Decizie nr. 461 din 28 iunie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal, excepţie ridicată de Ioan Bohâlţeanu în Dosarul nr. 2.959/3/2014* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.751 D/2015.

2.La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prezent personal şi asistat de domnul avocat Adrian Lucian Catrinoiu, din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, precum şi partea Elena Petrovici, prezentă personal. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, părţile Zizi Anagnastopol şi Gheorghe Şupeală au depus cereri de judecare în lipsă.

3.Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 33D/2016 şi nr. 113D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal şi, respectiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală şi ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, excepţii ridicate de Rino-Graziano Raicovich şi de Marian Nistoroiu în dosarele nr. 36.176/3/2012 (1.222/2015) şi nr. 83.825/299/2015 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi, respectiv, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

4.La apelul nominal răspund, în Dosarul nr. 33 D/2016, autorul excepţiei, reprezentat de domnul avocat Mădălin Enache, din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, şi părţile Ioan Bohâlţeanu şi Ioan Negrutzi prezente personal, iar, în Dosarul nr. 113 D/2016, autorul excepţiei, prezent personal. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în Dosarul nr. 33 D/2016, partea Zizi Anagnastopol a trimis o cerere de judecare în lipsă.

5.Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 33 D/2016 şi nr. 113 D/2016 la Dosarul nr. 1.751 D/2015. Părţile prezente sunt de acord cu măsura conexării dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 33 D/2016 şi nr. 113 D/2016 la Dosarul nr. 1.751 D/2015, care este primul înregistrat.

6.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Adrian Lucian Catrinoiu, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, susţinând, în esenţă, că incriminarea infracţiunii de delapidare în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul unei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 şi art. 45 din Constituţie. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, precum şi la proiectul Codului penal în vigoare, în cuprinsul căruia infracţiunea de delapidare era incriminată doar în mediul public. Se mai susţine că săvârşirea faptelor de delapidare de către administratorul, fondatorul sau de către orice alt reprezentat legal al unei societăţi determină reţinerea infracţiunii prevăzute la art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, infracţiune ce are acelaşi conţinut constitutiv cu infracţiunea de delapidare.

7.Preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei de neconstituţionalitate invocate în Dosarul nr. 113 D/2016, domnul Marian Nistoroiu, care pune concluzii de admitere a acesteia, susţinând că textul criticat încalcă dreptul la muncă, stabilitatea economică, dreptul la negocierea şi plata efectivă a unui salariu. Se susţine că oricare dintre părţile contractului de muncă din mediul privat, conform textului criticat, poate fi urmărit penal pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în mediul privat. Se mai susţine încălcarea dreptului administratorului unei persoane juridice de a desfăşura activităţi în vederea obţinerii de profit, conform politicii sale manageriale, şi că, potrivit art. 7 din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să reţină comiterea de către o astfel de persoană a infracţiunii de delapidare în mediul privat, atunci când ea îşi desfăşoară propria activitate. Se mai susţine restrângerea, prin textul criticat, a operaţiunilor de casă ale persoanelor juridice, cum ar fi acordarea de avansuri prin dispoziţii de plată, întrucât până şi acestea pot constitui infracţiunea de delapidare. În fine, se susţine că, prin textul criticat, este restrâns dreptul unei persoane juridice reprezentate printr-o societate non-profit de a folosi patrimoniul obţinut prin donaţii pentru susţinerea persoanelor bolnave sau nevoiaşe, care au nevoie de ajutor, persoana juridică în cauză nemaifiind în măsură să îşi realizeze obiectul de activitate.

8.Preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Mădălin Enache, reprezentantul autorului excepţiei invocate în Dosarul nr. 33 D/2016. Acesta arată că achiesează la argumentele formulate în susţinerea excepţiei de domnul avocat Adrian Lucian Catrinoiu, în Dosarul nr. 1.751 D/2015. În plus, se observă, pe de o parte, că legiuitorul, prin Codul penal în vigoare, a restrâns sfera aplicabilităţii infracţiunii de delapidare la relaţiile sociale din sfera publică, iar, pe de altă parte, că dispoziţiile Legii nr. 31/1990, respectiv art. 271 alin. (1) lit. b) din această lege, arată, în mod clar, politica penală a statului român cu privire la incriminarea infracţiunii de delapidare în mediul privat, politică ce nu s-a schimbat odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod penal. Se conchide că este excesivă, disproporţionată şi nejustificată incriminarea infracţiunii de delapidare, în forma reglementată la art. 295 din Codul penal, în mediul privat, întrucât aceasta aduce o atingere semnificativă şi restrânge, într-un mod nejustificat, libertatea persoanei de a desfăşura activităţi economice şi de a presta activităţi remunerate sau neremunerate în mediul privat. Se subliniază faptul că scopul invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu este acela al dezincriminării unei infracţiuni şi de a sustrage autorul acesteia de la răspunderea penală, ci de a aduce cadrul legislativ la normalitatea sa, generată de dispoziţiile constituţionale şi de cadrul legal coerent, care a existat până la data intrării în vigoare a actualului Cod penal.

9.Preşedintele acordă cuvântul domnului Ioan Bohâlţeanu, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

10.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că, în prezenta cauză, nu este relevantă Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, întrucât premisele incriminării infracţiunii de delapidare în mediul privat sunt diferite de cele avute în vedere la analiza incriminării infracţiunii de conflict de interese în mediul privat. În ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare, se susţine că nu există nicio modificare de substanţă faţă de reglementarea din Codul penal din 1969, deosebirea fiind doar una de exprimare, întrucât art. 215^1 din Codul penal din 1969 folosea noţiunea de "funcţionar", însă aceasta din urmă era definită în art. 147 alin. (2) din acelaşi cod ca subsumând şi salariaţii persoanelor juridice din mediul privat. Se conchide că cele două norme de incriminare au un conţinut identic. Se arată că singura diferenţă constă în relocarea infracţiunii de delapidare din cadrul infracţiunilor contra patrimoniului în cel al infracţiunilor de serviciu. Se conchide că intenţia legiuitorului a fost aceea de a proteja atât relaţiile sociale referitoare la activităţile de serviciu ale funcţionarilor publici, cât şi cele referitoare la patrimoniu. Se arată că, de altfel, nimic nu îl împiedică pe legiuitor să incrimineze săvârşirea faptelor de delapidare în mediul privat şi că însuşirea, folosirea, traficarea de către una dintre persoanele enumerate la art. 308 din Codul penal, în interes propriu sau pentru altul, a unor bunuri sau valori pe care le gestionează sau administrează prezintă un grad de pericol social ridicat atât în mediul public, cât şi în cel privat şi că aceeaşi rigoare în privinţa activităţilor financiare trebuie cerută atât celor care îşi desfăşoară activitatea în mediul public, cât şi celor care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat. Referitor la trimiterile făcute de către autorii excepţiei la prevederile art. 271 din Legea nr. 31/1990, se susţine că acestea nu au relevanţă în ceea ce priveşte incriminarea infracţiunii de delapidare, întrucât norma de la art. 271 din Legea nr. 31/1990 constituie o incriminare cu caracter subsidiar, al cărei subiect activ este calificat.

11.Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, se arată că aceasta este neîntemeiată, întrucât dreptul la apărare, garantat prin art. 24 din Constituţie, nu se confundă cu dreptul de a beneficia de apărare, din oficiu. Acesta din urmă reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, în mod limitativ, în cazurile reglementate prin lege.

12.Preşedinte acordă cuvântul domnului Marian Nistoroiu, care pune concluzii de admitere şi a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 din Codul de procedură penală. Se susţine că cetăţenii români nu au obligaţia de a cunoaşte întreaga legislaţie, aşa încât să fie capabili să îşi asigure dreptul la apărare. Se susţine că art. 24 din Constituţie nu asigură doar dreptul la apărare, ci şi mijloacele prin care acest drept este asigurat şi că această normă constituţională prevalează întregii legislaţii interne, neputând fi cenzurate prin prevederile art. 90 din Codul de procedură penală. Mai mult, se susţine că prevederile art. 90 Codul de procedură penală coroborate cu cele ale art. 274 din acelaşi cod, care prevăd că cheltuielile cu angajarea din oficiu a apărătorilor rămân în sarcina statului, creează un avantaj persoanelor care beneficiază de apărare din oficiu, în raport cu cele care îşi angajează singure un apărător. Se solicită Curţii Constituţionale constatarea neconstituţionalităţii textului criticat.

13.Având cuvântul în replică, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal, domnul Marian Nistoroiu arată că, în privinţa sancţiunii interdicţiei de a ocupa o funcţie în cadrul unei persoane juridice de drept privat, ce poate fi aplicată potrivit textelor criticate, sunt incidente considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, întrucât prin aplicarea acestei sancţiuni se creează un prejudiciu părţii civile.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

14.Prin încheierile din 20 noiembrie 2015, 4 decembrie 2015 şi 6 noiembrie 2015, pronunţate în dosarele nr. 2.959/3/2014*, nr. 36.176/3/2012 (1.222/2015) şi nr. 83.825/299/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală şi ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ioan Bohâlţeanu, Rino-Graziano Raicovich şi Marian Nistoroiu, în cauze având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prevăzută la art. 215^1 din Codul penal din 1969 şi, respectiv, la art. 308 din Codul penal.

15.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, se arată că lipsa obligativităţii asigurării asistenţei juridice obligatorii în faza urmăririi penale, în situaţia reţinerii în sarcina inculpatului a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale mai sus enumerate. Cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 308 raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal se susţine că acestea restrâng, în mod nejustificat, dreptul la muncă şi libertatea economică a persoanelor care exercită, în mod permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Se arată că o astfel de incriminare a faptelor de delapidare, în mediul privat, nu poate fi justificată, întrucât valoarea socială ocrotită o constituie asigurarea corectitudinii şi integrităţii exercitării atribuţiilor de către funcţionarul public, aşa cum acesta este definit la art. 175 din Codul penal. Se mai susţine că incriminarea infracţiunii de delapidare la art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea societăţilor nr. 31/1990 ca infracţiune ce are ca subiect activ o persoană având calitatea de fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi acoperă nevoia de incriminare a faptelor de delapidare în mediul privat. Se susţine, totodată, că dispoziţiile art. 308 raportate la cele ale art. 295 alin. (1) din Codul penal încalcă, în mod nejustificat, libertatea economică a persoanelor care exercită, în mod permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Se arată că o astfel de incriminare a faptelor de delapidare, în mediul privat, nu poate fi justificată, întrucât valoarea socială ocrotită o constituie asigurarea corectitudinii şi integrităţii exercitării atribuţiilor de către funcţionarul public, aşa cum acesta este definit la art. 175 din Codul penal.

16.Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală şi Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, prevăzut la art. 41 din Constituţie, este un drept relativ, şi nu absolut, condiţii în care acesta poate fi limitat de legiuitor, prin impunerea unor condiţii sau ale unor limite legale, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 53. Se susţine, de asemenea, că prevederile art. 45 din Legea fundamentală garantează libertatea economică, în condiţiile legii, aşa încât această libertate poate fi supusă unor limitări legale, în condiţiile aceluiaşi art. 53 din Constituţie. Se conchide, astfel, că textul criticat constituie o astfel de limitare legală, reglementată cu respectarea prevederilor art. 53 anterior referit, motiv pentru care acesta nu încalcă dispoziţiile art. 41 şi 45 din Constituţie.

17.Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2) şi art. 24, întrucât, chiar dacă textul criticat nu prevede obligaţia asigurării asistenţei juridice obligatorii, în etapa urmăririi penale, pentru persoanele acuzate de săvârşirea unor infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, suspectul sau inculpatul are dreptul de a-şi angaja, în toate etapele procesului penal, prin urmare şi în cea a urmăririi penale, indiferent de infracţiunea pentru a cărei săvârşire este urmărit penal, un avocat, care să-i apere interesele procesuale. Or, aspectele anterior invocate semnifică asigurarea garanţiilor specifice dreptului la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, care nu trebuie confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Se susţine, totodată, că suspectul sau inculpatul supus procedurii urmăririi penale nu se află într-o situaţie juridică identică cu inculpatul aflat în etapa camerei preliminare sau a judecăţii şi care este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care se prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, se arată că art. 45 din Constituţie garantează exercitarea activităţilor economice, în condiţiile legii, şi că o acţiune ilicită, cum este cea de delapidare, chiar dacă, în aparenţă, îmbracă forma unei activităţi legale, nu poate fi tolerată, acesta fiind şi motivul pentru care legiuitorul a înţeles să incrimineze astfel de fapte, indiferent de mediul public sau privat în care sunt săvârşite.

18.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

19.Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, se arată că este de competenţa exclusivă a legiuitorului stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie. Se mai susţine că aceste cazuri au caracter excepţional, asistenţa juridică fiind, de regulă, facultativă şi că, în etapa urmăririi penale, suspectul sau inculpatul beneficiază de toate garanţiile necesare asigurării dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 raportate la acela ale art. 295 din Codul penal, se arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, reglementarea infracţiunilor, a pedepselor şi a regimului de executare a acestora este atribuţia exclusivă a legiuitorului şi că opţiunea acestuia de a incrimina faptele de delapidare săvârşite în mediul privat este justificată de pericolul social prezentat de faptele de însuşire, folosire sau traficare, de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează. Se susţine că reglementarea infracţiunii de delapidare, prin dispoziţiile art. 272 din Legea societăţilor nr. 31/1990, nu acoperă întreaga nevoie de incriminare a faptelor de delapidare în mediul privat, întrucât are doar un caracter subsidiar, aspect ce rezultă din prevederile art. 281 din aceeaşi lege, care stabilesc că faptele prevăzute ca infracţiuni, în titlul VIII al acestei legi, dacă, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, constituie infracţiuni mai grave, se sancţionează cu pedepsele prevăzute de acestea. Se mai arată că scopul reglementării art. 308 alin. (1) din Codul penal este tocmai acela al protejării valorilor reglementate la art. 41 şi art. 45 din Constituţie, prin crearea unui climat de încredere în vederea unei bune desfăşurări a relaţiilor de muncă şi activităţilor economice, precum şi a asigurării unei forme de protecţie penală a dreptului de proprietate al persoanelor juridice care activează în mediul privat.

20.Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că textele criticate sunt asemănătoare cu cele ale art. 171 din Codul de procedură penală din 1968, în privinţa cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. Se arată că, în acest sens, Curtea a pronunţat Decizia nr. 312 din 13 martie 2008, prin care a reţinut că dreptul la apărare nu semnifică asigurarea asistenţei juridice obligatorii, aceasta constituind un beneficiu acordat de legiuitor, în acele situaţii în care apreciază că este necesar. Se mai arată că prevederile art. 24 din Constituţie garantează dreptul la apărare şi nu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dreptului la apărare.

21.În dosarele nr. 1.751 D/2015 şi nr. 33 D/2016, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 raportate la cele ale art. 295 din Codul penal, se opinează că aceasta a devenit inadmisibilă, prin pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "ori în cadrul oricărei persoane juridice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională. În Dosarul nr. 113 D/2016, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, se opinează că, având în vedere valorile sociale afectate prin faptele de delapidare, în mod corect, legiuitorul a înţeles să incrimineze aceste fapte chiar dacă sunt săvârşite în mediul privat, dar a prevăzut în cazul lor reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru situaţia săvârşirii infracţiunii de delapidare în mediul public. Se mai arată că art. 45 din Constituţie garantează libertatea economică, în condiţiile legii. Se conchide că textul criticat nu contravine normei constituţionale anterior invocate.

22.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

23.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

24.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierilor de sesizare, prevederile art. 90 din Codul de procedură penală şi ale art. 308 raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine, însă, că autorii critică prevederile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală şi ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal. Acestea au următorul conţinut:

–Art. 90 din Codul de procedură penală: "Asistenţa juridică este obligatorie:

[...] c) în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.";

–Art. 295 alin. (1) din Codul penal: "Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.";

–Art. 308 alin. (1) din Codul penal: "Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice."

25.Prevederile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, având, în prezent următorul cuprins:

Asistenţa juridică este obligatorie:

[...] c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

26.Astfel, legiuitorul a completat norma criticată de autorii excepţiei, prin introducerea procedurii în cameră preliminară ca etapă procesuală în care asistenţa juridică este obligatorie, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Critica autorii excepţiei subzistă, însă, în privinţa etapei urmăririi penale, motiv pentru care se impune analiza excepţiei de neconstituţionalitate, obiectul reţinut fiind dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la data invocării excepţiei şi care produce efecte în respectiva cauză.

27.Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 20 alin. (2) cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 41 alin. (1) referitor la muncă şi la protecţia socială a muncii şi ale art. 45 privind libertatea economică, precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

28.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai fost suspuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a pronunţat Decizia nr. 328 din 24 mai 2016*), nepublicată până la data pronunţării prezentei decizii, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. Prin decizia anterior menţionată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală reglementează două cazuri de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, respectiv cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, iar cauza se află în cursul procedurii în cameră preliminară sau al judecăţii. Art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală.

29.Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat Curtea Constituţională printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2, 3 şi 4 din Codul de procedură penală din 1968, care au un conţinut similar cu cele ale art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, Decizia nr. 80 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 21 februarie 2006, Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, Decizia nr. 62 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008, Decizia nr. 102 din 14 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2008, Decizia nr. 312 din 13 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 17 aprilie 2008, Decizia nr. 771 din 1 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008, Decizia nr. 834 din 22 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 30 iulie 2010, Decizia nr. 313 din 3 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 12 aprilie 2011, şi Decizia nr. 970 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2011).

30.Prin urmare, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.

31.Totodată, Curtea a constatat că norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie în cazurile stabilite de art. 90 din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a reţinut că prevederile art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt mai favorabile decât norma de la art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi dreptul acestuia de a fi asistat, în mod gratuit, de un avocat din oficiu, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, iar interesele justiţiei o cer.

32.De asemenea, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Aşa fiind, Curtea a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică.

33.În fine, Curtea a constatat că nu se poate susţine că legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a procurorului existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe suspect sau inculpat să-şi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport de aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Altfel spus, modul de interpretare şi aplicare de către organul judiciar a dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.

34.Referitor la criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) din Codul penal şi a constatat că sintagma "ori în cadrul oricărei persoane juridice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională. În cuprinsul deciziei anterior arătate Curtea a reţinut că protecţia penală reglementată prin prevederile art. 308 din Codul penal, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor. Curtea a constatat că, dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forţa de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea a reţinut că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancţionării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluţionate, astfel cum s-a arătat, cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Prin urmare, Curtea a constatat că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie.

35.Analizând soluţia şi considerentele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin decizia anterior citată, Curtea reţine că situaţia este diferită în cazul raportării prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal la dispoziţiile art. 295 din acelaşi cod. În acest sens, Curtea constată că infracţiunea de delapidare a fost inclusă de legiuitor în cuprinsul titlului V al părţii speciale a Codului penal, intitulat "Infracţiuni de corupţie şi de serviciu", în capitolul II - "Infracţiuni de serviciu". Aceste infracţiuni au, de principiu, subiect activ calificat, ce are calitatea de funcţionar public. Potrivit art. 175 alin. (1) din Codul penal, funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a)exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b)exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c)exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Conform alin. (2) al aceluiaşi art. 175, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

36.De asemenea, Curtea reţine că infracţiunea de delapidare are ca obiect juridic special relaţiile sociale de serviciu ale căror formare şi desfăşurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar, ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri. Fiind vorba despre o infracţiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale, Curtea reţine că persoana juridică ale cărei interese legale sunt ocrotite prin incriminarea faptelor arătate la art. 295 din Codul penal este o autoritate publică, o instituţie publică sau o altă persoană juridică ce administrează sau exploatează bunuri proprietatea publică. Elementul material al laturii obiective se realizează prin fapta de însuşire, folosire sau traficare de bani, valori sau alte bunuri, în interes personal sau pentru altul. Prin "însuşire" se înţelege scoaterea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice dintre cele mai sus menţionate şi trecerea acestuia în proprietatea făptuitorului, aşa încât acesta să poată dispune de el prin consumare, folosire sau chiar înstrăinare. "Folosirea", ca modalitate normativă de realizarea a obiectului material al infracţiunii analizate, constă în scoaterea iniţială a unui bun din posesia unei persoane juridice şi în utilizarea lui, în folosul făptuitorului, urmată de readucerea bunului în patrimoniul din care a fost scos. "Traficarea", în sensul aceleiaşi norme de incriminare, constă în scoaterea unui bun din patrimoniul unei persoane juridice şi în utilizarea lui de către făptuitor în vederea obţinerii unui profit, într-o manieră speculativă. Urmarea imediată constă crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la activitatea economică a persoanelor juridice avute în vedere, prin scoaterea bunului care formează obiectul material al infracţiunii din sfera patrimonială în care se găsea iniţial şi folosirea lui în interesul făptuitorului sau al altei persoane. Atingerea scopului săvârşirii faptei, respectiv obţinerea unui folos sau al satisfacerii unui interes pentru sine sau pentru altul, nu prezintă importanţă pentru consumarea infracţiunii de delapidare, însă existenţa acestuia denotă săvârşirea cu intenţie directă a infracţiunii.

37.Curtea constată că, având în vedere pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare atunci când ea este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.

38.Având în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare şi pericolul social pe care faptele prin care aceasta poate fi realizată îl prezintă pentru relaţiile sociale de natură patrimonială a oricărei persoane juridice, precum şi pentru activităţile economice ale oricărei astfel de persoane, Curtea reţine că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Dimpotrivă, Curtea constată că pedepsirea faptelor de delapidare, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizează un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate, inclusiv prin intermediul normelor de drept penal, şi severitatea pedepsei penale aplicabile. De asemenea, Curtea reţine că, într-adevăr, împotriva persoanelor din mediul privat care săvârşesc fapte cauzatoare de prejudicii, poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere. Curtea constată, de asemenea, că pentru persoanele juridice din mediul privat, desfăşurarea în mod corect a relaţiilor sociale de natură patrimonială şi a activităţilor cu caracter economic constituie o premisă importantă a însăşi existenţei lor. Prin urmare, având în vedere pericolul considerabil al faptelor de delapidare prin raportare la importanţa valorilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, Curtea conchide că utilizarea de către legiuitor a forţei de constrângere a statului, prin mijloace de drept penal, în cazul săvârşirii faptelor de delapidare în condiţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, este proporţională cu scopul urmărit, chiar şi în condiţiile în care alături de răspunderea penală pentru această infracţiune poate fi angajată şi o altă formă de răspundere dintre cele anterior enumerate.

39.În ceea ce priveşte susţinerea autorilor excepţiei, conform căreia dispoziţiile art. 272 din Legea societăţilor nr. 31/1990 acoperă întreaga nevoie de incriminare a faptelor de delapidare în mediul privat, Curtea constată că norma penală la care se face referire are un obiect juridic special restrâns, subsumat celui al infracţiunii reglementate la art. 308 alin. (1) din Codul penal, constând în relaţiile sociale din domeniul de activitate al societăţilor, precum şi faptul că subiectul activ al infracţiunii prevăzute la art. 272 din Legea nr. 31/1990 are calitatea de fondator, administrator, director general, director, membru al consiliului de supraveghere sau director ori reprezentant legal al societăţii, neputând fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal, respectiv orice persoană care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. Prin urmare, nu poate fi reţinută suprapunerea obiectului de reglementare al art. 272 din Legea nr. 31/1990 cu cel al art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal.

40.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată de Ioan Bohâlţeanu în Dosarul nr. 2.959/3/2014* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, Rino-Graziano Raicovich în Dosarul nr. 36.176/3/2012 (1.222/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Marian Nistoroiu în Dosarul nr. 83.825/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală şi ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016.

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop