Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Societatea WSP Polska S.P. Z.O.O. din Polonia în Dosarul nr. 19.502/271/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 198D/2017.2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 14 martie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horațiu Radu. Autoarea excepției a fost reprezentată de domnul avocat Mircea Ursuța. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunțarea la 9 aprilie 2019.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3.Prin Decizia penală nr. 199 din 12 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.785/1/2016, admițând apelul împotriva Încheierii nr. 354 din 26 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 19.502/271/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Societatea WSP Polska S.P. Z.O.O. din Polonia cu ocazia verificării admisibilității în principiu a unei cereri de recurs în casație formulate de către partea responsabilă civilmente.

4.În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale privind egalitatea în fața legii, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, egalitatea justiției și folosirea căilor de atac, întrucât recursul în casație poate fi declarat numai pentru motivele limitativ prevăzute de textul de lege criticat - niciunul dintre acestea nefiind însă aplicabil laturii civile a procesului penal -, iar nu și pentru motivele de casare stabilite de dispozițiile art. 488 din Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie procedurală. Or, Codul de procedură penală prevede atât dreptul la recurs în casație al părții civile și al părții responsabile civilmente, cât și soluțiile instanței cu privire la recursul în casație care vizează greșita soluționare a laturii civile. Arată astfel că, potrivit prevederilor art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, partea civilă și partea responsabilă civilmente au dreptul să declare recurs în casație atât în ceea ce privește latura civilă, cât și referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă. De asemenea, dispozițiile art. 448 alin. (2) din Codul de procedură penală fac referire la situația în care recursul în casație vizează greșita soluționare a laturii civile. Consideră că există o necorelare legislativă între dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe de o parte, și cele ale art. 436 alin. (1) lit. c) și ale art. 448 alin. (2) din același cod, pe de altă parte. Astfel, partea civilă și partea responsabilă civilmente se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta considerentele hotărârii pronunțate în apel, întrucât motivele de recurs în casație - prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală - se limitează doar la latura penală a cauzei, având în vedere că nu conțin prevederi specifice acțiunii civile. Așadar, părții civile și părții responsabile civilmente le este îngrădit accesul la justiție, fiind creată o situație discriminatorie în privința acestor părți, în condițiile în care doar procurorul și inculpatul au, practic, posibilitatea declarării recursului în casație. Totodată, menționează Decizia nr. 28 din 2 iunie 2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și - în aplicarea dispozițiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală din 1968, după abrogarea pct. 17^1 prin prevederile art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 (pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi) - a stabilit că judecarea recursurilor declarate cu privire la latura civilă împotriva deciziilor pronunțate în apel se va face în conformitate cu dispozițiile art. 385^9 alin. 2 din Codul de procedură penală, cazurile de casare urmând a fi analizate în concret, în funcție de modul de rezolvare a laturii civile. Prin decizia mai sus menționată, instanța supremă a reținut că - în raport cu reglementarea cuprinsă în art. 721 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dispozițiile acestui cod se aplică și în materiile prevăzute de alte legi, dacă acestea nu cuprind dispoziții potrivnice -, în măsura în care motivele de nelegalitate specifice procesului civil, menționate în art. 304 din acel cod, nu sunt potrivnice sau nu se suprapun celor prevăzute în art. 385^9 alin. 1 din Codul de procedură penală, ar putea fi luate în considerare, în mod conjugat cu cele indicate în acest din urmă text de lege, ca temeiuri ale criteriilor susceptibile a fi invocate împotriva modului de soluționare a laturii civile. Ulterior, prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006, reținând că abrogarea pct. 17^1 al art. 385^9 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, prin eliminarea posibilității criticării pe calea recursului a unei hotărâri judecătorești pe motiv că este contrară legii sau că s-a făcut o greșită aplicare a legii, închide părții interesate calea valorificării efective a dreptului încălcat. Autoarea excepției susține că dreptul părții civile și al celei responsabile civilmente de a declara recurs în casație, respectiv dreptul instanței de recurs de a soluționa această cale de atac cu privire la latura civilă a cauzei nu trebuie limitate la cazurile de casare stabilite prin prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, ci, în condițiile absenței din cuprinsul acestui articol a unor motive care să vizeze și această latură a procesului penal, trebuie să poată fi invocate ca motive de casare cu privire la latura civilă și motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 din Codul de procedură civilă.

5.Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători apreciază că susținerile autoarei excepției - care are calitatea de parte responsabilă civilmente în cauză -, în sensul lipsei unui motiv concret de recurs în casație, sunt fondate. Astfel, deși, potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente poate formula recurs în casație, acest drept este numai unul teoretic, în condițiile în care legiuitorul nu a reglementat niciun caz de recurs în casație care să poată fi valorificat în interesul părții responsabile civilmente. Totodată, subliniază și necorelarea legislativă a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce prevăd motivele de recurs în casație, cu cele ale art. 448 alin. (2) din același cod, deoarece „greșita soluționare a laturii civile“ - la care se referă acest ultim text - nu se subsumează niciunuia dintre cazurile de recurs în casație.

6.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei nr. 424 din 9 iunie 2015 - prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală -, considerente care sunt valabile, mutatis mutandis, și în ceea ce privește dispozițiile art. 438 alin. (1) din același cod. Consideră că prevederile art. 53 din Constituție nu sunt incidente în cauză.

8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autoarei excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pct. 1 fiind modificat, iar pct. 2-6, 9, 10, 13 și 14 abrogate prin prevederile pct. 266 și, respectiv, ale pct. 267 din art. 102 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins:

(1)Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1.în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;

2-6. abrogate

7.inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8.în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;

9-10. abrogate

11.nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată;

12.s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13-14. abrogate.

11.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) referitor la egalitatea justiției și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

12.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autoarea excepției critică necorelarea legislativă dintre dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe de o parte, și cele ale art. 436 alin. (1) lit. c) și ale art. 448 alin. (2) din același cod, pe de altă parte, în condițiile în care susține că niciunul dintre motivele de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este aplicabil laturii civile a procesului penal, astfel că recursul în casație ar trebui să poată fi declarat și pentru motivele de casare stabilite de dispozițiile art. 488 din Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie procedurală.

13.Curtea observă că - spre deosebire de situația analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Codul de procedură penală a revenit, astfel, la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac a recursului în casație sunt: procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; precum și partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.

14.Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației.

15.Motivele de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează: nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greșit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului și aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

16.Raportând prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală la scopul recursului în casație, Curtea a statuat în jurisprudența sa că restrângerea de către legiuitor a sferei cazurilor în care se poate face recurs în casație la cele prevăzute de textul de lege criticat este justificată de finalitatea instituției analizate - aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile - și de natura acesteia, de cale extraordinară de atac. Curtea a reținut că, așa cum reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație - prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, paragrafele 27 și 28, Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragrafele 23 și 24, și Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din data de 8 noiembrie 2017, paragraful 22).

17.Curtea observă că unele din motivele de casare reglementate de textul de lege criticat în prezenta cauză pot fi invocate atât cu privire la soluționarea laturii penale, cât și cu privire la soluționarea laturii civile a cauzei, astfel că nu poate fi reținută critica autoarei excepției, potrivit căreia dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare - sub aspectul posibilității invocării cazurilor de casare cu privire la soluționarea laturii civile a cauzei - între partea civilă și partea responsabilă civilmente, pe de o parte, și procuror și inculpat, pe de altă parte.

18.Referitor la principiul egalității în fața legii, Curtea a reținut în jurisprudența sa că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28).

19.Totodată, Curtea Constituțională - făcând referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în Cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reținut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, și Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).

20.Or, din cele cinci cazuri de casare prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, în limitele cărora instanța de recurs în casație poate examina cauza, primul - necompetența instanței - se referă la încălcarea normelor de procedură, iar celelalte vizează încălcarea legii penale și, contrar susținerilor autoarei excepției, unele din acestea pot avea implicații și în soluționarea acțiunii civile, așa cum a statuat deja Curtea în jurisprudența sa (Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, citată anterior, paragraful 17, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 22).

21.Sub acest aspect, Curtea reține că motivele de casare care au incidență cu privire la soluționarea laturii civile a procesului penal sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7, 8 și 11 din Codul de procedură penală, cazul de la pct. 12 al articolului menționat vizând exclusiv latura penală a cauzei.

22.Pentru argumentele mai sus arătate, Curtea constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă principiile fundamentale privind egalitatea în fața legii, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, egalitatea justiției și folosirea căilor de atac, principii consacrate de prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3), art. 124 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție.

23.De altfel, susținerile autoarei excepției privind lipsa de corelare dintre dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe de o parte, și cele ale art. 436 alin. (1) lit. c) și ale art. 448 alin. (2) din același cod, pe de altă parte, sunt formulate cu ignorarea faptului că, oricât de clar ar fi redactată norma legală criticată, subzistă un element inevitabil de interpretare judiciară. În plus, așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederile constituționale pretins violate, iar nu compararea cu alte dispoziții de lege și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la prevederi ori principii ale Constituției (Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23, Decizia nr. 262 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 16 iunie 2015, paragrafele 15 și 16, și Decizia nr. 55 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragrafele 35 și 36).

24.În ceea ce privește pretinsa încălcare prin textul de lege criticat a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, nici aceasta nu poate fi reținută, întrucât prevederile constituționale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de față.

25.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea WSP Polska S.P. Z.O.O. din Polonia în Dosarul nr. 19.502/271/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 aprilie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. Valer Dorneanu

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică