Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Paul Anton în Dosarul nr. 1.639/90/2016/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.913D/2017.2. La apelul nominal se prezintă autorul excepției, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției, care susține temeinicia criticilor de neconstituționalitate. Arată că dispozițiile criticate restrâng dreptul la exercitarea căii de atac a recursului dintr-o dublă perspectivă: prima creează premisele unei conflict juridic de natură constituțională între autoritățile statului, întrucât hotărârile judecătorești nu pot fi verificate sub aspectul legalității lor, astfel că depășirea competențelor proprii și subrogarea în competențele Parlamentului rămân nesancționate, iar cea de-a doua perspectivă vizează lipsa unei justificări raționale a normei sub aspectul motivării eliminării hotărârilor pronunțate în cererile privind conflictele de muncă și de asigurări sociale din categoria hotărârilor susceptibile de a fi atacate cu recurs.

4.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, cu menținerea jurisprudenței Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Încheierea din 17 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.639/90/2016/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de Paul Anton, recurentul-reclamant într-o cauză având ca obiect recursul împotriva unei decizii a Curții de Apel Pitești, în care prin raportul privind admisibilitatea în principiu s-a reținut că recursul declarat este inadmisibil în temeiul prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

6.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că limitarea dreptului său la exercitarea căii de atac a recursului contravine accesului liber la justiție. Niciun drept sau nicio libertate nu prevalează individual în fața altor drepturi sau libertăți, exprimarea acestora determinând funcționarea celorlalte drepturi și libertăți garantate. Dreptul la muncă și roadele acestui drept afectează în mod direct și dreptul la viață și la integritate fizică și personală, dreptul la viață intimă și privată, dreptul la proprietate, la educație, la ocrotirea sănătății, libertatea economică și nivelul de trai. De asemenea susține că ordonanțele de urgență ale Guvernului nu pot afecta drepturile prevăzute în Constituție. Limitarea exercitării căii de atac a recursului prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015 nu a fost determinată de o situație excepțională, prevăzută de o normă constituțională, ci de o chestiune administrativă, prin care s-a urmărit degrevarea instanțelor judecătorești. Or, degrevarea instanțelor se obține prin respectarea obligațiilor ce le revin autorităților, și nu justițiabililor, autoritățile fiind chemate să asigure personal suficient și bine pregătit profesional, sediile și aparatura, infrastructura și condițiile necesare unei bune funcționări a sistemului de justiție.

7.Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neîntemeiată. Instanța reține că, deși petentul invocă neconstituționalitatea acestor dispoziții prin raportare la mai multe norme constituționale, în motivarea dezvoltată acesta face referire strict la prevederile art. 1, art. 16, art. 21 și art. 41 din Legea fundamentală, pe care instanța de recurs urmează a le avea în vedere în analiza excepției formulate, care vizează, de fapt, nemulțumirea autorului cu privire la suprimarea căii de atac a recursului. Înalta Curte apreciază că în noua lege procesual civilă legiuitorul a reașezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită pentru motive de nelegalitate numai în condițiile prevăzute de lege, iar apelul reprezintă calea ordinară de atac care are un caracter devolutiv, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. În conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența exclusivă de a institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. De altfel, Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

8.Referitor la competența după materie și valoare a instanțelor judecătorești, Înalta Curte mai reține că, potrivit textului de lege criticat, hotărârile judecătorești pronunțate de tribunal cu privire la conflictele de muncă și de asigurări sociale nu pot fi supuse recursului, ci doar apelului la instanțe ierarhic superioare, respectiv Curtea de Apel. Alte hotărâri pronunțate în primă instanță de tribunal sunt susceptibile de recurs, dacă prin lege nu se prevede în mod expres altfel. Această situație este valabilă pentru toate hotărârile date în primă instanță de tribunal în materia conflictelor de muncă și de asigurări sociale, fără vreo distincție în raport cu valoarea obiectului cererii deduse judecății. Or, în aceste condiții, nu se poate aprecia că dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 aduc atingere principiului egalității în drepturi ori accesului liber la justiție. Mai mult, atât timp cât art. 21 din Constituție nu precizează in terminis că accesul liber la justiție implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât și a recursului, iar, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența exclusivă de a institui regulile de procedură și, potrivit art. 129 din Legea fundamentală, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, dreptatea, ca valoare supremă a statului, nu este încălcată.

9.Relativ la invocarea prevederilor art. 41 din Constituție, care reglementează dreptul la muncă, Înalta Curte apreciază că dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost invocată se referă la reguli speciale de procedură, ca modalități de exercitare a drepturilor procedurale, fără a antama aspecte de drept material în raport cu care să poată fi susținute atingeri aduse dreptului fundamental în cauză.

10.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11.Avocatul Poporului arată că își menține punctul de vedere exprimat și reținut de Curtea Constituțională în deciziile nr. 279 din 4 mai 2017, nr. 292 din 4 mai 2017, nr. 625 din 17 octombrie 2017 și nr. 630 din 17 octombrie 2017, în sensul că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

12.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, astfel cum acestea au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Textul normativ are următorul cuprins: „(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“15. Curtea observă că, ulterior sesizării sale, prevederile criticate au fost modificate prin art. IV din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018, în prezent având următorul cuprins: „(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“16. Din analiza actului de sesizare a instanței constituționale și a criticilor de neconstituționalitate formulate de autorul excepției, rezultă că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 cu referire la sintagma „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile [...] privind [...] conflictele de muncă și de asigurări sociale“, dispoziții care se găsesc atât în redactarea inițială a legii, cât și în redactarea modificată prin Legea nr. 310/2018.

17.În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin art. 1 alin. (3) și (5), art. 4, 15, 16, 21, 22, 23, 24, 26, 34, 41, 44, 45, 47, 52, 53, 115, 124, 129 și 136 din Constituție.

18.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 168 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 28 iunie 2018, s-a pronunțat cu privire la o problemă similară, considerentele pe care și-a întemeiat soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, fiind aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză.

19.Curtea a reținut că, în ceea ce privește reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în jurisprudența sa, a statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea în acest sens Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, și nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, paragraful 16).

20.De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea în acest sens Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 39).

21.În prezenta cauză, Curtea constată că autorul excepției a avut acces la judecarea cauzei în primă instanță, precum și în apel, beneficiind așadar de o cale de atac care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Mai mult, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenție consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, menționată și în deciziile Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, sau nr. 25 din 3 februarie 2015, paragraful 16). Totodată, instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37-38, a statuat, cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenție, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut și că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.

22.În ceea ce privește critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului în materia conflictelor de muncă și asigurări sociale, în acord cu jurisprudența sa constantă, Curtea a reținut că, în vederea asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut să respecte principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, în prezenta cauză, textul legal criticat nu conține nicio dispoziție discriminatorie, în măsura în care se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar regimul juridic diferit, constând în faptul că împotriva hotărârilor pronunțate în cererile privitoare la asigurări sociale nu poate fi exercitată calea de atac a recursului, este determinat de deosebirea de situații, care impune soluții legislative diferite, în vederea asigurării celerității soluționării cauzelor aflate pe rolul instanțelor.

23.În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, prin suprimarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cererile privitoare la conflictele de muncă sunt încălcate o serie de drepturi și libertăți fundamentale, precum dreptul la viață și la integritate fizică și personală, dreptul la viață intimă și privată, dreptul la proprietate, la educație, la ocrotirea sănătății, libertatea economică și nivelul de trai, Curtea constată că normele constituționale care consacră aceste drepturi nu au incidență în cauză, întrucât prevederile legale criticate se referă la configurarea accesului la justiție și nu vizează conținutul dreptului constituțional la muncă. De altfel, așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa în materia căilor extraordinare de atac, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, precum în cazul de față (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, paragraful 24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017).

24.Cu privire la critica referitoare la limitarea exercitării căii de atac a recursului printr-un act normativ adoptat de Guvern, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015, care ar avea ca efect afectarea unor drepturi fundamentale, cu încălcarea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție, Curtea reține că dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 au conținut sintagma „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile [...] privind [...] conflictele de muncă și de asigurări sociale“ încă de la data adoptării legii, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015, adoptată ulterior, dispunând doar că aceste dispoziții „se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv“. Prin urmare, Curtea constată că înlăturarea posibilității de exercitare a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cererile privitoare la conflictele de muncă nu a fost operată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015, astfel că dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție nu au incidență în cauză.

25.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Paul Anton în Dosarul nr. 1.639/90/2016/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și constată că prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 10 octombrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-șef,

Mihaela Senia Costinescu