Decizia nr. 176 din 29 martie 2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Mihai Crișan în Dosarul nr. 2.727/111/2016 al Tribunalului Bihor - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.681D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.Prin Încheierea din 21 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.727/111/2016, Tribunalul Bihor - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Excepția a fost ridicată de Mihai Crișan cu ocazia soluționării unei cauze penale.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că dispozițiile art. 91^2 alin.1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separației și echilibrului puterilor, ale art. 1 alin. (5) cu privire la principiul legalității, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 26 alin. (1) referitor la viața intimă, familială și privată, ale art. 28 privind secretul corespondenței, ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și ale art. 124 alin. (3) privind independența judecătorilor și supunerea lor numai legii, în măsura în care sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor de lege criticate vizează punerea în executare a autorizării dispuse de judecător. Arată că sintagma criticată - în lipsa unui text similar prevederilor art. 142 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, cu care să se coroboreze - pune sub semnul întrebării calitatea legii din perspectiva condițiilor privitoare la precizie, claritate și previzibilitate, conducând la interpretări echivoce. Astfel, modul neclar de redactare a textului de lege criticat a generat o confuzie în practica organelor judiciare între efectuarea procedeului probator (ca modalitate legală de obținere a mijlocului de probă), activitatea de sprijinire tehnică a realizării acestuia (constând în punerea la dispoziția organelor de urmărire penală a echipamentelor și a infrastructurii deținute de furnizorii de rețele de comunicații) și mijlocul de probă (procesul-verbal de redare a convorbirilor interceptate și înregistrate). Autorul excepției învederează că instanțele judecătorești, în absența definirii de către legiuitor a noțiunii de „concurs tehnic“, au interpretat că punerea în executare a interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice ar fi sinonimă cu acordarea de sprijin tehnic de către alte persoane, astfel că au desemnat Serviciul Român de Informații pentru a efectua acest procedeu probatoriu, ca act de urmărire penală, deși ofițerii și subofițerii din cadrul acestui serviciu nu aveau calitatea de organe de urmărire penală. Consideră că intruziunea în viața privată ori în corespondența unei persoane nu se poate realiza decât atunci când restrângerea acestor drepturi este contrabalansată de garanții suficiente în vederea diminuării riscurilor în ceea ce privește comiterea unor abuzuri din partea statului. Pentru aceasta, legislația trebuie să fie nu doar detaliată, ci, mai ales, să nu sufere sub aspectul preciziei, clarității și previzibilității. Arată că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 stabilesc faptul că procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 91^1 din același act normativ sau dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Prevederile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 folosesc sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“, fără a o explicita, spre deosebire de noul Cod de procedură penală, care, în dispozițiile art. 142 alin. (3), utilizează sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere“, după ce în art. 142 alin. (2) sunt prevăzute entitățile de la care se poate solicita respectivul concurs tehnic. Cu alte cuvinte, deși sintagma mai sus menționată din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 se regăsește într-o formă similară în prevederile art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, diferența este aceea că acest din urmă text de lege se poate corobora cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, în care sunt enumerați furnizorii anumitor tipuri de servicii, ce au obligația de a colabora cu procurorul, organul de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției. De altfel, faptul că persoanele la care face trimitere art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală sunt cele enumerate la alin. (2) al aceluiași articol reiese și din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea Constituțională a reținut că „activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare“ (paragraful 33). Prin urmare, dacă sfera persoanelor chemate să dea concurs tehnic este într-o oarecare măsură clară și previzibilă raportat la prevederile art. 142 din noul Cod de procedură penală, nu același lucru se poate susține în ceea ce privește dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Așadar, autorul excepției consideră că, dacă în cauza penală au fost efectuate activități de supraveghere tehnică în condiții de nelegalitate, iar una dintre părți este vizată, direct sau indirect, de împrejurările sau datele relevate cu ajutorul acestui procedeu probatoriu, există o vătămare evidentă atât a dreptului la un proces echitabil, cât și a dreptului la apărare, pe lângă încălcarea dreptului la viață intimă, familială și privată, precum și a secretului corespondenței. De asemenea susține că lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 determină instanțele de judecată, învestite de procurori cu autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor, să se substituie legiuitorului - pentru a decela sensul sintagmei „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ - într-un mod care excedează operațiunii de interpretare a normei juridice, în sensul preluării de către judecător a funcției de legiferare, ceea ce conduce la încălcarea principiilor constituționale privind separația și echilibrul puterilor, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, precum și independența judecătorilor și supunerea lor numai legii. În fine, invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia interceptărilor, care subliniază cerința previzibilității legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze, în mod esențial, prin norme clare și detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine din ce în ce mai sofisticată (Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig împotriva Franței, paragraful 34, Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp împotriva Elveției, paragraful 72, Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, paragraful 46, precum și Decizia din 29 iunie 2006 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 54.934/00 formulate de Weber și Saravia împotriva Germaniei).

6.Tribunalul Bihor - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Arată că, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituție și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre care se numără și previzibilitatea. În acest sens, judecătorul de cameră preliminară menționează că, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, o normă este „previzibilă“ numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea din 2 august 1984, pronunțată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit). Având în vedere că aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, legea contravine principiului preeminenței dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar și modalitățile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuție, pentru a oferi persoanei protecție adecvată împotriva arbitrarului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Judecătorul de cameră preliminară consideră că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 delimitează în mod previzibil organele care procedează la efectuarea interceptărilor și înregistrărilor în cursul procesului penal - procurorul personal sau organul de cercetare penală, în caz de delegare din partea procurorului. În ceea ce privește însă „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“, legea nu indică în mod clar cine anume sunt aceste persoane, motiv pentru care sintagma criticată este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate. Apreciază că, în aceste condiții, dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 pot afecta dreptul la un proces echitabil, chiar dacă în cursul procesului penal există posibilitatea efectuării unei expertize tehnice cu privire la interceptările efectuate în cursul urmăririi penale.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată, astfel, că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, deși nu se bucură de o definiție legală, nu este totuși lipsită de claritate și previzibilitate. În lipsa unei definiții legale, sensul său se determină printr-o interpretare literală a termenilor folosiți de legiuitor, dar și prin interpretarea coroborată a celor două teze ale art. 91^2 alin. 1 din vechiul cod. Astfel, dacă, în prima teză, legiuitorul stabilește organele judiciare competente să efectueze interceptările și înregistrările, anume procurorul și organul de cercetare penală, în teza a doua, cea care face obiectul excepției, legiuitorul vizează o categorie distinctă de persoane, cele chemate „să dea concurs tehnic“ la interceptări și înregistrări, respectiv - într-o interpretare literală, pornind de la sensul comun al cuvintelor folosite - persoanele care, folosind instrumentele și procedeele tehnice specifice interceptării și înregistrării, ajută procurorul/ organele de cercetare penală la efectuarea acestui procedeu probator. Prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, precum și a obligației de redare integrală a acestora, dispozițiile legale în materie oferă suficiente garanții pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la viață privată și de familie și a secretului corespondenței, iar eventuala nerespectare sau interpretarea eronată a acestor reglementări de către organele judiciare nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare a legii, care însă excedează competenței Curții Constituționale.

9.Avocatul Poporului arată că își menține punctul de vedere reținut, printre altele, în deciziile Curții Constituționale nr. 410 din 10 aprilie 2008, nr. 709 din 17 iunie 2008 și nr. 171 din 2 martie 2010, în sensul că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituționale.

10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Deși au fost abrogate, la 1 februarie 2014, prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, dispozițiile de lege criticate produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, deoarece, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege“. Ca atare, în acord cu jurisprudența sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea se va pronunța asupra prevederilor criticate din Codul de procedură penală din 1968. Din notele scrise ale autorului excepției, depuse în motivarea acesteia, reiese că excepția de neconstituționalitate privește, în realitate, numai dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Așadar, Curtea se va pronunța numai asupra acestor dispoziții de lege, care au următorul cuprins: „Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal“.

13.În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separației și echilibrului puterilor, ale art. 1 alin. (5) cu privire la principiul legalității, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 26 alin. (1) referitor la viața intimă, familială și privată, ale art. 28 privind secretul corespondenței, ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și ale art. 124 alin. (3) privind independența judecătorilor și supunerea lor numai legii.

14.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 91^1 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederi din Constituție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017*), nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunțării prezentei decizii, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate cu privire la sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, sintagmă criticată pe motiv că nu respectă cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii, observând că sunt invocate argumentele avute în vedere cu ocazia pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016. Prin această din urmă decizie, sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituțională, deoarece încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității (paragraful 50).

*)Decizia Curții Constituționale nr. 734 din 23 noiembrie 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 22 aprilie 2018.

15.Curtea a statuat, prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, citată anterior, că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispozițiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În acest sens, Curtea a reținut că, în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, și-a fundamentat soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică (paragraful 17).

16.Astfel, prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, Curtea a constatat - referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activități de supraveghere -, că acesta era asigurat, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor lor, motiv pentru care dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal (paragraful 18).

17.De asemenea, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secțiune din vechiul Cod de procedură penală referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“ (paragraful 19).

18.Tot prin Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, mai sus citată, Curtea a mai reținut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispozițiilor art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanță, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor (paragraful 20).

19.În continuare, Curtea Constituțională a menționat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunțată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor (paragraful 21).

20.De asemenea, prin Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională a statuat că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28, secretul corespondenței nefiind un drept absolut. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate, în mod eficace, asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

21.În acest sens, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, și prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22, decizii referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în secțiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video - Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 și Legea nr. 202/2010 contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanții împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariției Legii nr. 281/2003, procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiția existenței unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menționate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.

22.Totodată, prin Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională a arătat că însăși instanța europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, Curtea de la Strasbourg, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ - prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006 - există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile de lege criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc (paragraful 42).

23.În același sens sunt și Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, și Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009, Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017*) și Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017**), nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunțării prezentei decizii. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, apreciem că soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

*)Decizia Curții Constituționale nr. 779 din 29 noiembrie 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018.

**)Decizia Curții Constituționale nr. 820 din 12 decembrie 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018.

24.Astfel, pentru motivele mai sus arătate, considerăm că nu poate fi reținută critica autorului excepției în sensul că, dacă în cauza penală au fost efectuate activități de supraveghere tehnică în condiții de nelegalitate, iar una dintre părți este vizată, direct sau indirect, de împrejurările sau datele relevate cu ajutorul acestui procedeu probatoriu, există o vătămare evidentă atât a dreptului la un proces echitabil, cât și a dreptului la apărare, pe lângă încălcarea dreptului la viață intimă, familială și privată, precum și a secretului corespondenței. De asemenea, având în vedere argumentele prezentate anterior, apreciem că sunt neîntemeiate și susținerile potrivit cărora lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 determină instanțele de judecată, învestite de procurori cu autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor, să se substituie legiuitorului - pentru a decela sensul sintagmei „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ - într-un mod care excedează operațiunii de interpretare a normei juridice, în sensul preluării de către judecător a funcției de legiferare, ceea ce conduce la încălcarea principiilor constituționale privind separația și echilibrul puterilor, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, precum și independența judecătorilor și supunerea lor numai legii.

25.Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc nicio atingere prevederilor art. 1 alin. (4) și (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 alin. (1), ale art. 26 alin. (1), ale art. 28, ale art. 61 alin. (1) și ale art. 124 alin. (3) din Constituție.

26.În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, nici această susținere nu poate fi reținută, textul constituțional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu s-a constatat în cauza de față.

27.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihai Crișan în Dosarul nr. 2.727/111/2016 al Tribunalului Bihor - Secția penală și constată că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bihor - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 martie 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică