Decizie nr. 745 din 13 decembrie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară, în Dosarul nr. 8.873/212/2015 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 274D/2016.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Preşedintele Curţii dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 448D/2016 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Asociaţia "Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor", în Dosarul nr. 23.305/197/2015 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală.

4.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5.Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 448D/2016 la Dosarul nr. 274D/2016, care a fost primul înregistrat.

6.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

7.Prin Încheierea nr. 65 din 9 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 8.873/212/2015, Judecătoria Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară, într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de Societatea Comercială Black Sea Suppliers - S.R.L. din Constanţa împotriva Ordonanţei nr. 2.189/P/2013 din 12 iunie 2014 prin care Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa a dispus clasarea cauzei privind pe intimaţii Marius Dima, Mădălina Dima, Daniela Toncu sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, cesiune fictivă a părţilor sociale şi folosirea cu rea-credinţă a creditului societăţii.

8.Prin Încheierea din 14 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 23.305/197/2015, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia "Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor" într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de autoarea excepţiei împotriva ordonanţei de clasare din data de 11 iunie 2015, pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, în Dosarul nr. 6.890/P/2012, menţinută prin Ordonanţa nr. 387/II-2/2015 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov. La termenul din 16 februarie 2016, petenta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, cerere respinsă, ca inadmisibilă, de către judecătorul de cameră preliminară, acesta din urmă apreciind că examenul asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de netrimitere în judecată criticate se realizează doar prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, aceleaşi care au fost avute în vedere şi de procuror la pronunţarea soluţiei, şi că, în ipoteza în care plângerea va fi admisă, probele vor putea fi propuse în faţa organelor de urmărire penală.

9.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 274D/2016, judecătorul de cameră preliminară face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, în care s-a statuat că «dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală referitoare la judecarea plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale». Arată că plângerea formulată în temeiul art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968 se verifică pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri prezentate, pe când, în procedura de soluţionare a plângerii formulate în temeiul art. 341 din Codul de procedură penală, nici din textul de lege supus controlului de constituţionalitate şi nici din Decizia Curţii nr. 599 din 21 octombrie 2014 nu rezultă că judecătorul de cameră preliminară mai poate administra în mod legal vreun mijloc de probă nou, nici chiar înscrisuri (cu atât mai mult proba cu martori). În aceste condiţii, părţile, persoana vătămată şi procurorul pot depune doar note scrise sau formula concluzii scrise sau orale cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, iar, în situaţia în care, în cauză, anterior s-a pus în mişcare acţiunea penală, suplimentar, se pot formula cereri şi ridica excepţii, în scris sau oral, cu privire la legalitatea administrării probelor ori efectuării urmăririi penale. Arată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat pe forma anterioară a instituţiei analizate, prin Decizia nr. 165 din 28 februarie 2006, şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. (7) din Codul de procedură penală din 1968, apreciind că "în conformitate cu acest text legal, verificarea de către instanţă a rezoluţiei sau ordonanţei atacate se realizează numai pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a înscrisurilor noi prezentate, nu este de natură să aducă atingere liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. Aceasta, întrucât limitarea mijloacelor de probă care pot fi administrate la judecarea plângerii împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriuzisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen, sub aspectul legalităţii, al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului atacate." Apreciază că şi în contextul noii proceduri, suntem în prezenţa unei judecăţi propriu-zise, în limitele unui control jurisdicţional exercitat de judecătorul de cameră preliminară, nu de instanţa de judecată, într-o procedură specială, care nu are drept scop aflarea adevărului şi realizarea rolului educativ al judecăţii. Soluţionarea unei asemenea plângeri nu cunoaşte stadiul unei cercetări judecătoreşti, în modalitatea în care aceasta a fost stabilită de legiuitor în procedura judecăţii în prima instanţă, ci se rezumă, în esenţă, la verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei atacate şi, eventual, a legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, când a fost pusă în mişcare acţiunea penală, toate acestea strict în baza materialului constituit la urmărirea penală. Cu toate acestea, reţine că, urmare a repetatelor controale de constituţionalitate generate de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, Curtea Constituţională a statuat în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 că "în anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor." Totodată, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, Curtea a observat că procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, deşi nu vizează "ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Aşa fiind, deşi dispoziţiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală." De asemenea, Curtea a arătat că "în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, cât şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Acest aspect presupune asigurarea posibilităţii participării atât a inculpatului, cât şi a procurorului la soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, aşezarea drepturilor apărării deopotrivă cu cele ale acuzării fiind de esenţa unui proces echitabil care implică şi egalitatea de arme." Analizând instituţia soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată comparativ cu procedura camerei preliminare, observă că judecătorul de cameră preliminară din faza camerei preliminare desfăşoară o activitate similară celei desfăşurate de judecătorul de cameră preliminară care pronunţă soluţia prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală. Reţine că o componentă a cenzurii derulate în fiecare dintre aceste proceduri, se referă la verificarea legalităţii probelor administrate în faza de urmărire penală, activitate cu privire la care Curtea a apreciat în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014. Apreciază că argumentele Curţii Constituţionale referitoare la posibilitatea administrării de probe de către judecătorul de cameră preliminară în faza de cameră preliminară, în anumite circumst

anţe, în vederea lămuririi aspectelor de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe sunt valabile şi în ceea ce priveşte funcţia judiciară desfăşurată în vederea pronunţării cel puţin a soluţiei prevăzute de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală.

10.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea din Dosarul nr. 448D/2016 susţine că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care împiedică administrarea de probe de către părţile din proces sau chiar de către procuror, fiind încălcate astfel dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la principiul securităţii juridice, care decurge din principiul legalităţii statuat în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, dreptul persoanelor de a se adresa justiţiei şi dreptul la un proces echitabil. În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, reţine că instanţa de contencios constituţional a clarificat statutul procurorului şi a actelor emise de acesta prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, prin care a statuat că "art. 278 din vechiul Cod de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct". Arată că această soluţie s-a întemeiat pe concepţia Curţii Constituţionale, exprimată în Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, potrivit căreia Ministerul Public reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională, deşi, conform Constituţiei, face parte din "autoritatea judecătorească". S-a arătat, cu acel prilej, că «în sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive.» Face precizarea că aceleaşi argumente se regăsesc şi în Hotărârea pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, prilej cu care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat statutul procurorului şi a conchis că acesta nu întruneşte cerinţele pentru a fi considerat o instanţă, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de independenţă prevăzute de acesta. Apreciază că exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie se referă la reglementarea prin lege a existenţei, competenţei şi procedurii instanţelor judecătoreşti. Aceste prevederi ale Convenţiei cer ca instanţa să aibă competenţa de a "hotărî", de a da o soluţie în speţele ce îi sunt înaintate spre soluţionare, fie acestea în materie penală sau civilă. Cu alte cuvinte, instanţa judecătorească trebuie să fie în măsură a aprecia ansamblul de elemente, în fapt sau în drept, care conduc la soluţia litigiului. Face referire la Hotărârea pronunţată în Cauza Sporrong împotriva Suediei, în care instanţa de la Strasbourg a statuat că, date fiind atribuţiile Curţii Administrative Supreme, care nu putea exercita, la acea dată, decât un control redus asupra măsurilor administrative care permiteau exproprierea, nefiind competentă să decidă asupra fondului cauzei, această instanţă nu putea fi considerată o instanţă judecătorească în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Apreciază că normele procesual penale criticate, atâta vreme cât permit o interpretare în sensul inadmisibilităţii administrării de probe în faţa instanţei de judecată - care judecă plângerea împotriva soluţiilor procurorului -, împiedică instanţa respectivă să aprecieze ansamblul tuturor elementelor, în fapt şi în drept, care conduc la soluţia litigiului, adică o împiedică să fie o instanţă, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Apreciază că nu există niciun argument întemeiat care să justifice inadmisibilitatea administrării unor probe în faţa judecătorului care judecă plângerea împotriva soluţiilor de clasare ale procurorului, cu atât mai puţin, argumentul potrivit căruia judecătorul trebuie să verifice probele din dosarul de urmărire penală, adică probele avute în vedere de procuror la momentul pronunţării ordonanţei de clasare. Susţine că normele procesual penale criticate încalcă principiul securităţii juridice, care decurge din principiul legalităţii statuat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât din conţinutul lor nu se înţelege cu necesitate că administrarea de probe în această fază a judecăţii ar fi inadmisibilă şi face referire, în acest sens, la dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală din care rezultă că la dosar nu se poate depune altceva decât notele scrise privind admisibilitatea cererii. Apreciază că exigenţele de claritate şi predictibilitate a legislaţiei impun ca formularea acestei soluţii legislative să fie mult mai clară şi mai adecvată, astfel încât să fie înţeleasă de orice justiţiabil şi, în acest sens, face referire la prevederile art. 8 şi art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

