Decizie nr. 260 din 8 aprilie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-şef

1.Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 173 din Regulamentul Senatului, sesizare formulată de un număr de 44 de senatori aparţinând Partidului Naţional Liberal.

2.Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1860 din 27 martie 2015 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 629C/2015.

3.În motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că art. 173 din Regulamentul Senatului, prevăzând faptul că hotărârile adoptate cu privire la cererea de reţinere, de arestare sau de percheziţie a senatorului se adoptă cu "majoritate calificată", încalcă art. 76 alin. (2) din Constituţie. Or, aceste hotărâri se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, şi nu cu cel al majorităţii membrilor Senatului. În acest sens, sunt invocate considerentele care au stat la baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 392 din 17 aprilie 2007 şi nr. 990 din 1 octombrie 2008.

4.De asemenea, se solicită şi constatarea încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie "de către conducerea Senatului României, datorită refuzului de a constata, în cuprinsul procesului-verbal alcătuit după votul asupra cererii ministrului justiţiei privind încuviinţarea măsurii reţinerii şi arestării domnului senator Dan-Coman Şova, îndeplinirea condiţiilor din art. 76 alin. (2) din Constituţie".

5.În argumentarea celor anterior expuse, autorii sesizării apreciază că adoptarea cu votul majorităţii senatorilor a hotărârilor Senatului cu caracter individual, în condiţiile în care se invocă "dispoziţii legale asupra cărora există o jurisprudenţă consacrată a Curţii, dar care nu au fost modificate şi nici corelate în perioada ultimelor legislaturi, ar însemna ca Senatul să persiste într-o eroare, încălcând principiul supremaţiei legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie". Mai mult, "Senatul, în calitate de parte a puterii legislative, are obligaţia de a acţiona în sensul aplicării Constituţiei, pentru asigurarea ordinii de drept şi pentru respectarea legilor în vigoare". În consecinţă, "refuzul de a redacta o hotărâre în cazul senatorului Dan-Coman Şova, care să constate îndeplinirea condiţiilor pentru aprobarea solicitării ministrului justiţiei, echivalează cu o încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituţie".

6.Se mai susţine că art. 173 din Regulamentul Senatului, precum şi art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor instituie "o inegalitate de tratament", conturând "o contradicţie între textele arătate şi cele ale Legii fundamentale". În aceste condiţii, se concluzionează faptul că art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 nu poate reprezenta un argument juridic suplimentar faţă de Regulamentul analizat care să susţină soluţia adoptată de Senat cu privire la cererea ministrului justiţiei privind încuviinţarea măsurii reţinerii şi arestării domnului senator Dan-Coman Şova. În acest sens, este invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 319 din 19 iunie 2013, prin care Curtea a arătat că există paralelisme legislative între regulamentele parlamentare şi legea anterior menţionată, ambele stabilind norme cu caracter procedural cu privire la cazurile de reţinere, arestare sau percheziţie a deputaţilor sau senatorilor, după caz.

7.În fine, se subliniază faptul că Senatul a mai adoptat "hotărâri cu acelaşi obiect" - aşadar, de încuviinţare a măsurii reţinerii şi arestării unor senatori, menţionându-se, în acest sens, hotărârile nr. 52/2014 şi nr. 53/2014 [de fapt, hotărârile priveau ipoteza în care Senatul a cerut urmărirea penală a doi foşti miniştri care deţineau, la data adoptării hotărârilor, calitatea de senatori - sn]; aceste hotărâri au fost adoptate cu majoritatea membrilor prezenţi ai Senatului, şi-au produs efectele şi nu au fost contestate la Curtea Constituţională.

8.Având în vedere cele anterior expuse, se solicită admiterea sesizării şi constatarea neconstituţionalităţii art. 173 din Regulamentul Senatului. Totodată, reţinându-se neconstituţionalitatea acestor prevederi, se solicită constatarea încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie "de către conducerea Senatului României, datorită refuzului de a constata, în cuprinsul procesului-verbal alcătuit după votul asupra cererii ministrului justiţiei privind încuviinţarea măsurii reţinerii şi arestării domnului senator Dan-Coman Şova, îndeplinirea condiţiilor din art. 76 alin. (2) din Constituţie".

9.În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedintelui Senatului pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului.

10.Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. XXXV/1479 din 1 aprilie 2015, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, prin care se lasă la aprecierea Curţii Constituţionale constatarea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii art. 173 din Regulamentul Senatului.

11.Se apreciază că încuviinţarea cererii de reţinere sau arestare a unui senator reprezintă o acţiune politică de o foarte mare importanţă şi care presupune o motivare bine întemeiată. Întrucât Senatul nu este o autoritate judiciară care să administreze şi să interpreteze probe de o natură diversă, se impune de la sine alegerea unei proceduri care să prevină arbitrariul şi să suplinească lipsa unei specializări judiciare a membrilor acesteia. Se susţine că problema opţiunii Senatului pentru o majoritate sau alta necesară adoptării unor hotărâri este atât o problemă constituţională, cât şi una regulamentară, invocându-se, în acest sens, Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, prin care Curtea a statuat că "prin regulament se pot stabili normele procedurale de aplicare (a ridicării imunităţii parlamentare n.n.) în cadrul activităţii parlamentare". Se menţionează că la data pronunţării deciziei Curţii anterior referite, Regulamentul Senatului prevedea că cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a unui senator se aprobă cu majoritatea de două treimi din numărul senatorilor prezenţi. Se mai arată că înseşi dispoziţiile Constituţiei reglementează majorităţi de adoptare a hotărârilor diferite de cea prevăzută de art. 76 din Constituţie; în acest sens, sunt menţionate hotărârile parlamentare adoptate în conformitate cu prevederile art. 95 şi 96 din Constituţie. Totodată, în acelaşi sens sunt invocate şi anumite dispoziţii legale care reglementează majorităţi de vot diferite de cea cuprinsă în art. 76 alin. (2) din Constituţie, cu titlu exemplificativ indicându-se majoritate de vot necesară pentru numirea judecătorilor la Curtea Constituţională, a membrilor Consiliului Naţional al Audiovizualului sau a preşedintelui şi vicepreşedinţilor Consiliului Legislativ.

12.Având în vedere cele anterior expuse, se apreciază că art. 173 din Regulamentul Senatului este o reglementare specială care poate deroga de la legea generală, reprezentată, în speţă, de art. 76 alin. (2) din Constituţie.

13.În consecinţă, stabilirea unei alte majorităţi de vot în ipoteza încuviinţării cererilor de reţinere, de arestare, de percheziţie referitoare la membrii Senatului are drept raţiune, pe de o parte, împiedicarea imixtiunilor, ingerinţelor în activitatea parlamentarilor, precum şi a intimidării sau şicanării acestora de către puterea executivă sau judecătorească, iar, pe de altă parte, înlăturarea subiectivismului şi interesului partizan al unui număr mic de senatori, inerent şi explicabil pe scena oricărei confruntări politice. De aceea, o atare hotărâre a Senatului este mai degrabă un act politic decât unul juridic şi trebuie luată cu majoritatea membrilor săi.

14.În continuare, se susţine că stabilirea unei anumite majorităţi pentru adoptarea de către o Cameră legislativă a unei decizii presupune o evaluare politică a problemei care a făcut obiectul deciziei respective. Dacă problema în sine, asupra căreia Camera trebuie să hotărască, are o importanţă majoră, este firesc ca majoritatea stabilită pentru luarea unei astfel de decizii să fie mai mare. Or, analizată prin această schemă teoretică şi logică, de practica parlamentară, hotărârea prin care Senatul decide ridicarea imunităţii parlamentare de percheziţie, reţinere sau arestare a unui senator nu implică evaluarea de către acesta a vinovăţiei persoanei în cauză - probată de organisme judiciare autorizate -, ci judecăţi de natură politică privind temeiul de fapt şi de drept care justifică reţinerea şi arestarea.

15.Concluzionând, se arată că majoritatea absolută de voturi stabilită prin textul regulamentar criticat corespunde importanţei sociale a funcţiei de membru al Senatului, ceea ce justifică un regim juridic special pentru începerea unei astfel de proceduri judiciare, şi nicidecum un privilegiu, chiar şi procedural.

16.În conformitate cu dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 47/1992, prin adresa înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 2.088 din 2 aprilie 2015, a fost solicitată preşedintelui Senatului transmiterea unei copii certificate de pe actul comunicat de Senat către ministrul justiţiei ca răspuns la cererea acestuia nr. 2/22716/13.03.2015, cerere însoţită de solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de încuviinţare a reţinerii şi arestării domnului senator Dan-Coman Şova, formulată în Dosarul nr. 122/P/2012 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

17.Preşedintele Senatului nu a comunicat informaţiile solicitate până la data pronunţării prezentei decizii.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile regulamentare criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

18.Cu privire la atribuţia Curţii Constituţionale prevăzută la art. 146 lit. c) din Constituţie, trebuie menţionat faptul că aceasta vizează verificarea conformităţii Regulamentului Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului cu Constituţia. Aceste regulamente sunt aprobate prin hotărâri, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere şi privesc organizarea internă, proprie Camerei respective sau a şedinţelor comune ale acestora [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, şi art. 76 alin. (1) din Constituţie]. Aşadar, ele sunt acte normative cu un obiect de reglementare specific. În aceste condiţii, "competenţa conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu poate privi decât controlul conformităţii regulamentelor Parlamentului cu dispoziţiile Constituţiei, control declanşat la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; Curtea Constituţională nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor. În sensul celor arătate a statuat Curtea Constituţională în deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 şi nr. 98/2005" (a se vedea Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009).

19.Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că "exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. c) din Constituţie priveşte exclusiv controlul constituţionalităţii prevederilor regulamentelor Parlamentului, iar nu şi controlul constituţionalităţii hotărârilor şi măsurilor adoptate de Camerele Parlamentului în aplicarea regulamentelor proprii" (Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). "Rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile adoptate şi de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face (...) pe căi şi prin proceduri parlamentare" (Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, precitată); desigur, la aceste forme de control parlamentar se adaugă controlul de constituţionalitate a hotărârilor parlamentare ca urmare a reglementării, prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, a atribuţiei Curţii referitoare la controlul constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992] sau procedura constatării conflictului juridic de natură constituţională [art. 146 lit. e) din Constituţie], după caz.

20.În aceste condiţii, Curtea nu are competenţa materială ca, în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie, să se pronunţe cu privire la constatarea încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie "de către conducerea Senatului României, datorită refuzului de a constata, în cuprinsul procesului-verbal alcătuit după votul asupra cererii ministrului justiţiei privind încuviinţarea măsurii reţinerii şi arestării domnului senator Dan-Coman Şova, îndeplinirea condiţiilor din art. 76 alin. (2) din Constituţie". Mai mult, din stenograma şedinţei Senatului din data de 25 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 51 din 6 aprilie 2015, rezultă că menţiunea respectivă din cadrul procesului-verbal a avut ca temei de drept art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 25 iulie 2013, şi nu art. 173 din Regulamentul Senatului. În acest context, Curtea reţine că, indiferent de temeiul de drept invocat (legea/regulamentul), ambele texte normative se bucurau la data anterior menţionată de prezumţia de constituţionalitate, prezumţie, desigur, relativă, dar care caracterizează eo ipso orice act normativ adoptat de către Camerele Parlamentului sau Parlament, după caz, în exercitarea activităţii lor regulamentare sau legislative. În consecinţă, trecerea unei anumite menţiuni în cadrul procesului-verbal al şedinţei Senatului nu poate face obiect al controlului de constituţionalitate reglementat de art. 146 lit. c) din Constituţie din moment ce Curtea, în cadrul acestei atribuţiuni, se pronunţă numai asupra textului normativ al Regulamentului, nu şi asupra constituţionalităţii legilor sau a modului de aplicare al legilor sau a regulamentelor parlamentare.

21.În schimb, Curtea este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii art. 173 din Regulamentul Senatului. Aşadar, Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor art. 173 din Regulamentul Senatului.

22.Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie art. 173 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28 din 24 octombrie 2005, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, care, referindu-se la cererea de reţinere, arestare sau de percheziţie a membrilor Senatului, respectiv la cererea de autorizare a trimiterii în judecată penală şi contravenţională a acestora, are următorul cuprins:

Senatul hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor săi.

23.Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale, precum şi ale art. 76 alin. (2) cu privire la adoptarea hotărârilor parlamentare cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

24.Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată că secţiunea 1 - Imunitatea parlamentară din cadrul capitolului IV - Statutul senatorului al Regulamentului Senatului cuprinde două articole, respectiv art. 172 şi 173. Din analiza modului de redactare al art. 173 se poate trage concluzia potrivit căreia cererile prevăzute la art. 172 din Regulament ar intra sub incidenţa acestui articol. Or, art. 172 alin. (6) din Regulament cuprinde două categorii de cereri, respectiv cererea de autorizare a trimiterii în judecată, penală ori contravenţională, precum şi cererea de reţinere, de arestare sau de percheziţie. Anterior revizuirii Constituţiei din anul 2003, art. 69 alin. (1) din Constituţie prevedea că "Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie". După revizuirea Constituţiei, art. 72 alin. (2) din Constituţie prevede că "Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie". Aşadar, în prezent, trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, nu mai este supusă autorizării Camerei, astfel încât, în aceste condiţii, art. 173 din Regulament nu poate fi interpretat decât în sensul că priveşte doar cererea de reţinere, de arestare sau de percheziţie. De altfel, este de observat că hotărârea de aprobare a Regulamentului Senatului s-a adoptat în anul 2005 - Hotărârea Senatului nr. 28/2005 privind Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, aşadar, ab initio textul referitor la cererea de autorizare a trimiterii în judecată, penală ori contravenţională excedează cadrului constituţional existent.

25.Curtea, prin Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007, Decizia nr. 989 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, şi Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, a stabilit că, potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţie, adoptarea hotărârilor privind aprobarea Regulamentelor Senatului şi Camerei Deputaţilor, precum cele care privesc suspendarea din funcţie a Preşedintelui României [art. 95 alin. (1) din Constituţie] sau acordarea încrederii Guvernului [art. 103 alin. (3) din Constituţie] se realizează cu votul majorităţii membrilor Camerei, respectiv a Parlamentului; totodată, Curtea a constatat că, "potrivit alin. (2) al art. 76, adoptarea legilor ordinare şi a hotărârilor celor două Camere se face cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră, în condiţiile în care numărul acestora se ridică la cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor fiecărei Camere, în condiţiile respectării cvorumului legal de adoptare prevăzut de art. 67 din Constituţie" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007, precitată, Decizia nr. 989 din 1 octombrie 2008, precitată, sau Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, precitată). Astfel, Curtea a concluzionat că, "de regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel".

26.În consecinţă, Curtea a constatat neconstituţionalitatea art. 155 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor referitor la majoritatea calificată de vot necesară adoptării unei hotărâri a Camerei Deputaţilor prin care se cerea urmărirea penală a unui membru al Guvernului care deţinea şi calitatea de deputat (Decizia nr. 989 din 1 octombrie 2008, precitată), neconstituţionalitatea art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului referitor la majoritatea absolută de vot necesară adoptării unei hotărâri a Senatului prin care se cerea urmărirea penală a unui membru al Guvernului care deţinea şi calitatea de senator (Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, precitată) sau neconstituţionalitatea art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, referitor la majoritatea absolută de vot necesară adoptării hotărârii Parlamentului, în şedinţa comună a celor două Camere, cu privire la punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului consultativ iniţiat de Preşedintele României (Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007, precitată).

27.Din cele de mai sus, Curtea constată că, sub aspectul majorităţii de vot, legiuitorul constituant a stabilit că regula - principiul - pentru adoptarea hotărârilor parlamentare este întrunirea unei majorităţi simple (majoritatea membrilor prezenţi), iar excepţia, fiind de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis, este reprezentată, pe de o parte, de hotărârile parlamentare de aprobare a regulamentelor Camerelor, aşadar, a celor ce privesc organizarea şi funcţionarea acestora [art. 65 alin. (2) sau art. 76 alin. (1) din Constituţie], de cele care privesc suspendarea din funcţie a Preşedintelui României [art. 95 alin. (1) din Constituţie] sau acordarea/retragerea încrederii Guvernului [art. 103 alin. (3), art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituţie], acestea circumscriindu-se majorităţii absolute (majoritatea membrilor Camerei, respectiv ai Parlamentului), iar, pe de altă parte, hotărârile de punere sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare [art. 96 alin. (1) din Constituţie], care se adoptă cu majoritate calificată (două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor). Aşadar, actele normative infraconstituţionale nu pot prevedea alte majorităţi de vot decât cele reglementate prin textul Constituţiei; din contră, acestea trebuie să se subsumeze cadrului constituţional existent, iar emitentul acestora nu poate aprecia ca, de la caz la caz, în funcţie de importanţa pe care o ataşează el însuşi domeniului respectiv, adoptarea hotărârilor să fie realizată prin apelarea la alte majorităţi de vot decât cele stabilite prin Constituţie.

28.Întrucât art. 173 din Regulamentul Senatului reglementează cu privire la adoptarea hotărârilor privind încuviinţarea cererilor de reţinere, de arestare, de percheziţie referitoare la membrii Senatului, aşadar, nu vizează ipotezele de excepţie anterior enunţate, rezultă că majoritatea de vot necesar a fi întrunită pentru adoptarea acestora este cea prevăzută de art. 76 alin. (2) din Constituţie, respectiv votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră (majoritate simplă).

29.Curtea mai reţine că hotărârile Senatului la care fac referire autorii sesizării de neconstituţionalitate, respectiv Hotărârile nr. 52/2014 şi nr. 53/2014, publicate în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 844 din 19 noiembrie 2014 privesc, de fapt, ipoteza în care Senatul a cerut urmărirea penală a doi foşti miniştri care deţineau, la data adoptării hotărârilor, calitatea de senatori, aşadar, ipoteza prevăzută de art. 109 alin. (2) din Constituţie. Or, adoptarea hotărârilor în acest domeniu are ca temei de drept art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului. Acest text, astfel cum s-a arătat anterior, prevedea iniţial că o atare hotărâre se adoptă cu votul majorităţii senatorilor; după ce această soluţie normativă a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, textul menţionat a fost pus de acord cu decizia Curţii, prin Hotărârea Senatului nr. 7/2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 150 din Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 7 mai 2009, care a reglementat, în mod expres, că "Hotărârea se adoptă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi". În consecinţă, cele două hotărâri au fost adoptate în baza acestui ultim text menţionat.

30.Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la existenţa unor paralelisme legislative între art. 173 din Regulamentul Senatului şi art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006, în sensul că ambele dispoziţii cuprind aceeaşi soluţie normativă, Curtea constată că, în cadrul acestei atribuţiuni, nu are competenţa de a se pronunţa şi/sau constata neconstituţionalitatea art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006, controlul de constituţionalitate al acestor dispoziţii putând fi realizat doar în exercitarea atribuţiunii prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie. Pe de altă parte, Curtea a reamintit permanent în jurisprudenţa sa importanţa principiului constituţional general al comportamentului loial, principiu care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie şi este garantat de alin. (5) al aceluiaşi articol constituţional; în consecinţă, Curtea a statuat că "revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de a-l aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale" (a se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012).

31.De asemenea, Curtea, în jurisprudenţa sa, a arătat că "legiuitorul trebuie să se raporteze la reglementările ce reprezintă un reper de claritate, precizie şi previzibilitate, iar erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securităţi sporite a raporturilor juridice" (Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014); mutatis mutandis, activitatea parlamentară trebuie să se orienteze după aceleaşi reguli, în sensul de a se raporta la Constituţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ceea ce echivalează cu îndepărtarea de la o reglementare legală care pune aceleaşi probleme de constituţionalitate precum cea analizată în cauza de faţă. Mai mult, Senatul nu are opţiunea de a alege între aplicarea unei legi (organice, în cazul de faţă) sau a Constituţiei, din moment ce art. 1 alin. (5) consacră, în mod expres, supremaţia Constituţiei şi respectarea acesteia, iar art. 76 alin. (2) din Constituţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale sunt neechivoce cu privire la majoritatea de vot necesară a fi întrunită pentru adoptarea hotărârilor parlamentare, altele decât cele care privesc ipotezele de excepţie reglementate prin art. 65 alin. (2), art. 76 alin. (1), art. 95 alin. (1), art. 96 alin. (1), art. 103 alin. (3), art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituţie.

32.Curtea reţine şi faptul că regulamentul nu poate dubla conţinutul normativ al unei legi sau viceversa, ambele categorii de acte normative având obiect de reglementare diferit, chiar dacă ele se întrepătrund prin prisma domeniilor în care intervin (organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului, pe de o parte, şi statutul deputaţilor şi senatorilor, pe de altă parte). În caz contrar, se creează un paralelism de reglementare; în acest sens, art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, prevede, în mod expres, că "În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere". Aşadar, este evident că sediul materiei pentru stabilirea majorităţii de vot necesare adoptării actelor Parlamentului îl constituie Constituţia, iar reglementările acesteia în această materie pot fi reluate în regulamentele parlamentare, şi nu în legi. De aceea, într-o bună tehnică legislativă, legile care prin obiectul lor de reglementare se află într-o conexiune cu regulamentele parlamentare ar putea cuprinde o normă de trimitere la textul din Regulamentul Senatului/Camerei Deputaţilor care reglementează majoritatea de vot necesar a fi întrunită pentru încuviinţarea sau nu a cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a membrilor Senatului sau Camerei Deputaţilor, după caz; de altfel, chiar şi în lipsa unei astfel de trimiteri, este de la sine înţeles că hotărârea se adoptă potrivit art. 76 alin. (2) din Constituţie.

33.Deşi cele anterior expuse converg spre constatarea neconstituţionalităţii art. 173 din Regulamentul Senatului, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, a fost adoptată Hotărârea Senatului nr. 25/2015 privind modificarea art. 173 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 31 martie 2015, care la articolul unic prevede că "Senatul hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii senatorilor prezenţi". Aşadar, Senatul a modificat textul regulamentar supus controlului de constituţionalitate anterior pronunţării Curţii Constituţionale şi, având în vedere că, prin natura sa, controlul de constituţionalitate a regulamentelor parlamentare este unul abstract, independent de existenţa vreunui demers judiciar, şi obiectiv, aşadar, distinct de existenţa unor drepturi subiective ce ar putea fi invocate şi apărate pe calea unei asemenea sesizării, Curtea constată că sesizarea de neconstituţionalitate a rămas fără obiect, drept pentru care o va respinge ca devenită inadmisibilă.

34.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. c) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 173 din Regulamentul Senatului.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 aprilie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Karoly