Decizie nr. 247 din 15 martie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal, a dispoziţiilor art. 224 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, precum şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, excepţie ridicată de Mircea Călin Flore, Ioan Codruţ Sereş, Nagy Zsolt şi Kerekeş Gabor în Dosarul nr. 2.816/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 487D/2011.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei Ioan Codruţ Sereş şi asistat de apărătorul ales, domnul avocat Gheorghiţă Mateuţ din cadrul Baroului Arad, cu delegaţie la dosar, pentru autorii Nagy Zsolt şi Kerekeş Gabor se prezintă doamna avocat Georgiana Sabo din cadrul Baroului Cluj, în substituirea domnului avocat Eugen C. Iordăchescu din acelaşi barou, cu delegaţii la dosar, şi pentru partea Michael Susak se prezintă domnul avocat Octavian Popescu din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Domnul avocat Octavian Popescu invocă viciul de procedură referitor la citarea autorului excepţiei Mircea Călin Flore.

Fiind întrebat de preşedinte cu privire la acest aspect, magistratul-asistent arată Curţii că autorul în cauză a fost citat iniţial la singura adresă din Londra menţionată în citativul transmis prin fax la data de 24 februarie 2012, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la solicitarea grefierului. La data de 12 martie 2012 citaţia transmisă la Londra s-a întors cu menţiunea "adresă insuficientă". Între timp, la data de 8 martie 2012, potrivit indicaţiilor magistratului-asistent, s-a solicitat telefonic (potrivit notei existente la dosar) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să precizeze şi alte adrese unde autorul Mircea Călin Flore a fost citat. Ca urmare a acestui demers, domnul Ştefan Laurenţiu Vespe, grefier în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, a comunicat că Flore Mircea Călin a fost citat la cabinetul de avocatură Dragomir Gheorghe din Bucureşti şi prin afişare la Consiliul Local al Sectorului 5 Bucureşti. Drept urmare, s-a procedat în termenul legal la citarea prin telegrame a autorului Mircea Călin Flore la cele două adrese din România indicate de grefierul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul Ministerului Public consideră că citarea autorului în cauză a fost legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere aspectele relevate, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, apreciază că procedura de citare cu autorul Mircea Călin Flore este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Gheorghiţă Mateuţ, care, punând concluzii pentru autorul Ioan Codruţ Sereş, solicită admiterea excepţiei, reiterând motivaţia din notele scrise depuse la dosar.

Doamna avocat Georgiana Sabo solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile din Legea nr. 51/1991 şi din Legea nr. 14/1992 afectează viaţa privată şi secretul corespondenţei. În acest sens face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României. De asemenea, şi dispoziţiile art. 224 şi ale secţiunii V^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza premergătoare urmăririi penale.

Domnul avocat Octavian Popescu pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 23 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 2.816/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal, a dispoziţiilor art. 224 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, precum şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, excepţie ridicată de Mircea Călin Flore, Ioan Codruţ Sereş, Nagy Zsolt şi Kerekeş Gabor în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la mai multe infracţiuni, între care cea prevăzută de art. 157 din Codul penal referitoare la trădarea prin transmiterea de secrete.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că prevederile secţiunii V^1 - Interceptările şi înregistrările audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală şi dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) - dreptul la un proces echitabil, art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil şi la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, deoarece în faza premergătoare urmăririi penale nu pot fi dispuse măsuri procesuale, întrucât acestea implică o urmărire penală dispusă faţă de o persoană care numai astfel devine parte în procesul penal. Or, prevederile art. 91^1 din Codul de procedură penală care legitimează cazurile şi condiţiile în care se poate dispune interceptarea şi înregistrarea convorbirilor ori comunicărilor, alături de prevederile art. 13 din Legea nr. 51/1991, nesocotesc dispoziţiile legale referitoare la actele ce pot fi efectuate în faza actelor premergătoare, în măsura în care statuează asupra posibilităţii efectuării de acte de natură a ilustra existenţa acuzaţiei penale, respectiv acte procesuale supuse exclusivităţii procesului penal (respectiv fazei propriu-zise a urmăririi penale), anterior momentului începerii urmăririi penale. De altfel, întreaga secţiune V^1 din Codul de procedură penală prezintă mari probleme de conformitate cu spaţiul de justiţie şi echitate şi, totodată, reprezintă o evidentă ilustrare a unei mentalităţi depăşite şi sub aspect prescriptiv şi sub aspectul aplicării legii, întrucât acestor prevederi le lipseşte predictibilitatea, fiind inapte a constitui lege în sensul stabilit jurisprudenţial în contenciosul european. Rezultă că, în măsura în care se atribuie autorităţilor menţionate competenţa de a dispune măsuri specifice ale procesului penal anterior începerii acestuia, normele contestate sunt neconstituţionale.

Pe lângă aceste neajunsuri, autorii mai relevă faptul că reglementării art. 13 din Legea nr. 51/1991 îi lipseşte o garanţie extrem de importantă împotriva abuzurilor autorităţii, întrucât, în măsura în care o persoană este subiect al unei supravegheri secrete şi fără ca suspiciunile îndreptate împotriva sa să se confirme, acesteia nu i se comunică faptul că a fost supravegheată, astfel încât se deschid larg porţile unor abuzuri din partea organelor de anchetă. Totodată, este evident că nu numai autorizarea înregistrării convorbirilor telefonice, ci şi supravegherea acestei activităţi nu este realizată de un magistrat independent.

Ca atare, restrângerea oricărui drept fundamental, vizată de măsurile prevăzute de dispoziţiile legale criticate, nu se poate referi la oricine, la un subiect nedeterminat, ci, exclusiv, faţă de învinuit sau inculpat, ceea ce presupune cu necesitate preexistenţa împrejurării declanşării procesului penal faţă de aceştia.

Prevederile art. 11 din Legea nr. 14/1992 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 - Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece Serviciul Român de Informaţii poate efectua acte de urmărire penală consemnate în documente care sunt probe la un dosar penal, cu atât mai mult cu cât activitatea acestei instituţii este sustrasă oricărei forme de control din partea unor organe independente.

Prevederile art. 224 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 - Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece permit organelor de urmărire penală să desfăşoare activităţi de urmărire penală în afara oricărui cadru procesual, fără a mai respecta dreptul la o procedură contradictorie ori dreptul la apărare al persoanei suspectate de comiterea vreunei infracţiuni. Prin urmare, audierea făptuitorului, a martorilor ori interceptarea convorbirilor telefonice fără ca persoanei suspectate să i se comunice de îndată natura şi cauza acuzaţiei îndreptate împotriva sa, aşa cum impun în mod expres prevederile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt acte legitimate de un text legal neconstituţional.

Prevederile art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) şi (12) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi la principiul legalităţii pedepsei, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora, precum şi dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece criteriile de determinare a caracterului şi importanţei faptelor sunt prevăzute în legi extrapenale (Legea nr. 51/1991), care nu puteau fi cunoscute de făptuitor şi nici apreciate de acesta în momentul săvârşirii faptei. Totodată, normele nu sunt suficient de accesibile, precise şi previzibile, deoarece fac trimitere la concepte cum sunt siguranţa statului ori secrete de stat, al căror înţeles este greu de asimilat.

De asemenea, textele uzitează expresii precum puteri, organizaţii străine sau agenţi ai acestora ori inamic. Acest fapt presupune că sub aspectul ilicitului penal există două entităţi aflate în poziţii belicoase. Or, aceste entităţi distincte nu există, întrucât în speţa dedusă judecăţii este vorba de state membre ale aceleiaşi comunităţi, cu interese comune şi structuri organizatorice ce acţionează pe o piaţă comună, cu referire la piaţa integrată a energiei electrice. Ca atare, în măsura în care prin textele criticate nu se prevede expres că infracţiunile nu pot privi state din Uniunea Europeană şi cetăţeni ai acesteia, acestea sunt evident neconstituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 - Trădarea, art. 157 - Trădarea prin transmiterea de secrete şi art. 159 - Spionajul, din Codul penal, dispoziţiile art. 224 - Acte premergătoare şi ale secţiunii V^1 - Interceptările şi înregistrările audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, precum şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992. Textele criticate au următorul conţinut:

–Art. 155 din Codul penal: "Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român, de a intră în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.";

–Art. 157 din Codul penal: "Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de asemenea documente de către acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Aceleaşi fapte, dacă privesc alte documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.";

–Art. 159 din Codul penal: "Faptele prevăzute în art. 157, săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.";

–Art. 224 din Codul de procedură penală: "În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.";

–Art. 13 din Legea nr. 51/1991: "Situaţiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.

Cererea de autorizare se formulează în scris şi trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existenţa uneia din ameninţările la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activităţi pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicaţii trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deţine informaţiile, documentele ori obiectele ce trebuie obţinute; descrierea generală, dacă şi când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activităţile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.

Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de către procurori anume desemnaţi de procurorul general al României.

În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicaţii trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.

Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni.

Orice cetăţean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1-4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.";

–Art. 11 din Legea nr. 14/1992: "Activităţile prevăzute la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă."

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) şi (12) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi la principiul legalităţii pedepsei, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora, precum şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală, precum şi a celor cuprinse în secţiunea V^1 capitolul II a titlului III din Codul de procedură penală, statuând că dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [... ]".

De asemenea, Curtea a mai statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că "nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".

În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 82. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.

Cât priveşte dispoziţiile art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală, Curtea constată că prin Decizia nr. 524 din 27 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi, reţinând în esenţă că judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură.

De asemenea, prin Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, Curtea a mai arătat că actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmăririi penale.

Curtea a reţinut că efectuarea în practică, în cadrul actelor premergătoare, a unor acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă a dreptului la apărare, aşa cum se susţine în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate din cauză, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare şi respectare a legii, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional.

De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal. S-a mai reţinut, de asemenea, că, deşi, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanţa ar înţelege să-i dea eficienţă.

Prin Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, reţinând că în examinarea excepţiei este necesar să se ia în considerare prevederile art. 31 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze securitatea naţională, şi prevederile art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, care stabilesc că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns dacă se impune, între altele, pentru apărarea securităţii naţionale.

În raport cu aceste prevederi din Constituţie, Curtea a constatat că nu pot fi primite susţinerile autorilor excepţiei şi nu poate reţine existenţa unei discriminări în aplicarealegii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate au fost obţinute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condiţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obţinerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenţei de reglementare a mijloacelor de obţinere a probelor rezidă în obiectul special al Legii nr. 51/1991 şi nu încalcă în niciun fel prevederile Constituţiei.

Probele administrate - indiferent de procedura legală urmată - vor fi evaluate uniform de instanţa de judecată, cu respectarea contradictorialităţii şi a tuturor celorlalte garanţii prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obţinută de organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realităţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligaţia să examineze şi să aprecieze toate probele cu aceeaşi măsură şi după aceleaşi criterii.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut că examinarea excepţiei în lumina Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece Convenţia nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern.

Văzând prevederile art. 31 alin. (3) şi ale art. 53 alin. (1) din Constituţia României, citate mai sus, Curtea a reţinut că nu se poate cere legiuitorului să admită accesul nerestricţionat la conţinutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, fără riscul de a prejudicia grav securitatea naţională.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992, Curtea constată că, potrivit acestora, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situaţiilor care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.

Toate aceste activităţi sunt, aşa cum le defineşte legea, "acte de constatare" care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare.

Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia aceste acte sunt de urmărire penală şi obţinute prin sustragerea de la orice formă de control din partea unor organe independente, deoarece, în măsura în care acestea fundamentează acuzaţia, pot fi cenzurate atât în faţa procurorului, cât şi în faţa judecătorului, oferindu-se prin urmare părţilor dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, acestea având posibilitatea de a le combate prin orice mijloace de probă.

Totodată, în situaţia în care verificările efectuate de Serviciul Român de Informaţii, cu respectarea exigenţelor Codului de procedură penală, constau în fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice de interceptare a convorbirilor telefonice, procurorul, potrivit art. 91^3 alin. 5 din Codul de procedură penală, în măsura în care în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, este obligat să înştiinţeze persoana în cauză despre această activitate.

De altfel, considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală sunt valabile şi în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992, fiind vorba de aceleaşi acte care pot constitui mijloace de probă şi potrivit cărora, "în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale".

Totodată, este neîndoielnic că, referitor la convorbirile telefonice, acestea intră în sfera noţiunilor de "viaţă privată" şi "corespondenţă", în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că interceptarea, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane se interpretează ca fiind o "ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea din 2 august 1984, pronunţată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, paragraful 64).

Totuşi, cu prilejul pronunţării Hotărârii din 21 aprilie 2009 în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 92, Curtea de la Strasbourg a reamintit că, pentru a fi conformă cu alin. 2 al art. 8 paragraful 2 din Convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia "prevăzută de lege" impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit, paragraful 26). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (a se vedea Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 59).

Or, câtă vreme actuala reglementare din Codul de procedură penală, la care fac trimitere dispoziţiile Legii nr. 14/1992, a instituit numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante şi câtă vreme partea interesată are posibilitatea de a ataca procedura interceptărilor în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, nu se mai poate pune problema înfrângerii dreptului la viaţă intimă, familială şi privată.

În sfârşit, se constată că o problemă semnalată s-ar putea naşte din aplicarea dispoziţiilor cuprinse în secţiunea V^1, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 281/2003, şi din cea privind aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României. Or, de la 1 ianuarie 2004, dispoziţiile art. 13 din legea specială invocată şi-au menţinut valabilitatea numai parţial, întrucât, potrivit art. X din Legea nr. 281/2003, "Ori de câte ori alte legi prevăd dispoziţii referitoare la dispunerea de către procuror (...) a interceptării şi înregistrării convorbirilor (...) se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile prevăzute în art. I din prezenta lege", deci ale Codului de procedură penală, care prevăd în materia respectivă ca autorizarea să fie dată numai de către judecători. Iată deci că susţinerile autorului excepţiei nu mai subzistă, procurorul nemaiavând în niciun fel posibilitatea de a emite autorizaţie/mandate pentru interceptarea convorbirilor telefonice.

În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal, Curtea constată că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional şi în acord cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, a incriminat faptele de trădare, de trădare prin transmiterea de secrete şi de spionaj.

Autorii excepţiei susţin că acestea nu pot fi cunoscute şi apreciate de destinatarul lor cu uşurinţă, întrucât uzează de o terminologie al cărei înţeles este greu de asimilat.

În acest sens se susţine că trimiterea la conceptul de secret de stat ori de siguranţă naţională nu oferă suficientă precizie şi accesibilitate.

O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece prin siguranţă naţională s-a avut în vedere, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991, "starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie". De asemenea, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 51/1991, "Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele: [...]

e)spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora;".

Totodată, cât priveşte noţiunea de secret de stat, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, arată că accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege, sens în care legiuitorul a urmărit garantarea distribuirii informaţiilor clasificate exclusiv persoanelor îndreptăţite, potrivit legii, să le cunoască. Prin secret de stat se înţelege o informaţie clasificată din clasa secretelor de stat care au în vedere informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării, informaţii care, potrivit art. 17 din Legea nr. 182/2002, se referă la o seamă de sisteme, studii, cercetări, activităţi şi altele.

Aşa fiind, pentru a nu intră în sfera ilicitului penal, orice persoană care emite, gestionează sau care intră în posesia unor secrete de stat are obligaţia de a le proteja împotriva oricăror acţiuni de spionaj, compromitere sau acces neautorizat ori de alterare sau modificare a conţinutului acestora, precum şi împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate.

Totodată, autorii excepţiei mai susţin că textele uzitează expresii precum puteri, organizaţii străine sau agenţi ai acestora ori inamic, fapt care presupune existenţa a două entităţi aflate în poziţii belicoase. Or, nici art. 155, nici art. 157 şi nici art. 159 din Codul penal nu au în vedere un eventual inamic, ci doar trădarea clasică, prin transmiterea de secrete ori prin spionaj. Numai art. 156 din Codul penal reglementează cu privire la fapta de trădare prin ajutarea inamicului, dar aceste dispoziţii nu constituie obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

Nu poate fi primită nici susţinerea autorilor în sensul că textele art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal sunt neconstituţionale, în măsura în care nu prevăd expres că nu pot privi state din Uniunea Europeană şi cetăţeni ai acesteia, deoarece şi cetăţenii unui stat din cadrul său trebuie să se supună rigorilor de legalitate şi exigenţelor privitoare la piaţa integrată a energiei electrice.

În sfârşit, în susţinerea contrarietăţii textelor legale cu Constituţia autorii invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care se face trimitere la Hotărârea din 7 februarie 2008, pronunţată în Cauza Arsenovici împotriva României. Cu privire la acest argument, Curtea constată că hotărârea invocată nu are legătură cu prezenta cauză, întrucât vizează dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statuându-se că a avut loc încălcarea prevederilor referitoare la protecţia proprietăţii şi că este inadmisibil capătul de cerere referitor la art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal, a dispoziţiilor art. 224 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, precum şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, excepţie ridicată de Mircea Călin Flore, Ioan Codruţ Sereş, Nagy Zsolt şi Kerekeş Gabor în Dosarul nr. 2.816/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 martie 2012.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru