Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18, art. 319 alin. (1) și art. 341 alin. (2) și alin. (8) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Radu Ion în Dosarul nr. 620/286/2016 al Judecătoriei Răducăneni și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.910D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și menținerea jurisprudenței instanței de control constituțional în materie. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 362 din 30 mai 2017, în ceea ce privește dispozițiile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, și, de asemenea, face referire la jurisprudența constantă a Curții cât privește dispozițiile art. 341 alin. (2) și alin. (8) din Codul de procedură penală.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 11 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 620/286/2016, Judecătoria Răducăneni a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18, art. 319 alin. (1) și art. 341 alin. (2) și alin. (8) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Radu Ion, cu ocazia soluționării plângerilor formulate de acesta și petentul-intimat Dumitru Ștefanache împotriva Ordonanței procurorului din data de 20 mai 2016, emisă în Dosarul nr. 1/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni, județul Iași, menținută prin Ordonanța prim-procurorului din data de 28 mai 2016, emisă în Dosarul nr. 14/II/2/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni. În cauză au fost realizate cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în declarații în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în declarații și instigare la mărturie mincinoasă. Prin Ordonanța din data de 20 mai 2016, emisă în Dosarul nr. 1/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni, județul Iași, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b), alin. (5) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) și f), art. 315 alin. (2) lit. b), art. 46, art. 317 din Codul de procedură penală, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunile de fals în declarații în înscrisuri sub semnătură privată, fals în declarații și instigare la mărturie mincinoasă, instigare la fals în declarații, instigare la mărturie mincinoasă (intervenirea prescripției răspunderii penale) și sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Răducăneni cu propunere de desființare totală a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 2 octombrie 1991 și a schiței aferente. Autorul excepției a solicitat admiterea plângerii și trimiterea cauzei pentru completarea urmăririi penale sau schimbarea temeiului soluției de clasare pentru toate infracțiunile, respectiv înlăturarea măsurii desființării totale a contractului.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată că, în cauză, urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în declarații și instigare la mărturie mincinoasă a fost începută doar in rem, nu și in personam, fiind audiat doar în calitate de martor, deși era persoana reclamată de săvârșirea infracțiunilor menționate. Pentru că o parte dintre faptele pentru care a fost reclamat se presupune că au fost săvârșite în anul 1991, organele de urmărire penală au dispus clasarea, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. Arată că a solicitat, în temeiul art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, continuarea cercetărilor, pentru a se constata dacă se face vinovat de săvârșirea acestor infracțiuni, solicitare respinsă, întrucât textele de lege invocate conferă această posibilitate doar suspectului sau inculpatului. Apreciază, în esență, că dispozițiile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu recunosc martorului - persoană cercetată penal dreptul de a solicita continuarea procesului penal în vederea stabilirii nevinovăției sale în raport cu infracțiunile pentru care este cercetat. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014, în care s-a reținut că exigențele art. 6 din Convenție sunt aplicabile inclusiv în procedura plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Reține că intervenirea prescripției răspunderii penale are ca și premisă stabilirea faptului că infracțiunea există și că a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege, dar că persoana cercetată nu mai poate fi trasă la răspundere penală. Însă, înlăturarea răspunderii penale, în această ipoteză, nu exclude celelalte consecințe pe care le antrenează o faptă penală, în cazul de față desființarea înscrisului care se apreciază a fi fals.

6.Cât privește dispozițiile art. 341 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală susține că acestea încalcă dispozițiile art. 20 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât recunosc posibilitatea petentului și intimaților de a formula cereri și de a ridica excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale doar dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

7.Totodată, în ceea ce privește dispozițiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală reține că, în materia plângerilor împotriva ordonanței de clasare, atunci când nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, prin eliminarea controlului hotărârilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară se aduce atingere accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare, unicității, imparțialității și egalității justiției, golindu-se de conținut exercitarea căilor de atac.

8.Judecătoria Răducăneni opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Reține că argumentele avute în vedere de Curtea Constituțională cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 442 din 21 iunie 2016 sunt valabile și în prezenta cauză. Arată că, în sistemul noii legislații, procedura plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen sub aspectul legalității soluției atacate. Astfel, apreciază că nu se poate considera că verificarea de către judecător a soluției atacate numai pe baza lucrărilor și materialului din dosarul de urmărire penală ar fi de natură să aducă atingere liberului acces la justiție ori dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, este firesc ca, în vederea soluționării plângerii, judecătorul să verifice, pe baza lucrărilor și a materialului existent, dacă această soluție a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale. Totodată, reține că dispozițiile contestate sunt suficient de clare și previzibile, acestea stabilind dreptul părților de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea și temeinicia plângerii.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

10.Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În susținerea punctului său de vedere arată că, potrivit art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală începe in rem, cu privire la faptă, iar, ulterior, dacă există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală dispune, în temeiul art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de acea persoană, care dobândește calitatea de suspect. Așa încât, dat fiind că până la emiterea ordonanței procurorului de continuare a urmăririi penale in personam nu există un suspect în cauză, anterior acestui moment nu se poate vorbi nici despre o „acuzație în materie penală“ în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție și, pe cale de consecință, nici despre un interes al făptuitorului de a contesta în instanță soluția de clasare. Subliniază că aceasta este rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut în art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală că numai persoana care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat într-o cauză penală poate să solicite procurorului continuarea urmăririi penale atunci când soluția clasării are ca temei amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile sau existența unei cauze de nepedepsire. Întrucât accesul la justiție este recunoscut în scopul apărării drepturilor, libertăților și a intereselor legitime ale justițiabililor, apreciază că justificarea unui interes în contestarea soluției de clasare constituie o condiție de admisibilitate compatibilă cu prevederile art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Legea fundamentală. În ceea ce privește dreptul la apărare reține că acesta este recunoscut de Legea fundamentală atunci când într-o procedură judiciară este pusă în discuție temeinicia unei pretenții de natură civilă sau, după caz, a unei acuzații în materie penală, formulată de sau împotriva celui care îl invocă, în același sens, art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție folosind noțiunea de „acuzat“. Așa fiind, întrucât, în cazul clasării cauzei fără efectuarea urmăririi penale in personam, persoana reclamată drept „făptuitor“ nu a făcut niciun moment obiectul unei „acuzații penale“, apreciază că aceasta nu poate invoca încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituție. Cât privește principiul dublului grad de jurisdicție în materie penală consideră că acesta nu are incidență în cazul dispozițiilor criticate, deoarece, așa cum rezultă fără echivoc din conținutul normativ al art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, el este aplicabil exclusiv cauzelor penale în care se cercetează raportul penal de conflict, deci hotărârilor prin care instanța soluționează fondul acțiunii penale, pronunțând achitarea, încetarea procesului penal, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau, după caz, condamnarea. Reține că soluțiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate pronunța cu privire la plângerea formulată în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală nu vizează fondul cauzei, ci numai legalitatea și temeinicia ordonanței atacate.

11.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în raport cu art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 și art. 24 din Constituție, iar prevederile art. 18, art. 341 alin. (2) și alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituționale. În susținerea soluției de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală arată că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, iar, în conformitate cu art. 33 alin. (1) din același act normativ, subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată. Observă că, spre deosebire de inculpat, suspectul nu este parte în procesul penal, ci doar un subiect procesual principal, iar făptuitorul nu se mai regăsește în enumerarea participanților în procesul penal. Arată că literatura de specialitate a reținut că, „deși intenția legiuitorului noului Cod de procedură penală a fost aceea de a elimina etapa procesuală a actelor premergătoare începerii urmăririi penale, fapt ce ar fi condus în mod inerent și la eliminarea noțiunii de făptuitor, se pare că nu s-a reușit acest lucru. Făptuitorul este menționat în continuare în literatura de specialitate (și în multe dispoziții din noul Cod de procedură penală) ca fiind persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, cu privire la care nu a fost încă începută urmărirea penală“. Observă că numeroase dispoziții ale Codului de procedură penală fac trimitere la făptuitor sau utilizează, în aceeași enumerare, ambele noțiuni, în acest sens exemplificând dispozițiile art. 44 alin. (1), art. 147 alin. (1), art. 154 alin. (1), art. 289 alin. (2) și art. 452 alin. (2) din Codul de procedură penală. Totodată, reține că o soluție legislativă similară celei criticate în prezenta cauză era reglementată în art. 13 din Codul de procedură penală din 1968, aceasta făcând obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici similare, iar Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate, întrucât autorii excepției solicitau completarea textului criticat în sensul reglementării posibilității făptuitorului de a cere continuarea procesului penal (deciziile nr. 20 din 20 ianuarie 2005 și nr. 170 din 10 februarie 2009). Apreciază, având în vedere situația expusă de autorul excepției și consecințele pe care le are în plan concret lipsa de previzibilitate a prevederilor menționate referitoare la noțiunea de „făptuitor“, că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, dispozițiile art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind contrare prevederilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) și art. 24 alin. (1) din Constituție. Reține, în acest sens, că art. 21 din Constituție permite oricărei persoane accesul la justiție, or dispozițiile criticate conferă posibilitatea de a solicita continuarea urmăririi penale numai suspectului ori inculpatului, astfel încât lipsesc de acces la acest mijloc procedural persoana aflată întro situație similară cu cea a suspectului și care justifică un interes legal, persoană a cărei nevinovăție rămâne sub semnul îndoielii, din motive ce nu îi sunt imputabile. Face referire la jurisprudența instanței de la Strasbourg în care s-a reținut, în mod constant, că dreptul de acces la o instanță judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil. Apreciază, în continuare, că normele procesual penale ale art. 319 alin. (1) încalcă și dispozițiile art. 16 din Constituție - principiul egalității de tratament juridic, constând în aplicarea echitabilă a unei norme de drept subiectelor aflate în cazuri identice sau similare, și ale art. 24 din Constituție. În final, constată că nu există o unitate terminologică sub aspectul utilizării consecvente a noțiunilor de „suspect“ și „făptuitor“, așa încât apreciază că dispozițiile legale criticate nu sunt suficient de clare, predictibile și neechivoce, aducând atingere și prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor.

12.În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 18 din Codul de procedură penală, raportat la art. 21 din Legea fundamentală, apreciază că aceasta nu poate fi reținută. Prescripția răspunderii penale reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale, care, atunci când intervine în faza de urmărire penală, atrage încetarea acesteia, când există suspect sau inculpat în cauză, iar, dacă survine în cursul judecății, determină încetarea procesului penal. Or, abilitarea suspectului/inculpatului de a cere continuarea procesului penal în cazul intervenirii prescripției nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil al celorlalte părți, întrucât numai suspectul/inculpatul pot avea un interes în continuarea procesului penal, celelalte părți neputând obține satisfacerea intereselor lor, în cazul în care li s-ar conferi acest drept. Așadar, chiar dacă ar continua procesul penal la inițiativa părții vătămate sau a celei civile, acestea nu ar mai putea obține condamnarea inculpatului, deoarece alternativa față de încetarea urmăririi penale, respectiv a procesului penal, o reprezintă scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului/ inculpatului, respectiv achitarea inculpatului. Referitor la critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 341 alin. (2) și alin. (8) din Codul de procedură penală menționează că aceste dispoziții au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, iar Avocatul Poporului a transmis punctul său de vedere în sensul constituționalității acestora, apreciind că dispozițiile criticate nu aduc atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, întrucât textul constituțional care le consacră nu prevede obligativitatea reglementării dreptului de a exercita o cale de atac în orice fel de cauză, iar, conform art. 129 din Constituție, căile de atac se exercită în condițiile legii. Observă că punctul de vedere anterior exprimat a fost reținut în deciziile nr. 599 din 21 octombrie 2014, nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 707 din 27 noiembrie 2014, nr. 42 din 17 februarie 2015, nr. 58 din 24 februarie 2015, nr. 139 din 12 martie 2015, nr. 189 din 31 martie 2015 și nr. 738 din 3 noiembrie 2015.

13.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 18, art. 319 alin. (1) și art. 341 alin. (2) și alin. (8) din Codul de procedură penală. Examinând motivele de neconstituționalitate dezvoltate în notele scrise ale autorului excepției, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 18, art. 319 alin. (1) și art. 341 alin. (2) teza a doua și alin. (8) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Textele criticate au următorul conținut:

–Art. 18: „În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.“;

–Art. 319 alin. (1): „În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale.“;

–Art. 341 alin. (2) teza a doua și alin. (8): „(2) […] Dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală, petentul și intimații pot formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. […] (8) Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) și alin. (7^1) este definitivă.“16. Autorul susține că normele procesual penale criticate aduc atingere atât dispozițiilor constituționale ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) și alin. (3) privind liberul acces la justiție și dreptul părților la un proces echitabil, cât și prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, cât privește prevederile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, în plus față de dispozițiile constituționale și convenționale invocate, susține că acestea aduc atingere atât dispozițiilor constituționale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, cât și prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

17.Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că normele procesual penale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, fiind analizate critici similare celor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017*), nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. În motivarea deciziei sale, Curtea a constatat că dispozițiile art. 29 din Codul de procedură penală definesc participanții în procesul penal ca fiind organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali. Cu privire la părți, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită acțiunea penală, iar alin. (2) al aceluiași art. 32 enumeră părțile procesului penal ca fiind inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Totodată, art. 33 din Codul de procedură penală arată, la alin. (1), că subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată, iar, la alin. (2), stabilește, cu valoare de principiu, că aceștia au aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, art. 34 din Codul de procedură penală reglementează alți subiecți procesuali, aceștia fiind martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.

19.Din această perspectivă, Curtea a constatat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăției persoanelor care săvârșesc fapte de natură penală. Această evoluție graduală debutează cu existența unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârșit o infracțiune, etapă ce determină punerea în mișcare a acțiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, și dobândirea calității de inculpat, și se finalizează cu demonstrarea vinovăției acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017).

20.În aceste condiții, dispozițiile art. 319 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 18 din Codul de procedură penală, prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripției răspunderii penale, doar în privința suspectului și a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanței procurorului de clasare, emisă potrivit dispozițiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că această soluție juridică, criticată de autorii excepției, apare ca fiind corectă prin raportare la considerentele mai sus invocate. Astfel, doar suspectul și inculpatul au calitatea procesuală necesară pentru a formula o cerere cum este cea reglementată prin dispozițiile art. 18 și ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece doar aceștia au calitatea de participanți în procesul penal, conform art. 29 din același cod. Având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăției, mai sus prezentat, doar suspectul și inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, întrucât doar în privința acestora există suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Aceasta întrucât procedura reglementată la art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate demonstrarea nevinovăției unor astfel de persoane, în privința cărora a intervenit prescripția răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care se consideră nevinovate și care au fost urmărite pentru săvârșirea unor infracțiuni de a-și demonstra nevinovăția, obligând organele judiciare ca, în urma formulării unei cereri conform dispozițiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea procesului penal.

21.Spre deosebire de suspect și de inculpat, făptuitorul nu are, ab initio, calitatea procesuală necesară în vederea formulării unei cereri de continuare a urmăririi penale, acesta nefiind participant în procesul penal, conform art. 29 din Codul de procedură penală. De asemenea, făptuitorul nu poate avea nici interesul procesual de a promova o asemenea cerere, deoarece împotriva sa nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală și nu există suspiciuni rezonabile cu privire la potențiala comitere de către el a unor infracțiuni. Prin urmare, interesul procesual al acestuia nu poate consta în dovedirea propriei nevinovății, întrucât nu au fost formulate împotriva sa acuzații susținute prin administrarea de probe care să pună în discuție o eventuală răsturnare a prezumției de nevinovăție, ci, mai degrabă, aceasta constă în determinarea organelor judiciare să constate una dintre situațiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, respectiv că fapta nu există, că ea nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, că nu există probe că persoana în cauză a săvârșit infracțiunea sau că există o cauză justificativă sau de neimputabilitate. De altfel, remediul procesual prevăzut de legiuitor, în situația analizată, este cel reglementat la art. 339-340 din Codul de procedură penală, adică acela al formulării de către persoana aflată în situația invocată de autorii excepției a unei plângeri împotriva ordonanței de clasare a procurorului, conform art. 339 din Codul de procedură penală, și, respectiv, împotriva soluției de neurmărire, potrivit art. 340 din același cod, prin care poate fi solicitată constatarea existenței uneia dintre împrejurările prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. În soluționarea acestei plângeri, judecătorul de cameră preliminară, conform art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, poate schimba temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

22.Având în vedere aceste considerente, Curtea nu a reținut încălcarea, prin dispozițiile art. 18 și ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor constituționale ce reglementează prezumția de nevinovăție, întrucât, pe de o parte, această prezumție subzistă până la constatarea, printr-o hotărâre definitivă a vinovăției persoanei care a săvârșit fapte prevăzute de legea penală, iar, pe de altă parte, așa cum s-a arătat prin considerentele mai sus invocate, în privința făptuitorului nu există nici măcar standardul minim, prevăzut de legea procesual penală, al existenței unei suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârșit fapte prevăzute de legea penală. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că, din perspectiva stabilirii vinovăției pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probațiune, de la bănuiala rezonabilă, la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă și că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menționat, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție (a se vedea Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017).

23.Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, pentru aceleași motive, mai sus arătate, Curtea a reținut că făptuitorul, pe de o parte, și suspectul și inculpatul, pe de altă parte, se află în situații juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea urmăririi penale în cazul clasării cauzei ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, conform art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această diferență este generată de existența, în privința celor din urmă, cel puțin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârșirea de către aceștia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză. Or, această diferență este de natură a justifica acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privința dreptului prevăzut prin textele criticate, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigențele dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1). În această privință, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 și Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).

24.În ceea ce privește încălcarea, prin dispozițiile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Constituție, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale, accesul liber la justiție presupune, în esență, accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, în vederea valorificării drepturilor și intereselor legitime ale părților (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). Or, Curtea a reținut că nu există un interes legitim al făptuitorului de a solicita continuarea urmăririi penale, conform dispozițiilor legale criticate, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea prin acestea a prevederilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Constituție și, prin urmare, nici a dispozițiilor art. 6 și art. 13 din Convenție. De altfel, tot Curtea Constituțională a stabilit, prin jurisprudența sa, că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, a căror stabilire este de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 110 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 22 martie 2005).

25.Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor constituționale ale art. 24 alin. (1), Curtea a reținut că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât procedura reglementată prin prevederile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală nu presupune existența unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea de către persoana aflată în situația procesuală invocată de autorii excepției a unei fapte prevăzute de legea penală și nici formularea împotriva acesteia a unei acuzații în materie penală. Pentru acest motiv, textele criticate nu au în vedere punerea la dispoziția făptuitorului a mijloacelor necesare susținerii unei apărări.

26.Având în vedere argumentele anterior arătate, Curtea a constatat că dispozițiile art. 18 și art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală nu restrâng drepturile fundamentale invocate de autorii excepției, motiv pentru care nu poate fi reținută incidența în cauză a dispozițiilor constituționale ale art. 53 alin. (1).

27.Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea observă că aceste dispoziții au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016, în prezent având următorul conținut: „(2) […] Dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală, petentul și intimații pot formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.“ Anterior modificării menționate, soluția legislativă criticată, având o reglementare similară, a mai fost supusă controlului de constituționalitate, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015 și Decizia nr. 745 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 28 februarie 2017. 28. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reamintit cele statuate prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, și anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse în fața instanței. Odată citate, însă, părțile au posibilitatea să ia cunoștință despre desfășurarea procedurii în fața judecătorului de cameră preliminară și au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile și garanțiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18). Totodată, Curtea a reținut că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, se asigură și respectarea dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, drept care conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune, printre altele, participarea la ședințele de judecată și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

29.Totodată, Curtea, analizând criticile potrivit cărora dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât nu permit administrarea de probe de către judecătorul de cameră preliminară sau nu sunt suficient de clare cu privire la această posibilitate, a statuat în Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, paragrafele 29-32, că limitarea mijloacelor de probă este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanței procurorului, atacate sub aspectul legalității acesteia. Ca urmare, este firesc, în vederea soluționării plângerii, ca instanța să verifice, pe baza materialului și a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanței de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluție a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale. De aceea, dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfințit de prevederile constituționale și de reglementările internaționale, petentul având deplina libertate de a demonstra în fața instanței de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum și cu cererile și excepțiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Așa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiție, plângerea reglementată de dispozițiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând prin ea însăși o garanție a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanței procurorului de neurmărire/ netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale și nu încalcă liberul acces la justiție, Curtea Constituțională statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

30.Totodată, Curtea a reținut că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, așa cum este acesta consfințit de prevederile constituționale și de reglementările internaționale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în fața instanței de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum și cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispozițiile legale supuse criticilor de neconstituționalitate rezultă și din reglementarea, prin dispozițiile art. 341 alin. (6) și alin. (7) din Codul de procedură penală, a soluțiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanțelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluția pronunțată, judecătorul de cameră preliminară apreciază și cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluția organului de cercetare penală. Admițând plângerea și desființând soluția atacată, instanța poate să dispună, motivat, fie trimiterea cauzei procurorului „pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală“ [art. 341 alin. (6) lit. b) și alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori a schimba temeiul de drept al soluției de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) și art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desființarea soluției și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situații, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanțiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, contestație care va fi soluționată, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părților, subiecților procesuali principali și a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului, precum și posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse în fața instanței. De altfel, Curtea a reținut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancționeze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în așa fel încât, în situația dispunerii începerii judecății, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigențelor dreptului la un proces echitabil.

31.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

32.În completarea celor constatate de Curte în deciziile precitate, Curtea reține că, în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 se menționează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituție, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală și până în prezent a fost adoptat un număr semnificativ de decizii ale Curții Constituționale, care au produs un impact semnificativ asupra codului și care necesită intervenție legislativă asupra unor instituții importante, precum procedura soluționării plângerii împotriva soluțiilor procurorului, fiind citate Decizia Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014, prin care s-a constatat că soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților“ este neconstituțională, Decizia Curții Constituționale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță „fără participarea procurorului și a inculpatului“ este neconstituțională, Decizia Curții Constituționale nr. 733 din 29 octombrie 2015, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 341 alin. (6) lit. c) și, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale prin împiedicarea accesului la justiție în cazul soluțiilor de renunțare la urmărirea penală. Așa încât, Curtea constată că, în prezent, prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanței de control constituțional anterior citate, viciile de neconstituționalitate constatate au fost, astfel, acoperite. Textul în vigoare, criticat în prezenta cauză, reglementează atât cu privire la citarea petentului și a intimaților și încunoștințarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât și cu privire la posibilitatea petentului și intimaților de a formula cereri și de a ridica excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală. În aceste condiții, Curtea reține că petentul - fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea și temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluției atacate în raport cu lucrările și materialul din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri și ridica excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală - beneficiază de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil.

33.Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, Curtea reține că acestea nu au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate. Anterior Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016, însă, soluția legislativă criticată se regăsea, într-o formă similară, în același alineat al art. 341 din Codul de procedură penală, fiind supusă controlului de constituționalitate, în repetate rânduri, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. Cu titlu de exemplu, se rețin deciziile nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014; nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015; nr. 408 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 13 iulie 2015; nr. 274 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016 și nr. 169 din 16 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 23 mai 2017. Astfel, prin deciziile precitate, Curtea a reținut că dispozițiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la „condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, urmând a fi prevăzute „numai prin lege“. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art. 340 și art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de față, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești. Așadar, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 și art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului.

34.De asemenea, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 24, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 341 alin. (1)-(4), alin. (6)-(9) și alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile raportate la dispozițiile art. 11 referitor la Dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) și alin. (2) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la liberul acces la justiție și la dreptul la un proces echitabil, art. 125 alin. (3) referitor la incompatibilitatea funcției de judecător cu orice altă funcție publică sau privată, art. 126 referitor la instanțele judecătorești, art. 127 referitor la caracterul public al dezbaterilor și art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum și la dispozițiile art. 6 paragrafele 1 și 2 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (aceeași soluție s-a impus și prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015).

35.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziilor mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

36.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Radu Ion în Dosarul nr. 620/286/2016 al Judecătoriei Răducăneni și constată că dispozițiile art. 18, art. 319 alin. (1) și art. 341 alin. (2) teza a doua și alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Răducăneni și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 iulie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu