Decizia nr. 162 din 4 martie 2021

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală și ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ștefan Vieru în Dosarul nr. 3.679/40/2017 al Tribunalului Botoșani - Secția I civilă, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 557D/2018.2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 20 octombrie 2020, în prezența reprezentanților autorilor excepției, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Daniel Chiriazi, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 29 octombrie 2020, dată la care, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 18 noiembrie 2020 și, ulterior, pentru același temei legal, pentru data de 15 decembrie 2020. La data de 15 decembrie 2020, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 57 și al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 26 ianuarie 2021 și, ulterior, succesiv, pentru datele de 23 februarie 2021, de 3 martie 2021 și de 4 martie 2021, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3.Prin Încheierea din 30 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.679/40/2017, Tribunalul Botoșani - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală și ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ștefan Vieru într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

4.În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Se susține că, deși interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale sunt necesare și obligatorii pentru instanțele judecătorești, prevederile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale, întrucât substituie puterea judecătorească puterii legislative, aspect ce conferă Înaltei Curți de Casație și Justiție trăsături de putere legiuitoare delegată, cu consecința încălcării principiului separației și echilibrului puterilor în stat și a prevederilor art. 126 alin. (3) din Constituție, care conferă instanței supreme atribuții, exclusiv, în sfera interpretării și aplicării unitare a legii. Se susține că reglementarea caracterului erga omnes al unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta este pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, transformă respectiva hotărâre într-un veritabil text de lege, în condițiile în care, conform art. 61 alin. (1) din Constituție, singura autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul. Se susține, de asemenea, că, potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (1) și (3) din Constituție, justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii se supun numai legii. Se arată că aspectele anterior menționate contravin prevederilor constituționale invocate, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a adăugat la lege, instituind cerințe pe care legiuitorul nu le-a menționat în dispozițiile legale criticate. Se mai susține că, de vreme ce, printr-o hotărâre penală, organele judiciare au de soluționat aspecte specifice cauzelor penale, adăugarea în sarcina acestora a unor noi atribuții, respectiv obligația de a se pronunța și asupra caracterului nelegal al privării de libertate, încalcă principiul separației puterilor în stat; aceasta în condițiile în care, conform art. 371 din Codul de procedură penală, judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței. Se arată că, prin obligarea tuturor instanțelor la respectarea soluției dispuse printr-o hotărâre pronunțată cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, este limitată puterea acestora din urmă de a soluționa cauzele deduse judecății astfel cum apreciază că este corect, fiind, totodată, încălcat accesul liber la justiție al persoanelor interesate să angajeze răspunderea patrimonială a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare.

5.Tribunalul Botoșani - Secția I civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 și nr. 623 din 25 octombrie 2016 și se arată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 clarifică modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare, prin raportare la succesiunea actelor prevăzute de legea procesual penală. Pentru acest motiv, se susține că dispozițiile legale criticate nu contravin principiului separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzut la art. 1 alin. (4) din Constituție, în raport cu dispozițiile art. 61 alin. (1) și ale art. 124 alin. (1) și (3) din Legea fundamentală. Se arată, totodată, că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unitară a legii este prevăzut la art. 126 alin. (3) din Constituție și că acesta reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil al justițiabililor.

6.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

8.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală și ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

–Art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală: „Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.“;

–Art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.“10. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiție, ale art. 52 alin. (3) cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 61 alin. (1) referitoare la rolul și structura Parlamentului, ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiției și ale art. 126 alin. (3) privind instanțele judecătorești.

11.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, ulterior sesizării sale cu prezenta excepție de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunțării prezentei decizii, instanța de contencios constituțional a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, este neconstituțională. Așa fiind, având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă, ca devenită inadmisibilă.

*)Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021.

12.În acord cu jurisprudența constantă a Curții în materie, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia de constatare a neconstituționalității va produce efecte, în egală măsură, și în prezenta cauză, ținând seama că instanța constituțională a fost sesizată cu prezenta excepție de neconstituționalitate înainte de pronunțarea Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 (a se vedea, în acest sens, considerentele de principiu dezvoltate prin Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragrafele 57-59).

13.Referitor la dispozițiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acestea au mai făcut obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, fiind pronunțată, în acest sens, Decizia nr. 56 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 24 aprilie 2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

14.Prin Decizia nr. 56 din 13 februarie 2018, mai sus menționată, paragrafele 15-26, Curtea a reținut că, într-o democrație constituțională efectivă, unele norme constituționale, datorită caracterului lor general, sunt și trebuie să fie concretizate de către legiuitorul ordinar (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 123, potrivit căruia Curtea nu neagă posibilitatea legiuitorului constituant derivat de a reglementa sau defini de principiu o anumită instituție, fiind, desigur, exclusă detalierea în amănunt).

15.Curtea a constatat că recursul în interesul legii, instituit și reglementat în prevederile art. 514-518 din Codul de procedură civilă, reprezintă, de asemenea, o consacrare la nivel infraconstituțional, realizată de legiuitorul ordinar, a normei constituționale cuprinse în art. 126 alin. (3), potrivit căreia „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale“. Cu privire la această atribuție a instanței supreme, în Decizia nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, și în Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011, Curtea a reținut că instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

16.Cu referire la situațiile pe care legiuitorul ordinar le vizează și ale căror efecte urmărește să le limiteze, prin reglementarea instituției recursului în interesul legii, Curtea a statuat că divergențele profunde de jurisprudență sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009).

17.De asemenea, instanța de contencios constituțional a reținut că, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că divergențele profunde de jurisprudență care persistă în timp și care privesc un domeniu ce prezintă un mare interes social sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (în acest sens, a se vedea și jurisprudența Curții Constituționale, de pildă Decizia nr. 296 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 12 iulie 2011, Decizia nr. 1.193 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 13 ianuarie 2012, Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 24 aprilie 2014).

18.De asemenea, Curtea a reținut că valorile constituționale pe care legiuitorul ordinar le ocrotește prin instituirea mecanismului recursului în interesul legii au fost de asemenea indicate de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, în care a reținut că, pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituție, privind egalitatea în drepturi a cetățenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situații juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.

19.În continuare, Curtea a constatat că textul art. 126 alin. (3) din Constituție conține, în realitate, mai multe norme. Mai întâi, instanțelor judecătorești, care compun puterea judecătorească, menționată, alături de cea executivă și cea legislativă, în art. 1 alin. (4) din Constituție, le revine îndatorirea de a interpreta și aplica legea. În al doilea rând, sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii îi revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. În sfârșit, norma constituțională prevede că Înalta Curte de Casație și Justiție va exercita această atribuție potrivit competenței sale. Se observă deci că puterea constituantă a stabilit, în mod expres, 3 veritabile obligații instituționale. Astfel, instanțele judecătorești trebuie să interpreteze și să aplice legea. Apoi, instanțele judecătorești trebuie să interpreteze și să aplice legea în mod unitar. În sfârșit, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să asigure dezideratul interpretării și aplicării unitare a legii.

20.Totodată, Curtea a reținut că legiuitorul constituant îi impune, în mod explicit și nemijlocit, Înaltei Curți de Casație și Justiție sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. Prin urmare, demersul legiuitorului ordinar de a adopta reglementarea referitoare la recursul în interesul legii și, în mod specific, instituirea caracterului obligatoriu, pentru instanțele judecătorești, al dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept judecate reprezintă o consecință inevitabilă a instituirii de către puterea constituantă a competenței instanței supreme de a asigura aplicarea și interpretarea unitară a legii.

21.În aceste condiții, Curtea a reținut că toate criticile de neconstituționalitate formulate în cauză trebuie evaluate prin prisma celor anterior precizate. Astfel, susținerea acesteia, potrivit căreia, din cauza caracterului obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, judecătorii instanței supreme „se amestecă nemotivat și nedorit în activitatea legislativului“ trebuie respinsă. Rolul și funcțiile puterii judecătorești în democrația constituțională din România sunt desemnate prin expresiile „înfăptuirea justiției“ - art. 124 alin. (1) - și „realizarea justiției“ - art. 126 alin. (1). Deopotrivă însă Constituția introduce un corectiv esențial cu privire la conținutul acestor noțiuni, respectiv acela că justiția se înfăptuiește în numele legii. Astfel, așa cum a statuat deja Curtea în Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, sensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele judecătorești trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice și juridice în circuitul civil și în sfera publică. S-a reținut, totodată, că interpretarea este o fază indispensabilă a procesului aplicării legii. În acest context, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenței sale, interpretarea legilor poate fi definită ca reprezentând operațiunea rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare (a se vedea deciziile nr. 427 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 9 decembrie 2013, nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, nr. 1.027 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 5 octombrie 2011, nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009). În plus, Curtea reamintește paragraful 34 al Hotărârii din 22 noiembrie 1995 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, potrivit căruia „Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]“.

22.Prin urmare, Curtea a reținut că susținerea autoarei excepției de neconstituționalitate, potrivit căreia, prin faptul că dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție unor probleme de drept sunt obligatorii, judecătorii instanței supreme se amestecă, nedorit, în activitatea de legiferare, trebuie respinsă. De altfel, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precitată, precum și în Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, Curtea a reținut că, având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării, situație în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 și ale art. 73 alin. (1) din Constituție. De asemenea, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precitată, Curtea a reținut că legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 (recursul în interesul legii era reglementat în art. 329 și 3305-3307, în vreme ce, în Codul de procedură civilă actual, este reglementat în art. 514-517), a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

23.De asemenea, Curtea a constatat că nu se susține afirmația potrivit căreia prevederile legale criticate aduc atingere principiului independenței judecătorului. Independența judecătorului trebuie, într-adevăr, să subziste și în interiorul sistemului judiciar din care face parte. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în Hotărârea din 22 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Parlov-Tkalčič împotriva Croației, paragraful 86, că absența unor garanții suficiente care să asigure independența judecătorilor în interiorul sistemului judiciar și, în particular, față de superiorii lor poate să conducă instanța de contencios constituțional la concluzia că îndoielile cu referire la imparțialitatea și independența unei curți sunt în mod obiectiv justificate. O asemenea situație este însă cu totul distinctă de cea în care legiuitorul ordinar, în concretizarea unei norme constituționale explicite, obligă, printr-o dispoziție, precum aceea criticată în prezenta cauză, instanțele judecătorești să respecte dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție unor probleme de drept care au fost soluționate în mod contradictoriu.

24.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice această jurisprudență, atât soluția, cât și considerentele deciziei mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

25.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ștefan Vieru în Dosarul nr. 3.679/40/2017 al Tribunalului Botoșani - Secția I civilă.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ștefan Vieru în Dosarul nr. 3.679/40/2017 al Tribunalului Botoșani - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Botoșani - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 martie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop