră că utilizarea ca mijloc de probă în procesul penal îndreptat împotriva lui a unor înregistrări de convorbiri telefonice, lipsite de o bază legală adecvată, era de natură să atragă arbitrarul deciziilor de condamnare pronunţate împotriva sa de instanţele naţionale şi să ducă la încălcarea art. 6.
89.În primul rând, el menţionează că instanţele naţionale, care s-au bazat pe transcrierea convorbirilor sale şi pe lista convorbirilor sale telefonice pentru a-şi motiva deciziile de condamnare, nu au analizat dacă aceste mijloace de probă au fost administrate de parchet în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, din care făceau parte Convenţia şi, în mod special, art. 8.
90.Reamintind că, având în vedere preeminenţa dispoziţiilor Convenţiei faţă de legislaţia naţională, judecătorii naţionali au obligaţia de a înlătura aplicarea unor norme naţionale contrare Convenţiei şi protocoalelor sale adiţionale, reclamantul arată că instanţele naţionale - în special Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Supremă de Justiţie - au omis să se pronunţe asupra unui temei de drept invocat expres de avocatul său, referitor la incompatibilitatea legislaţiei naţionale care autoriza la momentul respectiv ascultările convorbirilor telefonice - şi anume art. 91^1-5 din CPP - cu art. 8. Or, era vorba de un temei de drept determinant pentru soluţionarea cauzei.
91.Pe de altă parte, reclamantul susţine că Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a refuzat să trimită spre soluţionare Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP ridicată de avocatul său la data de 15 februarie 1999.
92.Acesta invocă nedepunerea de către parchet la dosarul de urmărire penală a mandatului de autorizare a ascultărilor convorbirilor telefonice şi a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate, pentru a justifica faptul că s-a limitat la a contesta legalitatea interceptărilor respective în faţa instanţelor naţionale, şi nu conţinutul propriu-zis al acestora.
93.În cele din urmă, reclamantul consideră că nelegalitatea interceptării convorbirilor sale, a căror transcriere a fost ulterior utilizată de către judecători ca mijloc de probă, nu a fost lipsită de repercusiuni asupra echităţii procedurii penale îndreptate împotriva sa, deoarece aceasta a influenţat soluţia.
94.Guvernul răspunde arătând că instanţele naţionale au luat în considerare transcrierea ascultărilor convorbirilor telefonice ale reclamantului ca element de probă pentru a-şi întemeia deciziile de condamnare, însă fără a-i acorda o importanţă aparte. Menţionează că avocatul reclamantului a avut posibilitatea, în faţa instanţelor naţionale, de a consulta dosarul complet ce cuprindea transcrierea ascultărilor autorizate de parchet. În acest sens, declară că menţiunea "secret" aplicată de judecător pe documente era opozabilă terţilor, care nu puteau să aibă acces la acestea, având în vedere informaţiile legate de viaţa privată a coinculpaţilor cuprinse în documentele respective, ceea ce nu însemna că acestor coinculpaţi, avocaţilor lor sau procurorului li s-a interzis accesul la ele.
95.Guvernul subliniază că reclamantul nu a negat niciodată conţinutul înregistrărilor în cauză şi nici nu le-a contestat autenticitatea.
96.În ceea ce priveşte faptul că instanţele naţionale au omis să se pronunţe în mod expres asupra unui temei de drept invocat de reclamant în legătură cu incompatibilitatea art. 91^1-5 din CPP cu art. 8 din Convenţie, Guvernul arată că această chestiune a fost soluţionată prin Decizia Curţii Constituţionale din 3 februarie 2000, care a respins excepţia de neconstituţionalitate a articolului prevăzut mai sus, pe motiv că acesta era compatibil cu Constituţia şi cu art. 8 din Convenţie. Or, din moment ce o astfel de decizie avea un caracter definitiv şi era obligatorie erga omes începând de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I (la data de 17 aprilie 2000), astfel cum reiese din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, faptul că instanţele naţionale, în special Curtea Supremă de Justiţie, nu au revenit asupra dispoziţiilor sale nu era de natură să îl priveze pe reclamant de garanţiile asociate dreptului la un proces echitabil, mai exact dreptul de a prezenta argumente şi de a obţine un răspuns motivat pentru fiecare dintre ele.
97.În sens general, Guvernul subliniază că instanţele naţionale consideră în unanimitate că au nu numai posibilitatea, ci şi obligaţia de a înlătura - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile dreptului intern care ar putea fi incompatibile cu Convenţia şi cu protocoalele sale adiţionale. În sprijinul acestei idei, Guvernul oferă mai multe exemple de hotărâri pronunţate de instanţele naţionale, din care reiese că acestea, având de aplicat o lege pe care Curtea o declarase incompatibilă cu prevederile Convenţiei, s-au abţinut să o aplice.
98.Faţă de acest ultim argument, reclamantul răspunde că, deşi Convenţia are prioritate, teoretic vorbind, faţă de orice normă a dreptului intern care nu ar fi conformă cu prevederile sale, aceasta nu înseamnă că, în practică, aplicarea directă a Convenţiei se face automat, instanţele naţionale fiind încă reticente în a înlătura aplicarea normelor naţionale contrare Convenţiei şi protocoalelor sale adiţionale şi a aplica, în schimb, de o manieră directă, principiile degajate din jurisprudenţa Curţii.
B. Aprecierea Curţii
1.Asupra omisiunii instanţelor naţionale de a analiza temeiul de drept vizând incompatibilitatea art. 91^1-5 din CPP cu art. 8 din Convenţie
99.Reclamantul se plânge de faptul că instanţele naţionale - în special Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Supremă de Justiţie - au omis să se pronunţe asupra unui temei de drept invocat în mod expres de avocatul său, bazat pe incompatibilitatea legislaţiei naţionale care autoriza la data respectivă ascultările convorbirilor telefonice, şi anume art. 91^1-5 din CPP cu art. 8. Or, după părerea lui, era vorba de un temei de drept determinant pentru soluţionarea cauzei.
100.Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, cuprinde, printre altele, dreptul părţilor unui proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Convenţia nevizând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt într-adevăr "ascultate", adică analizate cum se cuvine de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, în sarcina "instanţei", obligaţia de a se dedica unei analize efective a temeiurilor, argumentelor şi propunerilor de probatoriu ale părţilor, fără a prestabili pertinenţa acestora (Perez împotriva Franţei [MC], nr. 47287/99, § 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59).
101.În cauza de faţă, Curtea observă că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, ce a statuat în primă instanţă, a refuzat să trimită Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, excepţia de neconstituţionalitate a art. 91^1-5 din CPP, această omisiune a fost rectificată în apel, după ce Curtea Militară de Apel a sesizat instanţa constituţională cu excepţia invocată de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea legislaţiei naţionale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu art. 8 (paragraful 32 de mai sus). Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia compatibilităţii legii naţionale în cauză cu art. 8 din Convenţie şi cu principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii în materie.
102.Această concluzie este în contradicţie, desigur, cu aprecierile Curţii enunţate în paragrafele 84 şi 85 de mai sus, însă, oricât de regretabilă ar fi această situaţie, trebuie totuşi să reamintim că, în general, nu este de datoria Curţii să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă (a se vedea, printre altele, Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I; Perez citată mai sus, § 82; Coeme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 115, CEDO 2000-VII). Acest aspect este valabil şi în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenţei Curţii de către judecătorul constituţional naţional.
103.În măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproş la adresa instanţelor naţionale sesizate să analizeze temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie, Curtea apreciază că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Nu este lipsit de importanţă să reamintim în acest sens că, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul Miniştrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenţiei făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p. 84, § 26).
104.Or, Curtea constată că statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale. Simplul fapt că, în speţă, au ales calea sesizării Curţii Constituţionale - care să statueze asupra compatibilităţii legii cu dreptul intern, din care Convenţia face parte integrantă - şi că nu au soluţionat ele însele această chestiune, atunci când le era şi lor permis să o facă, nu ar putea atrage o încălcare a art. 6. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici Convenţia, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument (mutatis mutandis, Sindicatul suedez al conductorilor de locomotive, Hotărârea din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, § 50; Silver şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 25 martie 1983, seria A nr. 61, § 113).
105.Aşadar, Curtea nu ar putea subscrie la argumentul reclamantului conform căruia instanţele naţionale nu au analizat temeiul de drept ce viza incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie.
2.Asupra utilizării, de către instanţele naţionale, a transcrierilor convorbirilor telefonice interceptate
106.Reclamantul arată, în esenţă, că soluţia de condamnare împotriva să se baza, în principal, pe transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate cu încălcarea legii naţionale şi a Convenţiei. Acesta apreciază că folosirea unui mijloc de probă ilegal obţinut privează acuzatul de un proces echitabil şi duce la încălcarea art. 6. Curtea nu poate subscrie în principiu şi în abstracto la un asemenea argument. Dacă prevederile Convenţiei garantează, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil, totuşi aceasta nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, materie ce ţine în primul rând de dreptul intern. Aşadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului naţional (Schenk împotriva Elveţiei, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan citată mai sus, § 35, şi P.G şi J.H împotriva Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că în trecut a avut deja ocazia să declare că utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie (Khan citată mai sus, § 40; P.G şi J.H împotriva Regatului Unit citată mai sus, § 81; Schenk citată mai sus, § 49).
107.Acest lucru nu înlătură datoria Curţii de a cerceta dacă în cauza de faţă procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34 35, § 34, Bernard împotriva Franţei din 23 aprilie 1998, Culegerea 1998-II, § 37, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuşi de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuţie o decizie de condamnare (Khan citată mai sus, § 34, şi P.G şi J.H citată mai sus, § 76).
108.Sesizate cu privire la temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva reclamantului, instanţele naţionale au admis înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului ca mijloc de probă în acuzare, în temeiul art. 91 din CPP, care reglementa la momentul respectiv utilizarea ascultărilor convorbirilor telefonice ca mijloc de probă în procesul penal. În acest sens, Curtea observă că reclamantului şi avocatului său le-a fost permis să consulte notele parchetului ce conţineau transcrierile conversaţiilor reclamantului, depuse la dosarul de urmărire penală al cauzei de către preşedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti (paragraful 20 de mai sus). Acest lucru reiese în mod clar atât din motivarea încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 16 februarie 1999 (paragraful 23 de mai sus), cât şi din argumentele invocate în apărare de avocatul reclamantului, în special pentru a-şi întemeia excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 din CPP, care atestă o cunoaştere detaliată a notelor parchetului ce cuprindeau transcrierile convorbirilor telefonice şi procesele-verbale ale serviciilor speciale cu privire la circumstanţele interceptării (paragraful 22 de mai sus).
109.Curtea reliefează că nelegalitatea ascultărilor convorbirilor telefonice invocată de reclamant în faţa judecătorilor naţionali se raportează exclusiv la încălcarea prevederilor naţionale legale, ca urmare a lipsei autorizaţiei parchetului care să-l vizeze personal pe reclamant şi a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate de serviciile speciale. Reclamantul nu a negat niciodată conţinutul înregistrărilor în litigiu şi nici nu le-a contestat autenticitatea, nici în faţa instanţelor naţionale (a se vedea, per a contrario, Schenk citată mai sus, § 47) şi nici măcar în faţa Curţii. Dacă ar fi acţionat astfel, s-ar fi putut pune o întrebare distinctă din perspectiva art. 6 sau 13 din Convenţie, în măsura în care, aşa cum reiese din motivarea Încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 5 februarie 1999, singura autoritate naţională care ar fi putut atesta realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor era chiar cea însărcinată să intercepteze convorbirile, să le redea în scris şi să le certifice autenticitatea şi ale cărei independenţă şi imparţialitate puteau fi puse la îndoială din acest motiv (mutatis mutandis, Rotaru, §§ 67-73; Schenk, § 77; Khan, § 38).
110.În cele din urmă, Curtea constată că, în materie de probaţiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta (paragraful 39 de mai sus). Ea consideră că în cauza de faţă trebuie acordată importanţă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk citată mai sus, §§ 47 şi 48; Turquin împotriva Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. Într-adevăr, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi instanţele superioare au coroborat înregistrările cu alte mijloace de probă, precum declaraţiile coinculpaţilor, mărturiile agenţilor însărcinaţi cu securitatea aeroportului Otopeni şi procesele-verbale de confruntare, de reconstituire şi de percheziţie, elemente printre care înregistrările litigioase au contat, desigur, la luarea deciziei judecătorilor naţionali de a-l condamna pe reclamant, însă fără ca ele să fi constituit elementul unic ce le-a creat convingerea intimă cu privire la vinovăţia acestuia (paragrafele 26 şi 37 de mai sus).
111.Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării articolului 41 din Convenţie
112.Conform art. 41 din Convenţie,
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţi lezate, dacă este cazul, o repartiţie echitabilă.
113.În principal, reclamantul solicită Curţii să constate că în cauza de faţă a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1 şi 8 din Convenţie, ceea ce implică, în opinia sa, obligaţia autorităţilor naţionale de a redeschide procedura îndreptată împotriva sa, dar cu respectarea drepturilor garantate de Convenţie. În subsidiar, el solicită o reparaţie, pe care o lasă la aprecierea Curţii, a prejudiciului moral şi material ce decurge din faptul că a fost condamnat şi că a trebuit să execute o pedeapsă cu închisoarea, ca urmare a unui proces în care drepturile ce-i sunt garantate de art. 6 şi 8 din Convenţie au fost încălcate.
114.Guvernul lasă soluţia la aprecierea Curţii, subliniind conformitatea dreptului intern cu Recomandarea nr. R (2000)2 a Comitetului de Miniştri privind reanalizarea sau redeschiderea anumitor cauze în urma hotărârilor Curţii.
115.Curtea constată că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în cauza de faţă, în faptul că a avut loc o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private (paragraful 86 de mai sus). Ea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între faptele ce au stat la originea încălcării constatate şi prejudiciul material pretins de reclamant, care nu este, de altfel, nici cuantificat, nici justificat.
116.Curtea apreciază că simpla constatare a încălcării art. 8 constituie o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suportat de reclamant prin această încălcare. Această concluzie nu scuteşte statul pârât să aleagă, sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, pentru a fi adoptate în ordinea sa juridică internă, în scopul de a pune capăt încălcării constatate de Curte şi de a-i înlătura consecinţele, în limita posibilităţilor, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia (Assanidzι împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 198, CEDO 2004-II; Maestri împotriva Italiei [MC], nr. 39.748/98, § 47, CEDO 2004-I; Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII).
117.Pe de altă parte, Curtea constată că reclamantul - căruia i s-au plătit deja 850 euro (EUR) de către Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară - nu a formulat nicio cerere suplimentară de rambursare a eventualelor cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie;
2.hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 6 din Convenţie;
3.hotărăşte că simpla constatare a încălcării art. 8 din Convenţie constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suportat de reclamant din cauza acestei încălcări;
4.respinge cererea de satisfacţie echitabilă în rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 26 aprilie 2007, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.