11.Judecătoria Braşov - Secţia penală, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 448D/2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Pentru început, face referire la Decizia Curţii nr. 354 din 23 septembrie 2004, prin care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 278^1 alin. (7) din vechiul Cod de procedură penală, reţinând că "potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi procedurii de judecată reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului. În virtutea acestei competenţe, legiuitorul a conceput art. 278^1 din Codul de procedură penală ca un răspuns la necesitatea garantării unei neîngrădite exercitări a dreptului de acces liber la justiţie al oricărei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi a dreptului la apărare, prevăzute atât în Constituţie, cât şi în reglementările internaţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, acest text de lege stabileşte dreptul persoanei vătămate şi al oricărei altei persoane ale cărei interese legitime sunt vătămate de a face plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată date de procuror, la instanţa judecătorească în competenţa căreia ar reveni judecarea cauzei în primă instanţă, şi reglementează procedura de judecare şi de soluţionare a plângerii. Conform principiului oficialităţii procesului penal, instanţa judecătorească poate fi legal sesizată pentru judecarea unei infracţiuni, de regulă, numai prin rechizitoriul parchetului. Când procurorul refuză trimiterea în judecată, adoptând o soluţie de clasare a cauzei, de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, iar procurorul ierarhic superior respinge plângerea formulată împotriva soluţiei, persoana vătămată ori altă persoană lezată în interesele sale legitime se poate adresa cu plângere justiţiei. În cadrul judecării unei asemenea plângeri, instanţa judecătorească competentă urmează să examineze legalitatea şi temeinicia soluţiei atacate. Aşa fiind, este evident că o asemenea examinare se poate face numai pe baza lucrărilor şi a materialului dosarului cauzei, pe care s-a întemeiat şi soluţia dată de procuror, precum şi pe baza eventualelor înscrisuri noi prezentate. Instanţa, nefiind sesizată pentru judecarea cauzei în fond, nu poate administra noi probe. Judecând plângerea, instanţa poate pronunţa una dintre cele trei soluţii prevăzute de art. 278^1 alin. 8:

a)respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia dată de procuror, când constată că aceasta este legală şi temeinică;

b)admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează soluţia atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, care urmează să completeze urmărirea penală înainte de soluţionarea finală a acesteia;

c)admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează soluţia atacată şi, considerându-se legal sesizată prin plângere, întrucât la dosar sunt suficiente probe pentru judecarea cauzei, reţine aceasta spre judecare. În acest caz, se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile procedurale privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac." În acelaşi sens, invocă şi deciziile Curţii nr. 412 din 12 octombrie 2004, nr. 414 din 12 octombrie 2004, nr. 440 din 26 octombrie 2004, nr. 31 din 25 ianuarie 2005, nr. 233 din 21 aprilie 2005, nr. 54 din 26 ianuarie 2006 şi nr. 165 din 28 februarie 2006 care conturează o jurisprudenţă constantă a instanţei de control constituţional în materia analizată. Judecătorul de cameră preliminară apreciază că raţiunile expuse mai sus susţin şi actuala opţiune a legiuitorului de a limita administrarea de probe în cadrul procedurii de soluţionare a plângerii formulate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, câtă vreme natura acesteia nu s-a modificat în contextul reglementării în vigoare. Observă că şi în sistemul noii legislaţii procesual penale procedura în discuţie nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen, sub aspectul legalităţii, al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului atacate. Raportat la aceste aspecte, apreciază că nu se poate considera că verificarea de către judecător a ordonanţei atacate numai pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală ar fi de natură să aducă atingere liberului acces la justiţie ori dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, apreciază că este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, judecătorul să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la adoptarea soluţiei de netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. În sprijinul acestei opinii aduce ca argument şi faptul că prevederile art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală permit doar organelor de urmărire penală administrarea de probe în cursul urmăririi penale, acestea neputând să fie completate în procedura plângerii împotriva soluţiei dispuse de procuror. Susţine, de asemenea, judecătorul de cameră preliminară că, în cazul în care înţelege să se prevaleze de probe noi pentru a obţine desfiinţarea ordonanţei procurorului, partea are posibilitatea de a cere revocarea acesteia, în condiţiile art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală. Cât priveşte conformitatea dispoziţiei criticate cu prevederea înscrisă în art. 1 alin. (5) din Constituţie, judecătorul de cameră preliminară apreciază că aceasta este suficient de clară şi previzibilă, din cuprinsul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, rezultând cu claritate că în procedura în discuţie părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea sau temeinicia plângerii. Arată că opţiunea legiuitorului de a limita probaţiunea în această procedură rezultă şi din compararea textelor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală cu prevederea corespunzătoare din vechea reglementare - art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 - care prevedea posibilitatea administrării probei cu înscrisuri. Nepreluând în integralitate norma anterioară, legiuitorul şi-a exprimat, tacit, dar nu echivoc, preferinţa pentru neadministrarea de probe în această procedură.

12.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

13.Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele Curţii nr. 274D/2016 şi nr. 448D/2016, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că plângerea reglementată de dispoziţiile art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală are ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor de neurmărire ori de netrimitere în judecată, dispuse de procuror. Prin urmare, în cadrul acestei proceduri, judecătorul de cameră preliminară este chemat să se pronunţe nu asupra fondului cauzei penale - existenţa faptei, caracterul infracţional al acesteia şi imputabilitatea faptei în raport cu persoana cercetată -, ci asupra întemeierii în fapt - raportat la probele administrate în urmărirea penală - şi în drept - raportat la prevederile legale incidente - a soluţiei dispuse de procuror. Opţiunea legiuitorului de a nu permite administrarea de probe noi în procedura plângerii reglementate de art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală are o justificare în specificul acestei proceduri, căci verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei procurorului nu poate fi făcută decât prin raportare la situaţia de fapt şi la probele avute în vedere de procuror în faza de urmărire penală. În această procedură specială, constatarea necesităţii administrării unor probe noi echivalează de lege lata cu constatarea caracterului incomplet al probatoriului administrat în faza de urmărire penală. Astfel, dacă examinând plângerea, judecătorul de cameră preliminară constată că probele administrate în faza urmăririi penale nu confirmă soluţia procurorului şi nici nu sunt suficiente pentru a justifica o altă soluţie, acesta nu poate proceda la completarea probatoriului, ci va dispune - în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală sau, după caz, al art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală - admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, potrivit cărora începerea judecăţii - ca urmare a admiterii plângerii şi desfiinţării soluţiei atacate - nu poate fi dispusă decât dacă judecătorul de cameră preliminară constată că probele legal administrate sunt suficiente. Aşadar, în cazul contrar, acesta nu va putea complini probatoriul, ci va trebui să trimită cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale. Apreciază că soluţia legislativă nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, de vreme ce, în prezent, urmare a Deciziei Curţii nr. 599 din 21 octombrie 2014, judecarea plângerii reglementate de art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală, are loc cu citarea petentului, dar şi a părţilor şi subiecţilor procesuali principali, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, aceştia având posibilitatea nu doar de a depune note scrise, ci şi de a se prezenta pentru a-şi susţine punctele de vedere în faţa judecătorului de cameră preliminară, personal ori reprezentaţi sau asistaţi de apărător.

14.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. l alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Deşi, prin încheierea de sesizare din Dosarul Curţii nr. 448D/2016, instanţa de control constituţional a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală, faţă de criticile autoarei excepţiei, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi în acest dosar dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, alin. (2) al art. 341 din Codul de procedură penală a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere însă că soluţionarea cauzelor penale în care au fost invocate prezentele excepţii de neconstituţionalitate, s-a făcut prin Încheierea nr. 65 din 9 februarie 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa - Secţia penală, judecătorul de cameră preliminară, în Dosarul nr. 8.873/212/2015, respectiv prin Încheierea nr. 64 din 29 martie 2016 pronunţată de Judecătoria Braşov - Secţia penală, judecătorul de cameră preliminară, în Dosarul nr. 23.305/197/2015, - care sunt şi actele de sesizare a Curţii Constituţionale - producând efecte norma de procedură prevăzută de textul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în redactarea cu care a fost sesizată Curtea, aceasta din urmă se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Textul de lege criticat are următorul conţinut: "Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului şi părţilor, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluţionare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale".

17.Judecătorul de cameră preliminară apreciază că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, iar autoarea excepţiei din Dosarul Curţii nr. 448D/2016 apreciază că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 privind liberul acces la justiţie raportate la art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă şi dispoziţiile art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

18.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională, întrucât contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate. În acest sens, Curtea a reţinut că, atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea a constatat că legea trebuie să prevadă posibilitatea petentului, a procurorului şi a intimaţilor de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de cameră preliminară, fiind necesară citarea acestora pentru realizarea respectivelor garanţii (paragrafele 46 şi 47).

19.Curtea reţine, de asemenea, că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, a identificat o modalitate sui generis de formulare a unei acuzaţii penale în procedura de soluţionare a plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Astfel, cu toate că procedura în discuţie nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală (paragraful 34). De aceea, atunci când o instanţă - aşa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune (paragraful 42). În plus, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, cât şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (paragraful 43). Totodată, Curtea a reţinut că principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea a constatat că, prin absenţa dezbaterilor contradictorii, petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu pot, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu pot contesta în niciun fel aceste cereri ori excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară (paragraful 41).

20.Având în vedere toate aceste considerente de principiu, prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin raportare la prevederile art. 16 şi art. 21 din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, Curtea a amintit cele statuate prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, şi anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. Odată citate însă, părţile au posibilitatea să ia cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18).

21.Totodată, în Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, analizând critici identice celor invocate în prezentele cauze - potrivit cărora dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu permit administrarea de probe de către judecătorul de cameră preliminară sau nu sunt suficient de clare cu privire la această posibilitate - Curtea a statuat în paragrafele 29-32 ale deciziei precitate că limitarea mijloacelor de probă este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

22.Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând prin ea însăşi o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/ netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă liberul acces la justiţie, Curtea Constituţională statuând în acest sens că "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege" (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

23.Totodată, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

24.Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) din Codul de procedură penală, a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului "pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală" [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţează soluţia şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se în acest fel comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei.

25.De altfel, împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.

26.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

27.Totodată, autoarea excepţiei din Dosarul Curţii nr. 448D/2016 consideră că normele procesual penale criticate contravin, prin raportare la art. 20 din Constituţia României, prevederilor art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, nr. 303 din 14 decembrie 2007.

28.Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, Curtea constată că invocarea art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin raportare la art. 20 din Constituţia României, este incorectă. Carta, potrivit art. 6 alin. 1 din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C, nr. 84 din 30 martie 2010, are aceeaşi valoare juridică cu cea a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, care, în înţelesul art. 148 din Constituţia României, reprezintă tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Aşadar, în sistemul constituţional românesc, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu intră sub incidenţa art. 20 din Constituţie, care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului, astfel încât autorul excepţiei ar fi trebuit să invoce normele cuprinse în Cartă prin raportare la art. 148 din Legea fundamentală (în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 254 din 17 aprilie 2012).

29.Cu toate acestea, cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reţine că, prin deciziile nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010 şi nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012, a statuat, de principiu, că prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului. În speţă, Curtea constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, considerentele reţinute în paragrafele 18-25 ale prezentei decizii abordează toate aceste aspecte, fiind, în consecinţă, valabile şi cu privire la aceste dispoziţii din Cartă.

30.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară, în Dosarul nr. 8.873/212/2015 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi de Asociaţia "Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor" în Dosarul nr. 23.305/197/2015 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu